ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6414/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin decizia civilă nr. 7062 din 25 octombrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, pronunțată în Dosarul nr. 614/36/2006 a fost admis recursul formulat de reclamanta G.A.R. împotriva deciziei civile nr. 142/C din 5 iulie 2006 și a încheierii nr. 155/C din 13 septembrie 2006 ale Curții de Apel Constanța, precum și recursul Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța, împotriva aceleiași decizii. A fost respins ca nefondat recursul comun formulat de pârâții Consiliul Local Constanța și Municipiul Constanța, prin Primar. Urmare casării, cauza a fost trimisă la Tribunalul Constanța pentru soluționarea celorlalte cereri formulate în cauză.

În aceste condiții, soluționându-se irevocabil acțiunea principală formulată de reclamanta G.A.R. în revendicarea imobilului din Constanța, Tribunalul Constanța a fost sesizat în vederea desăvârșirii judecății asupra cererilor incidentale și accesorii formulate în cauză, anume: - cererea reconvențională formulată de pârâta T.L. în contradictoriu cu reclamanta G.A.R. pentru plata contravalorii actualizate a îmbunătățirilor și reparațiilor efectuate asupra părții de imobil deținute; instituirea unui drept de retenție în favoarea pârâtei reconveniente până la plata integrală a acestei valori (estimate la data depunerii cererii, 7 martie 2001, la 150.000.000 ROL); - cererea de chemare în garanție a Statului Român prin Ministerul Finanțelor, formulată de pârâta-reconvenientă T.L.

în vederea obligării chematului în garanție la plata de despăgubiri aferente sumei de 10.762.192 ROL, actualizate cu rata inflației, reprezentând valoarea actualizată a prețului cu care a dobândit dreptul de proprietate asupra părții de imobil deținute; - cererea de chemare în garanție a R.A.E.D.P.P. Constanța, formulată de pârâta reconvenientă T.L. în vederea obligării chematului în garanție la plata de despăgubiri aferente sumei de 10.762.192 ROL, actualizate cu rata inflației, reprezentând valoarea actualizată a prețului cu care a dobândit dreptul de proprietate asupra părții de imobil deținute; - cererea de chemare în garanție a Administrației Financiare Constanța și a Direcției Generale a Finanțelor Publice.

Constanța, formulată de chemata în garanție R.A.E.D.P.P. Constanța în vederea suportării corelative de către autoritățile administrației fiscale a despăgubirii aferente sumei de 10.762.192 ROL, actualizate cu rata inflației, în măsura în care regia autonomă ar cădea în pretenții față de pârâta reconvenientă. Prin sentința civilă nr. 295 din 18 martie 2008 a Tribunalului Constanța, secția civilă, pronunțată în Dosarul nr. 49/118/2008, a fost admisă cererea reconvențională și cererea de chemare în garanție a Statului Român-prin Ministerul Economiei și Finanțelor, cereri formulate de pârâta-reconvenientă. Reclamanta G.A.R. (moștenitoarea lui P.A.M.) a fost obligată la plata către pârâta-reconvenientă T.L.

a sumei de 38.500 RON (385.000.000 lei ROL), reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor și a lucrărilor de reparații, care se va reactualiza în funcție de indicele de inflație la data efectivă a plății. A fost instituită, în favoarea pârâtei-reconveniente T.L., un drept de retenție cu privire la imobilul situat în municipiul C., județul Constanța, până la plata integrală a sumei de 38.500 RON reactualizată la data plății efective. Chematul în garanție Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor a fost obligat la plata către pârâta reconvenientă T.L. a sumei de 1.076,21 RON (10.762.192 ROL), reprezentând prețul imobilului, sumă care se va reactualiza în funcție de indicele de inflație, la data efectivă a plății.

A fost respinsă cererea de chemare în garanție a R.A.E.D.P.P. Constanța formulată de pârâta-reconvenientă, ca nefondată, cererea de chemare în garanție a Administrației Finanțelor Publice Constanța și Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța, formulată de chematul în garanție R.A.E.D.P.P. Constanța, fiind respinsă ca fiind promovată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

Instanța de fond a reținut că nici constatarea irevocabilă a nevalabilității titlului statului cu privire la imobilul în litigiu nu atrage netemeinicia cererii reconvenționale, atât în ceea ce privește pretențiile, cât și în raport de persoana obligată la suportarea contravalorii sporului de valoarea adus imobilului, în cauza de față nefiind incidente prevederile speciale ale art. 48 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, text intrat în vigoare ulterior prezentei acțiuni și de care partea nu a înțeles să se prevaleze, aceasta invocând în susținerea cererii sale dispozițiile dreptului comun (acțiunea fiind timbrată la valoarea pretențiilor invocate, corespunzător dreptului comun în materie). Prețul de vânzare al imobilului, deși achitat către R.A.E.D.P.P.

