ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6414/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6414/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin decizia civilă nr. 7062 din 25 octombrie

2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, pronunțată în Dosarul nr. 614/36/2006 a fost admis recursul

formulat de reclamanta G.A.R. împotriva deciziei civile nr. 142/C din 5 iulie 2006

și a încheierii nr. 155/C din 13 septembrie 2006 ale Curții de Apel Constanța,

precum și recursul Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor,

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța, împotriva

aceleiași decizii.

A fost respins ca nefondat

recursul comun formulat de pârâții Consiliul Local Constanța și Municipiul Constanța,

prin Primar.

Urmare casării, cauza

a fost trimisă la Tribunalul Constanța pentru soluționarea celorlalte cereri formulate

în cauză.

În aceste condiții, soluționându-se

irevocabil acțiunea principală formulată de reclamanta G.A.R. în revendicarea imobilului

din Constanța, Tribunalul Constanța a fost sesizat în vederea desăvârșirii judecății

asupra cererilor incidentale și accesorii formulate în cauză, anume:

- cererea reconvențională

formulată de pârâta T.L. în contradictoriu cu reclamanta G.A.R. pentru plata contravalorii

actualizate a îmbunătățirilor și reparațiilor efectuate asupra părții de imobil

deținute; instituirea unui drept de retenție în favoarea pârâtei reconveniente până

la plata integrală a acestei valori (estimate la data depunerii cererii, 7

martie 2001, la 150.000.000 ROL);

- cererea de chemare în

garanție a Statului Român prin Ministerul Finanțelor, formulată de pârâta-reconvenientă

T.L. în vederea obligării chematului în garanție la plata de despăgubiri aferente

sumei de 10.762.192 ROL, actualizate cu rata inflației, reprezentând valoarea actualizată

a prețului cu care a dobândit dreptul de proprietate asupra părții de imobil deținute;

- cererea de chemare în

garanție a R.A.E.D.P.P. Constanța, formulată de pârâta reconvenientă T.L. în vederea

obligării chematului în garanție la plata de despăgubiri aferente sumei de 10.762.192

ROL, actualizate cu rata inflației, reprezentând valoarea actualizată a prețului

cu care a dobândit dreptul de proprietate asupra părții de imobil deținute;

- cererea de chemare în

garanție a Administrației Financiare Constanța și a Direcției Generale a

Finanțelor Publice. Constanța, formulată de chemata în garanție R.A.E.D.P.P. Constanța

în vederea suportării corelative de către autoritățile administrației fiscale a

despăgubirii aferente sumei de 10.762.192 ROL, actualizate cu rata inflației, în

măsura în care regia autonomă ar cădea în pretenții față de pârâta reconvenientă.

Prin sentința civilă

nr. 295 din 18 martie 2008 a Tribunalului Constanța, secția civilă, pronunțată în

Dosarul nr. 49/118/2008, a fost admisă cererea reconvențională și cererea de chemare

în garanție a Statului Român-prin Ministerul Economiei și Finanțelor, cereri formulate

de pârâta-reconvenientă.

Reclamanta G.A.R. (moștenitoarea

lui P.A.M.) a fost obligată la plata către pârâta-reconvenientă T.L. a sumei de

38.500 RON (385.000.000 lei ROL), reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor și

a lucrărilor de reparații, care se va reactualiza în funcție de indicele de inflație

la data efectivă a plății.

A fost instituită, în

favoarea pârâtei-reconveniente T.L., un drept de retenție cu privire la imobilul

situat în municipiul C., județul Constanța, până la plata integrală a sumei de 38.500

RON reactualizată la data plății efective.

Chematul în garanție Statul

Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor a fost obligat la plata către pârâta

reconvenientă T.L. a sumei de 1.076,21 RON (10.762.192 ROL), reprezentând prețul

imobilului, sumă care se va reactualiza în funcție de indicele de inflație, la data

efectivă a plății.

A fost respinsă cererea

de chemare în garanție a R.A.E.D.P.P. Constanța formulată de pârâta-reconvenientă,

ca nefondată, cererea de chemare în garanție a Administrației Finanțelor Publice

Constanța și Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța, formulată de chematul

în garanție R.A.E.D.P.P. Constanța, fiind respinsă ca fiind promovată împotriva

unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

Instanța de fond a reținut

că nici constatarea irevocabilă a nevalabilității titlului statului cu privire la

imobilul în litigiu nu atrage netemeinicia cererii reconvenționale, atât în ceea

ce privește pretențiile, cât și în raport de persoana obligată la suportarea contravalorii

sporului de valoarea adus imobilului, în cauza de față nefiind incidente prevederile

speciale ale art. 48 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, text intrat în vigoare ulterior

prezentei acțiuni și de care partea nu a înțeles să se prevaleze, aceasta invocând

în susținerea cererii sale dispozițiile dreptului comun (acțiunea fiind timbrată

la valoarea pretențiilor invocate, corespunzător dreptului comun în materie).

