ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3018/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată:

Prin sentința comercială nr. 9207

din 12 iunie 2009, Tribunalul București, secția a VI-a comercială,l a respins

cererea formulată de reclamanta SC C.E.I. SA în contradictoriu cu pârâta SC A.C.A.

SRL București.

A obligat-o pe reclamantă să-i

plătească pârâtei SC A.C.A. SRL suma de 3000 lei cheltuieli de judecată.

Prin decizia comercială nr. 122 din

23 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a respins,

ca nefondat, apelul reclamantei SC C.E.I. SA.

A obligat-o pe apelantă la 3000 lei

cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această decizie,

instanța de apel a reținut că între părți a fost încheiat contractul de

închiriere nr. 132 din 28 iunie 2006 pentru un spațiu în suprafață de 396 m.p.

pe o perioadă de un an, cu o chirie lunară de 15 euro/m.p. plus TVA.

Potrivit dispozițiilor codului

fiscal chiriile sunt scutite de la plata TVA, dar cu toate acestea persoana

juridică poate opta pentru aplicarea TVA la facturile de chirie emise, însă

trebuie să notifice administrația financiară despre această opțiune.

Contractul încheiat între părți

conține prevederea cuantumului chiriei plus TVA, iar societatea intimată a

optat pentru plata TVA aferent imobilelor închiriate astfel cum rezultă din

înscrisurile depuse, respectiv notificarea 287 din 1 octombrie 2004 depusă la

dosarul cauzei.

S-a mai constatat că această

notificare a fost înregistrată la A.F.P. sub nr. 456 din 10 ianuarie 2005.

Faptul că în raportul de inspecție

fiscală efectuat la sediul apelantei, pe care aceasta îl indică în cererea sa

și reiterat în motivele de apel, nu s-a ținut cont că societatea intimată este

plătitoare de TVA, iar societatea apelanta nu a depus la organul de control

fiscal notificarea proprietarului privind opțiunea de aplicare a regimului de

taxare din punct de vedere a TVA a operațiunii de închiriere bunuri imobile, nu

este imputabilă societății intimate care este proprietara spațiului închiriat.

Prin urmare, s-a apreciat că în mod

corect instant de fond a respins acțiunea.

Instanța de apel nu a reținut nici

critica privind lipsa de imparțialitate a instanței de judecată și încălcarea art.

6 al C.E.D.O. prin aceea că nu s-a recunoscut calitatea de avocat a

apărătorului reclamantei apelante, deoarece calitatea de avocat o au numai

persoanele care îndeplinesc cerințele Legii nr. 51/1995, iar în cauză avocatul

D.G. este înscris în Baroul București 2004, Aripa Bota.

Aceeași împrejurare a fost

constatata si la termenul din 2 februarie 2010 când instanța de apel a apreciat

faptul că dl. G.G. nu are calitate de avocat în conformitate cu dispozițiile legii.

S-a mai constatat că la termenul

următor aceeași persoană a reprezentat societatea apelantă, în conformitate cu

împuternicirea emisă de aceasta în care se menționează că dl. G.G. este angajat

cu funcția de consilier juridic al societății.

Așa fiind, atât instanța de fond cat

si cea de apel nu au încălcat dispozițiile art. 6 din C.E.D.O. când au

constatat ca persoana ce reprezintă societatea nu are calitatea de avocat in

conformitate cu dispozițiile legii.

Pe de altă parte, aceeași persoană

nu poate să fie în același timp atât avocat cât și consilier juridic.

Împotriva deciziei curții de apel a

declarat recurs reclamanta SC C.E.I. SA, întemeindu-se pe dispozițiile art. 304

pct. 7 și 8 C. proc. civ. și solicitând admiterea recursului, casarea deciziei

recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

În dezvoltarea recursului său,

recurenta arată că a depus la dosarul cauzei cu ocazia judecării apelului,

adresa oficială cu nr. 32247 din 03 iunie 2009, emisă de către A.N.A.F. prin

care autoritatea financiară infirma faptul că societatea AL S.C.A. SRL ar fi

notificat opțiunea de taxare cu TVA a operațiunilor de închiriere imobiliară.

Recurenta susține că acest document

a fost expediat de A.N.A.F. la sediul Tribunalului București cu confirmare de

primire și că poartă stampila Registraturii Tribunalului cu data de 16 iunie

2009, dar a constatat că acesta nu se afla la dosar nici la data pronunțării

hotărârii la fond și nici în apel.

Față de această mențiune, recurenta

consideră că instanța de apel nu a ținut cont de acest act nou, ignorându-l cu

desăvârșire, nefăcând vreo referire la acesta.

În aceste condiții, instanța de apel

s-a mărginit în mod nepermis, încălcând principiul rolului sau activ, să rețină

doar înscrisurile care fuseseră depuse la fond, fără a analiza cauza sub toate

aspectele.