Constanța, unitate care în baza prevederilor Legii nr. 112/1995 a înstrăinat imobilul, a intrat în fapt în patrimoniul Statului Român, fondul extrabugetar fiind doar la dispoziția Ministerului Finanțelor. Faptul că instanța de recurs a stabilit lipsa legitimării procesuale pasive a statului în cadrul acțiunii în revendicare pentru că bunul nu intră în domeniul public de interes național nu înlătură obligația de despăgubire cât privește restituirea prețului vânzării și care incumbă statului, el fiind și cel care a beneficiat de preț. De altfel, în jurisprudența C.E.D.O. s-a statuat că respectarea echilibrului just impune ca partea care a pierdut proprietatea să primească o compensație rezonabilă, restituirea prețului în cuantum reactualizat în funcție de indicele de inflație la data efectivă a plății reprezentând o astfel de reparație rezonabilă.

Obligația de garanție revine chematului în garanție Statul Român și, întrucât s-a dovedit prin proba cu înscrisuri (Dosar nr. 519/2002) și proba testimonială, că pârâta-reconvenientă T.L. este cea care a achitat prețul vânzării în sumă de 10.762.192 ROL, iar contractul de vânzare-cumpărare a fost desființat, cererea de chemare în garanție a Statului Român a fost admisă. În ceea ce privește cererea de chemare în garanție formulată de pârâta-reconvenientă T.L. în contradictoriu cu chematul în garanție R.A.E.D.P.P., instanța s-a raportat la considerentele expuse în argumentarea soluției date cererii de chemare în garanție a Statului Român, în sensul că acesta este adevăratul transmițător al dreptului de proprietate prin actul de vânzare-cumpărare desființat în mod irevocabil, fiind și cel care a beneficiat de prețul vânzării.

Obligația de garanție pentru evicțiune nu revine așadar R.A.E.D.P.P., aceasta fiind numai o „unitate specializată care evaluează și vinde apartamentele" potrivit art. 9 alin. (5) din Legea nr. 112/1995 și art. 29 din Normele Metodologice aprobate prin H.G. nr. 20/1996. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel chematul în garanție Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța, care a criticat-o pe considerentul greșitei respingeri a cererii de chemare în garanție formulate de pârâta Toboltoc față de R.A.E.D.P.P. Constanța și reținerea temeiurilor de răspundere ale statului. Prin decizia civilă nr. 286C din 7 decembrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale s-a admis apelul formulat de apelanta G.A.R.; s-a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat apelanta la plată, către pârâta reconvențională T.L.

la 24.981 RON, reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului, sumă ce se va actualiza în raport de indicele de inflație la data plății efective; s-a respins cererea reconvențională, cât privește instituirea dreptului de retenție; a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate; s-a respins, ca nefondate, apelurile formulate de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța, și T.L. și a fost obligată pârâta T.L. la plata către apelanta reclamantă G.A.R. la 2.585 RON cheltuieli de judecată. În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut următoarele: Apelul formulat de apelantul chemat în garanție Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor (Ministerul Finanțelor Publice conform H.G.

nr. 34/2009) este nefondat. Principala critică adusă soluției apelate constă în respingerea, lipsită de suport legal, în opinia apelantului, a cererii de chemare în garanție formulate de către pârâta reconvenientă T.L. față de R.A.E.D.P.P. Constanța, dată fiind calitatea acestei entități mandatate legal să înstrăineze imobilele cu destinația de locuințe aflate în patrimoniul statului și de împrejurarea că, urmare, finalizării procedurii, regia autonomă a dedus și și-a însușit conform legii comisionul de 1% din valoarea acestui apartament. Această critică este însă nefondată, iar soluția instanței de fond, care a statuat în sensul determinării obligației personale a statului față de fostul proprietar al apartamentului vândut conform Legii nr. 112/1995, este corectă în măsura în care adevăratul titular al dreptului de proprietate transmis prin contractul de vânzare-cumpărare este, astfel cum a recunoscut de altfel și apelantul, Statul Român, R.A.E.D.P.P.