Prețul de vânzare al imobilului,

deși achitat către R.A.E.D.P.P. Constanța, unitate care în baza prevederilor Legii

nr. 112/1995 a înstrăinat imobilul, a intrat în fapt în patrimoniul Statului Român,

fondul extrabugetar fiind doar la dispoziția Ministerului Finanțelor.

Faptul că instanța de

recurs a stabilit lipsa legitimării procesuale pasive a statului în cadrul acțiunii

în revendicare pentru că bunul nu intră în domeniul public de interes național nu

înlătură obligația de despăgubire cât privește restituirea prețului vânzării și

care incumbă statului, el fiind și cel care a beneficiat de preț.

De altfel, în jurisprudența

C.E.D.O. s-a statuat că respectarea echilibrului just impune ca partea care a pierdut

proprietatea să primească o compensație rezonabilă, restituirea prețului în cuantum

reactualizat în funcție de indicele de inflație la data efectivă a plății reprezentând

o astfel de reparație rezonabilă.

Obligația de garanție

revine chematului în garanție Statul Român și, întrucât s-a dovedit prin proba cu

înscrisuri (Dosar nr. 519/2002) și proba testimonială, că pârâta-reconvenientă T.L.

este cea care a achitat prețul vânzării în sumă de 10.762.192 ROL, iar contractul

de vânzare-cumpărare a fost desființat, cererea de chemare în garanție a Statului

Român a fost admisă.

În ceea ce privește cererea

de chemare în garanție formulată de pârâta-reconvenientă T.L. în contradictoriu

cu chematul în garanție R.A.E.D.P.P., instanța s-a raportat la considerentele expuse

în argumentarea soluției date cererii de chemare în garanție a Statului Român, în

sensul că acesta este adevăratul transmițător al dreptului de proprietate prin actul

de vânzare-cumpărare desființat în mod irevocabil, fiind și cel care a beneficiat

de prețul vânzării. Obligația de garanție pentru evicțiune nu revine așadar R.A.E.D.P.P.,

aceasta fiind numai o „unitate specializată care evaluează și vinde apartamentele"

potrivit art. 9 alin. (5) din Legea nr. 112/1995 și art. 29 din Normele Metodologice

aprobate prin H.G. nr. 20/1996.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat apel chematul în garanție Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța, care a criticat-o

pe considerentul greșitei respingeri a cererii de chemare în garanție formulate

de pârâta Toboltoc față de R.A.E.D.P.P. Constanța și reținerea temeiurilor de răspundere

ale statului.

Prin decizia civilă

nr. 286C din 7 decembrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori

și familie, litigii de muncă și asigurări sociale s-a admis apelul formulat de apelanta

G.A.R.; s-a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat apelanta

la plată, către pârâta reconvențională T.L. la 24.981 RON, reprezentând contravaloarea

îmbunătățirilor aduse imobilului, sumă ce se va actualiza în raport de indicele

de inflație la data plății efective; s-a respins cererea reconvențională, cât privește

instituirea dreptului de retenție; a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate;

s-a respins, ca nefondate, apelurile formulate de Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța, și T.L.

și a fost obligată pârâta T.L. la plata către apelanta reclamantă G.A.R. la 2.585

RON cheltuieli de judecată.

În motivarea acestei soluții,

instanța de apel a reținut următoarele:

Apelul formulat de apelantul

chemat în garanție Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor (Ministerul

Finanțelor Publice conform H.G. nr. 34/2009) este nefondat.

Principala critică adusă

soluției apelate constă în respingerea, lipsită de suport legal, în opinia apelantului,

a cererii de chemare în garanție formulate de către pârâta reconvenientă T.L. față

de R.A.E.D.P.P. Constanța, dată fiind calitatea acestei entități mandatate legal

să înstrăineze imobilele cu destinația de locuințe aflate în patrimoniul statului

și de împrejurarea că, urmare, finalizării procedurii, regia autonomă a dedus și

și-a însușit conform legii comisionul de 1% din valoarea acestui apartament.

Această critică este însă

nefondată, iar soluția instanței de fond, care a statuat în sensul determinării

obligației personale a statului față de fostul proprietar al apartamentului vândut

conform Legii nr. 112/1995, este corectă în măsura în care adevăratul titular al

dreptului de proprietate transmis prin contractul de vânzare-cumpărare este, astfel

cum a recunoscut de altfel și apelantul, Statul Român, R.A.E.D.P.P. acționând ca

entitate mandatată.

