ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3018/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată: Prin sentința comercială nr. 9207 din 12 iunie 2009, Tribunalul București, secția a VI-a comercială,l a respins cererea formulată de reclamanta SC C.E.I. SA în contradictoriu cu pârâta SC A.C.A. SRL București. A obligat-o pe reclamantă să-i plătească pârâtei SC A.C.A. SRL suma de 3000 lei cheltuieli de judecată. Prin decizia comercială nr. 122 din 23 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei SC C.E.I. SA. A obligat-o pe apelantă la 3000 lei cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că între părți a fost încheiat contractul de închiriere nr. 132 din 28 iunie 2006 pentru un spațiu în suprafață de 396 m.p.

pe o perioadă de un an, cu o chirie lunară de 15 euro/m.p. plus TVA. Potrivit dispozițiilor codului fiscal chiriile sunt scutite de la plata TVA, dar cu toate acestea persoana juridică poate opta pentru aplicarea TVA la facturile de chirie emise, însă trebuie să notifice administrația financiară despre această opțiune. Contractul încheiat între părți conține prevederea cuantumului chiriei plus TVA, iar societatea intimată a optat pentru plata TVA aferent imobilelor închiriate astfel cum rezultă din înscrisurile depuse, respectiv notificarea 287 din 1 octombrie 2004 depusă la dosarul cauzei. S-a mai constatat că această notificare a fost înregistrată la A.F.P.

sub nr. 456 din 10 ianuarie 2005. Faptul că în raportul de inspecție fiscală efectuat la sediul apelantei, pe care aceasta îl indică în cererea sa și reiterat în motivele de apel, nu s-a ținut cont că societatea intimată este plătitoare de TVA, iar societatea apelanta nu a depus la organul de control fiscal notificarea proprietarului privind opțiunea de aplicare a regimului de taxare din punct de vedere a TVA a operațiunii de închiriere bunuri imobile, nu este imputabilă societății intimate care este proprietara spațiului închiriat. Prin urmare, s-a apreciat că în mod corect instant de fond a respins acțiunea. Instanța de apel nu a reținut nici critica privind lipsa de imparțialitate a instanței de judecată și încălcarea art. 6 al C.E.D.O.

prin aceea că nu s-a recunoscut calitatea de avocat a apărătorului reclamantei apelante, deoarece calitatea de avocat o au numai persoanele care îndeplinesc cerințele Legii nr. 51/1995, iar în cauză avocatul D.G. este înscris în Baroul București 2004, Aripa Bota. Aceeași împrejurare a fost constatata si la termenul din 2 februarie 2010 când instanța de apel a apreciat faptul că dl. G.G. nu are calitate de avocat în conformitate cu dispozițiile legii. S-a mai constatat că la termenul următor aceeași persoană a reprezentat societatea apelantă, în conformitate cu împuternicirea emisă de aceasta în care se menționează că dl. G.G. este angajat cu funcția de consilier juridic al societății. Așa fiind, atât instanța de fond cat si cea de apel nu au încălcat dispozițiile art. 6 din C.E.D.O.

când au constatat ca persoana ce reprezintă societatea nu are calitatea de avocat in conformitate cu dispozițiile legii. Pe de altă parte, aceeași persoană nu poate să fie în același timp atât avocat cât și consilier juridic. Împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs reclamanta SC C.E.I. SA, întemeindu-se pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ. și solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel. În dezvoltarea recursului său, recurenta arată că a depus la dosarul cauzei cu ocazia judecării apelului, adresa oficială cu nr. 32247 din 03 iunie 2009, emisă de către A.N.A.F. prin care autoritatea financiară infirma faptul că societatea AL S.C.A.

SRL ar fi notificat opțiunea de taxare cu TVA a operațiunilor de închiriere imobiliară. Recurenta susține că acest document a fost expediat de A.N.A.F. la sediul Tribunalului București cu confirmare de primire și că poartă stampila Registraturii Tribunalului cu data de 16 iunie 2009, dar a constatat că acesta nu se afla la dosar nici la data pronunțării hotărârii la fond și nici în apel. Față de această mențiune, recurenta consideră că instanța de apel nu a ținut cont de acest act nou, ignorându-l cu desăvârșire, nefăcând vreo referire la acesta. În aceste condiții, instanța de apel s-a mărginit în mod nepermis, încălcând principiul rolului sau activ, să rețină doar înscrisurile care fuseseră depuse la fond, fără a analiza cauza sub toate aspectele.