acționând ca entitate mandatată. În egală măsură, virarea a 99% din prețul plătit de pârâta reconvenientă pentru apartamentul în litigiu în fondul extrabugetar constituit conform art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 confirmă această calitate a statului, iar împrejurarea că fondul este gestionat de Ministerul Finanțelor vizează transpunerea în practică a atribuțiilor generale ale Ministerului Finanțelor de reprezentare a Statului, în raport de obiectul său de activitate (abilitare regăsită și în contextul dat de H.G. nr. 34/2009).

În speță, nu se poate face trimitere la o altă entitate abilitată de lege, care să întrunească deopotrivă calitatea de fost titular al dreptului de proprietate asupra acestui imobil preluat abuziv de stat (chestiune statuată irevocabil în speță de Înalta Curte de Casație și Justiție) și cea de beneficiar al prețului vânzării bunului, iar modalitatea concretă în care statul, prin unitățile sale descentralizate, va dispune restituirea sumei către cumpărătorul evins, anume, plata din fondul extrabugetar constituit la dispoziția M.F. sau din alte surse, nu reprezintă un element de natură să schimbe raportul juridic obligațional. Nu va avea relevanță, din acest punct de vedere, nici faptul că entitatea mandatată să înstrăineze locuința (R.A.E.D.P.P.

Constanța) și-a dedus conform legii un comision de 1% din preț, câtă vreme această situație presupune desocotirea financiară între mandant și mandatar, după restituirea către pârâta reconvenientă a sumei actualizate achitate cu titlu de preț. În fine, sub aspectul greșitei înlăturări a prevederilor art. 276 din C. proc. civ. care permit admiterea parțială a pretențiilor legate de cheltuielile de judecată ori compensarea lor, în măsura în care pretențiile părților au fost încuviințate în parte, se constată că și aceste critici sunt neîntemeiate. Obligarea uneia dintre părți la plata cheltuielilor de judecată ține de chestiunea culpei procesuale, iar în speță, întregul litigiu a fost generat de revendicarea imobilului preluat abuziv și înstrăinat de stat către o terță persoană care, la rândul său, a invocat faptul evicțiunii și prejudicierea prin pierderea valorică suportată (prețul achitat și îmbunătățirile aduse locuinței restituite fostului proprietar).

Din acest punct de vedere, aspectul culpei procesuale este neechivoc, iar faptul că prin decizia civilă nr. 7581 din 4 octombrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, s-a statuat în sensul că Statul nu mai avea, la data promovării acțiunii în revendicare, acest bun în patrimoniu și nu întrunea calitatea procesuală pasivă în acțiunea principală nu presupune că el nu va putea răspunde în acțiunea în pretenții formulată în speță. Or, toate probele care au implicat cheltuieli ale pârâtei-reconveniente nu pot fi puse pe seama altei părți decât celei față de care s-a stabilit obligația personală, astfel că în mod corect statul a fost obligat să suporte aceste cheltuieli, în fața instanței de fond.

Împotriva menționatei decizii a formulat și motivat recurs, în termen legal, chematul în garanție Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța, pentru motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 și urm. din C. proc. civ. În dezvoltarea acestuia s-a arătat că se critică hotărârile pronunțate atât de către instanța de fond, cât și cea de apel în ceea ce privește respingerea cererii de chemare în garanție a R.A.E.D.P.P.

Constanța formulată de pârâta-reconvenientă T.L., pentru următoarele motive: Conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 din Legea nr. 112/1995. Potrivit art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, comisionul de 1% reținut de unitatea vânzătoare ar fi trebuit restituit de aceasta având în vedere că suma în cauză a intrat în patrimoniul acestei instituții.