Recurenta apreciază că este

surprinzătoare atitudinea instanței de apel care lasă cale liberă fraudei

fiscale în domeniu, reținând că neprezentarea la organul de control fiscal a

notificării proprietarului privitoare la opțiunea de aplicare a regimului de

taxare TVA a operațiunilor de inchiriere a imobilelor nu este imputabilă,

Recurenta arată că a închiriat

spațiul de la intimată achitând acesteia conform contractului chiria plus TVA.

Inspecția fiscală, în urma verificărilor, a constatat faptul că proprietarul

imobilului nu a depus la A.N.A.F. notificarea de opțiune de plată a TVA pentru

veniturile realizate din închirieri, fapt pentru care nu a acordat societății

dreptul de deducere a sumelor respective plătite cu

titlu

TVA.

S-a mai constatat că unele din

actele depuse de intimată la dosarul cauzei și de care aceasta intenționează să

se folosească ca mijloc de probă ar fi rezultatul unor falsuri, fapt pentru

care sunt în curs de desfășurare activități de cercetare penală dispuse de

către Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 6.

Mai susține recurenta că instanța de

apel nu a reținut nimic în considerente și s-a limitat doar la motivarea

instanței de fond.

Se mai susține de către recurentă ca

instanța de apel în mod subiectiv a intrat în soluționarea unei chestiuni cu

care nu a fost investită, în sensul că, analizarea calității de avocat a celor

doi reprezentanți ai reclamantei apelante la fond și în apel sunt înscriși în B.

București 2004, Aripa Bota și ca atare nu îndeplinesc cerințele Legii nr. 51/1995.

În acest context, recurenta susține

că afirmația curții de apel este contrară Legii nr. 51/1995 modificată și

republicată, precum și nenumăratelor

soluții

date de parchete și instanțe, inclusiv de Înalta Curte de Casație si Justiție.

Solicită

să se observe că instanța de apel

nu explică și nu motivează în ce ar consta neîndeplinirea cerințelor Legii nr. 51/1995

de către avocații D.G. și G.G., atât timp cât au făcut dovada calității lor de

avocat dobândită în condițiile Legii nr. 51/1995.

Față de cele învederate, recurenta

solicită să se constate că hotărârea recurenta este netemeinică, urmând ca în

temeiul

art. 312

și 313 C. proc. civ.,

sa se admită recursul, să fie casată decizia și să fie trimisă cauza spre

rejudecare la Curtea de Apel București.

Asupra recursului astfel declarat se

constată următoarele:

Excepția netimbrării recursului,

invocată de intimată urmează a fi respinsă întrucât împotriva recurentei-reclamante

s-a deschis procedura insolvenței și în această împrejurare instanța apreciază

că, în conformitate cu dispozițiile art. 77 din Legea nr. 85/2006, recursul

este scutit de plata taxelor de timbru.

Intimata a mai invocat excepția

nulității cererii de recurs, ce devine incidentă potrivit dispozițiilor art. 302

1

(1) lit. c) C. proc. civ., deoarece în recursul formulat de reclamantă nu sunt

menționate motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea lor,

în conformitate cu acest text legal.

Recursul, potrivit Titlului V,

Capitolul I din Codul procedură civilă, este o cale de atac extraordinară,

nedevolutivă, care se exercită numai cu respectarea cerințelor stabilite de

lege.

În acest sens, art. 302

1

C.

proc. civ., a prevăzut mențiunile obligatorii pe care trebuie să le conțină

cererea de recurs.

Printre aceste mențiuni, la lit. c),

s-a stipulat obligația de a se indica motivele de nelegalitate pe care se

întemeiază cererea de recurs, conform cărora aceasta trebuie să cuprindă sub

sancțiunea nulității dezvoltarea motivelor de fapt și de drept pe care se

întemeiază, cu raportare strictă și limitativă la cazurile de modificare sau

casare prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

Din cuprinsul cererii de recurs,

rezultă că recurenta-reclamantă a invocat nelegalitatea deciziei atacate, în

raport cu prevederile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., însă argumentele

folosite în susținerea motivelor de recurs nu pot fi încadrate în niciunul din

cazurile reglementate la art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., ci vizează aspecte

ce țin de situația de fapt, ce nu pot face obiectul analizei instanței de

recurs.

În atare situație, Înalta Curte va

admite excepția nulității recursului invocată de intimat-pârâtă, va da

eficiență prevederilor art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ. și

va constata nul recursul declarat de reclamantă.

În conformitate cu dispozițiile art.

274 C. proc. civ., recurenta-reclamantă SC C.E.I. București, va fi obligată la

plata sumei de 2000 lei cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SC A.C.A. SRL

București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția netimbrării

recursului invocată de intimata pârâtă

SC A.C.A. SRL București.

Admite excepția nulității recursului

invocată de intimata pârâtă SC A.C.A. SRL București, în temeiul dispozițiilor art.

320

1

lit. c) C. proc. civ.

Constată nul recursul declarat de

reclamanta SC C.E.I. SA București împotriva deciziei comerciale nr. 122 din 23

februarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială.

Obligă recurenta reclamantă SC C.E.I.

SA București la plata sumei de 2000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată

către intimata pârâtă

SC

A.S.C.A. SRL București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 29 septembrie 2010.