Recurenta apreciază că este surprinzătoare atitudinea instanței de apel care lasă cale liberă fraudei fiscale în domeniu, reținând că neprezentarea la organul de control fiscal a notificării proprietarului privitoare la opțiunea de aplicare a regimului de taxare TVA a operațiunilor de inchiriere a imobilelor nu este imputabilă, Recurenta arată că a închiriat spațiul de la intimată achitând acesteia conform contractului chiria plus TVA. Inspecția fiscală, în urma verificărilor, a constatat faptul că proprietarul imobilului nu a depus la A.N.A.F. notificarea de opțiune de plată a TVA pentru veniturile realizate din închirieri, fapt pentru care nu a acordat societății dreptul de deducere a sumelor respective plătite cu titlu TVA.

S-a mai constatat că unele din actele depuse de intimată la dosarul cauzei și de care aceasta intenționează să se folosească ca mijloc de probă ar fi rezultatul unor falsuri, fapt pentru care sunt în curs de desfășurare activități de cercetare penală dispuse de către Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 6. Mai susține recurenta că instanța de apel nu a reținut nimic în considerente și s-a limitat doar la motivarea instanței de fond. Se mai susține de către recurentă ca instanța de apel în mod subiectiv a intrat în soluționarea unei chestiuni cu care nu a fost investită, în sensul că, analizarea calității de avocat a celor doi reprezentanți ai reclamantei apelante la fond și în apel sunt înscriși în B. București 2004, Aripa Bota și ca atare nu îndeplinesc cerințele Legii nr. 51/1995.

În acest context, recurenta susține că afirmația curții de apel este contrară Legii nr. 51/1995 modificată și republicată, precum și nenumăratelor soluții date de parchete și instanțe, inclusiv de Înalta Curte de Casație si Justiție. Solicită să se observe că instanța de apel nu explică și nu motivează în ce ar consta neîndeplinirea cerințelor Legii nr. 51/1995 de către avocații D.G. și G.G., atât timp cât au făcut dovada calității lor de avocat dobândită în condițiile Legii nr. 51/1995. Față de cele învederate, recurenta solicită să se constate că hotărârea recurenta este netemeinică, urmând ca în temeiul art. 312 și 313 C. proc. civ., sa se admită recursul, să fie casată decizia și să fie trimisă cauza spre rejudecare la Curtea de Apel București.

Asupra recursului astfel declarat se constată următoarele: Excepția netimbrării recursului, invocată de intimată urmează a fi respinsă întrucât împotriva recurentei-reclamante s-a deschis procedura insolvenței și în această împrejurare instanța apreciază că, în conformitate cu dispozițiile art. 77 din Legea nr. 85/2006, recursul este scutit de plata taxelor de timbru. Intimata a mai invocat excepția nulității cererii de recurs, ce devine incidentă potrivit dispozițiilor art. 302 1 (1) lit. c) C. proc. civ., deoarece în recursul formulat de reclamantă nu sunt menționate motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea lor, în conformitate cu acest text legal. Recursul, potrivit Titlului V, Capitolul I din Codul procedură civilă, este o cale de atac extraordinară, nedevolutivă, care se exercită numai cu respectarea cerințelor stabilite de lege.

În acest sens, art. 302 1 C. proc. civ., a prevăzut mențiunile obligatorii pe care trebuie să le conțină cererea de recurs. Printre aceste mențiuni, la lit. c), s-a stipulat obligația de a se indica motivele de nelegalitate pe care se întemeiază cererea de recurs, conform cărora aceasta trebuie să cuprindă sub sancțiunea nulității dezvoltarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază, cu raportare strictă și limitativă la cazurile de modificare sau casare prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ. Din cuprinsul cererii de recurs, rezultă că recurenta-reclamantă a invocat nelegalitatea deciziei atacate, în raport cu prevederile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., însă argumentele folosite în susținerea motivelor de recurs nu pot fi încadrate în niciunul din cazurile reglementate la art. 304 pct. 1 - 9 C. proc.

civ., ci vizează aspecte ce țin de situația de fapt, ce nu pot face obiectul analizei instanței de recurs. În atare situație, Înalta Curte va admite excepția nulității recursului invocată de intimat-pârâtă, va da eficiență prevederilor art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. și va constata nul recursul declarat de reclamantă. În conformitate cu dispozițiile art. 274 C. proc. civ., recurenta-reclamantă SC C.E.I. București, va fi obligată la plata sumei de 2000 lei cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SC A.C.A. SRL București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția netimbrării recursului invocată de intimata pârâtă SC A.C.A. SRL București. Admite excepția nulității recursului invocată de intimata pârâtă SC A.C.A. SRL București, în temeiul dispozițiilor art. 320 1 lit. c) C. proc. civ. Constată nul recursul declarat de reclamanta SC C.E.I. SA București împotriva deciziei comerciale nr. 122 din 23 februarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială. Obligă recurenta reclamantă SC C.E.I. SA București la plata sumei de 2000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata pârâtă SC A.S.C.A. SRL București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 septembrie 2010.