De asemenea, art. 9 alin. (3) și alin. (5) din Legea nr. 112/1995, dispune că „În cazul vânzării apartamentelor cu plata în rate comisionul cuvenit unităților specializate care evaluează și vând apartamente este de 1% din valoarea acestora.” Astfel, contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat între R.A.E.D.P.P. și autoarea lui T.L. pentru suma de 10.762.192 ROL, în preț fiind inclus și comisionul de 1% al mandatarei unității administrativ teritoriale. Astfel, rezultă că o parte a prețului realizat din vânzarea bunului preluat fără titlu de stat a fost încasat de unitatea specializată care a efectuat evaluarea și vânzarea, în speță Regia Autonoma „Exploatarea Domeniului Public și Privat” Constanta, înființată prin hotărârea Consiliului Local al Municipiului Constanta din 2 august 1996. Obiectul de activitate al R.A.E.D.P.P.

este administrarea, gestionarea și întreținerea fondului locativ de stat aparținând domeniului public și privat al municipiului Constanta. În sistemul Legii nr. 112/1995 R.A.E.D.P.P. a acționat în baza unui mandat legal, încasând comisionul cuvenit din vânzare. Anterior vânzării R.A.E.D.P.P., ca mandatar al statului, avea obligația de a analiza situația juridica a imobilului vândut, inclusiv aspectele care țin de valabilitatea titlului statului, statul român prin Ministerul Finanțelor Publice neavând instrumentul legal de a aviza vânzarea. Cu toate acestea, Ministerul Finanțelor Publice suportă, conform legii, riscul evicțiunii, fiind în situația de a restitui în totalitate prețul actualizat, în condițiile în care acest preț nu se regăsește în patrimoniul său în totalitate.

Precizăm că vânzarea unui bun pentru care statul s-a dovedit judecătorește că nu deține titlu valabil reprezintă o neîndeplinire a mandatului legal în condițiile în care analiza riscului de evicțiune trebuia făcută de unitatea specializată, în speță R.A.E.D.P.P. Constanta. Ca atare, reținerea comisionului în situația în care evicțiunea subdobânditorului a avut loc nu mai are temei legal. Față de capătul de cerere privind cheltuielile de judecată, admise de instanță, cu consecința obligării chematului în garanție la achitarea sumei de 300 RON pârâtei-reconveniente reprezentând onorariu expertiză, dispozițiile art. 275 –art. 276 din C. proc. civ. fac o aplicare particulară a principiului potrivit căruia acordarea cheltuileilor de judecată se bazează pe culpa procesuală a părții care a pierdut litigiul.

În ceea ce privește cererea de chemare în garanție, în această situație nu se poate vorbi de faptul că din vina chematului în garanție s-a purtat procesul, cheltuielile de judecată acționând ca veritabile sancțiuni procedurale. Astfel, în cauză au fost administrate două expertize având ca obiective, pe de o parte identificarea imobilului situat în C., jud. Constanța, iar pe de altă parte identificarea îmbunătățirilor și reparațiilor efectuate de pârâta reconvenientă T.L. și stabilirea valorii acestora. Totodată, s-a mai arătat că onorariile acestor expertize nu pot fi reținute în sarcina chematului în garanție, având în vedere că Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor a fost obligat la suma de 1.076,21 RON reprezentând prețul imobilului, sumă cu care se va reactualiza în funcție de indicele de inflație, la data efectivă a plății.

Chematul în garanție consideră că doar în cazul în care s-ar fi efectuat expertiză contabilă pentru stabilirea indicelui de inflație față de suma respectivă, ar fi putut fi obligat la plata onorariului expertizei. Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este fondat pentru următoarele considerente: Criticile recurentului sunt corecte numai sub aspectul greșitei sale obligări la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de expertiză. Astfel, chematul în garanție Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța a fost obligat la achitarea sumei de 300 RON pârâtei-reconveniente reprezentând onorariu expertiză.

În cauză au fost efectuate două expertize având ca obiective, pe de o parte identificarea imobilului situat în C., jud. Constanța, iar pe de altă parte identificarea îmbunătățirilor și reparațiilor efectuate de pârâta reconvenientă T.L. și stabilirea valorii acestora. Chematul în garanție Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor a fost obligat la plata sumei de 1.076,21 RON reprezentând prețul imobilului, deci la o sumă care diferă de cele stabilite prin rapoartele de expertiză. Prin urmare, cheltuielile efectuate cu plata celor două expertize nu au servit la stabilirea cuantumului despăgubirilor la care a fost obligat chematul în garanție, ci al altor despăgubiri care au fost solicitate prin cererea reconvențională, astfel că ele nu pot fi puse în sarcina chematului în garanție.

Astfel cum corect a menționat recurentul, doar în cazul în care s-ar fi efectuat expertiză contabilă pentru stabilirea indicelui de inflație față de prețul plătit pentru imobil, acesta ar fi putut fi obligat la plata onorariului unei astfel de expertize, căci numai în această ipoteză s-ar fi putut stabili în sarcina sa o culpă procesuală, în sensul art 274 din C. proc. civ., determinată de calitatea sa de chemat în garanție pentru plata prețului. Astfel fiind, urmează a fi admis recursul, în considerarea greșitei interpretări și aplicări a dispozițiilor art. 274 din C. proc. civ., ceea ce determină incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. Cealaltă critică referitoare la greșita respingere a cererii de chemare în garanție a R.A.E.D.P.P.

este însă nefondată, întrucât obiectul de activitate al R.A.E.D.P.P. este administrarea, gestionarea și întreținerea fondului locativ de stat aparținând domeniului public și privat al municipiului Constanta. Chemarea în garanție pe care pârâta-reconvenientă T.L. a formulat-o împotriva R.A.E.D.P.P. se întemeiază, astfel cum susține recurentul, pe împrejurarea că R.A.E.D.P.P. a încasat un comision de administrare de 1% din prețul imobilului înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995, astfel încât această entitate juridică trebuie să restituie acest comision. Înalta Curte constată că, în sistemul Legii nr. 112/1995, R.A.E.D.P.P. a acționat în baza unui mandat legal, încasând comisionul de 1% cuvenit din vânzare, astfel cum rezultă din art. 9 alin. (5) al Legii nr. 112/1995.

Însă răspunderea pentru evicțiune revine mandantului, Ministerul Economiei și Finanțelor, iar nu mandatarului, astfel cum rezultă din prevederile art. 50 alin. (3) al Legii nr. 10/2001, potrivit căruia restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2 1 ) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Prin faptul că, anterior vânzării, R.A.E.D.P.P., ca mandatar al statului, avea obligația de a analiza situația juridica a imobilului vândut, inclusiv aspectele care țin de valabilitatea titlului statului, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice neavând instrumentul legal de a aviza vânzarea, recurentul invocă o răspundere a mandatarului rezultând dintr-o atitudine culpabilă asupra modului de îndeplinire a mandatului, pe care mandantul nu avea posibilitatea de a o îndrepta.

Chiar și într-o astfel de ipoteză, Înalta Curte apreciază că, atât timp cât prin lege s-a stabilit în mod neechivoc că pentru evicțiune răspunde Ministerul Finanțelor Publice, fără a se face nici o distincție în raport de modul în care s-a realizat mandatul pe care Statul Român l-a acordat, tot în temeiul legii, unităților mandatate să realizeze vânzarea imobilelor în condițiile Legii nr. 112/1995, nu pot fi primite criticile recurentului referitoare la greșita respingere a celei de-a doua cereri de chemare în garanție justificată de plata unui comision către mandatar, căci „unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să distingă”. În consecință, Ministerul Finanțelor Publice va suporta, conform legii, riscul evicțiunii, fiind în situația de a restitui în totalitate prețul actualizat.

O eventuală neîndeplinire a mandatului legal în condițiile în care analiza riscului de evicțiune trebuia făcută de unitatea specializată, în speță R.A.E.D.P.P. Constanta, cu consecința restituirii de către această unitate a comisionului de 1% din valoarea prețului, se va putea invoca pe calea unei acțiuni separate, în regres, formulate de Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, în contradictoriu cu R.A.E.D.P.P. Constanta, întemeiată pe raportul de mandat, astfel cum a fost reglementat în cuprrinsul Legii nr. 112/1995. Pentru aceste argumente și în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., recursul urmează a fi admis și se va modifica în parte decizia recurată.

Se va admite apelul declarat de chematul în garanție împotriva sentinței nr. 295 din 18 martie 2008 a Tribunalului Constanța, secția civilă, pe care o va schimba în parte, în sensul că va înlătura dispoziția de obligare a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța la plata sumei de 300 RON reprezentând cheltuieli de judecată. Se vor menține celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de chematul în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța împotriva deciziei nr. 286/C din 7 decembrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Modifică în parte decizia recurată astfel: Admite apelul declarat de chematul în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța împotriva sentinței nr. 295 din 18 martie 2008 a Tribunalului Constanța, secția civilă, pe care o schimbă în parte în sensul că înlătură dispoziția de obligare a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța la plata sumei de 300 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 noiembrie 2010.