În egală măsură, virarea

a 99% din prețul plătit de pârâta reconvenientă pentru apartamentul în litigiu în

fondul extrabugetar constituit conform art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995

confirmă această calitate a statului, iar împrejurarea că fondul este gestionat

de Ministerul Finanțelor vizează transpunerea în practică a atribuțiilor generale

ale Ministerului Finanțelor de reprezentare a Statului, în raport de obiectul său

de activitate (abilitare regăsită și în contextul dat de H.G. nr. 34/2009).

În speță, nu se poate

face trimitere la o altă entitate abilitată de lege, care să întrunească deopotrivă

calitatea de fost titular al dreptului de proprietate asupra acestui imobil preluat

abuziv de stat (chestiune statuată irevocabil în speță de Înalta Curte de Casație

și Justiție) și cea de beneficiar al prețului vânzării bunului, iar modalitatea

concretă în care statul, prin unitățile sale descentralizate, va dispune restituirea

sumei către cumpărătorul evins, anume, plata din fondul extrabugetar constituit

la dispoziția M.F. sau din alte surse, nu reprezintă un element de natură să schimbe

raportul juridic obligațional.

Nu va avea relevanță,

din acest punct de vedere, nici faptul că entitatea mandatată să înstrăineze locuința

(R.A.E.D.P.P. Constanța) și-a dedus conform legii un comision de 1% din preț, câtă

vreme această situație presupune desocotirea financiară între mandant și mandatar,

după restituirea către pârâta reconvenientă a sumei actualizate achitate cu titlu

de preț.

În fine, sub aspectul

greșitei înlăturări a prevederilor art. 276 din C. proc. civ. care permit admiterea

parțială a pretențiilor legate de cheltuielile de judecată ori compensarea lor,

în măsura în care pretențiile părților au fost încuviințate în parte, se constată

că și aceste critici sunt neîntemeiate.

Obligarea uneia dintre

părți la plata cheltuielilor de judecată ține de chestiunea culpei procesuale, iar

în speță, întregul litigiu a fost generat de revendicarea imobilului preluat abuziv

și înstrăinat de stat către o terță persoană care, la rândul său, a invocat faptul

evicțiunii și prejudicierea prin pierderea valorică suportată (prețul achitat și

îmbunătățirile aduse locuinței restituite fostului proprietar).

Din acest punct de vedere,

aspectul culpei procesuale este neechivoc, iar faptul că prin decizia civilă

nr. 7581 din 4 octombrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă

și de proprietate intelectuală, s-a statuat în sensul că Statul nu mai avea, la

data promovării acțiunii în revendicare, acest bun în patrimoniu și nu întrunea

calitatea procesuală pasivă în acțiunea principală nu presupune că el nu va putea

răspunde în acțiunea în pretenții formulată în speță. Or, toate probele care au

implicat cheltuieli ale pârâtei-reconveniente nu pot fi puse pe seama altei părți

decât celei față de care s-a stabilit obligația personală, astfel că în mod corect

statul a fost obligat să suporte aceste cheltuieli, în fața instanței de fond.

Împotriva menționatei

decizii a formulat și motivat recurs, în termen legal, chematul în garanție Statul

Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor

Publice Constanța, pentru motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 și urm.

din C. proc. civ.

În dezvoltarea acestuia

s-a arătat că se critică hotărârile pronunțate atât de către instanța de fond, cât

și cea de apel în ceea ce privește respingerea cererii de chemare în garanție a

R.A.E.D.P.P. Constanța formulată de pârâta-reconvenientă T.L., pentru următoarele

motive:

Conform art. 50 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, republicată, privind regimul juridic al unor imobile

preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, restituirea

prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare,

încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările

ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile

se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit

în temeiul art. 13 din Legea nr. 112/1995.

Potrivit art. 13

alin. (6) din Legea nr. 112/1995, comisionul de 1% reținut de unitatea vânzătoare

ar fi trebuit restituit de aceasta având în vedere că suma în cauză a intrat în

patrimoniul acestei instituții.

De asemenea, art. 9

alin. (3) și alin. (5) din Legea nr. 112/1995, dispune că „În cazul vânzării apartamentelor

cu plata în rate comisionul cuvenit unităților specializate care evaluează și vând

apartamente este de 1% din valoarea acestora.”

Astfel, contractul de

vânzare-cumpărare a fost încheiat între R.A.E.D.P.P. și autoarea lui T.L. pentru

suma de 10.762.192 ROL, în preț fiind inclus și comisionul de 1% al mandatarei unității

administrativ teritoriale.

Astfel, rezultă că o parte

a prețului realizat din vânzarea bunului preluat fără titlu de stat a fost încasat

de unitatea specializată care a efectuat evaluarea și vânzarea, în speță Regia Autonoma

„Exploatarea Domeniului Public și Privat” Constanta, înființată prin hotărârea Consiliului

Local al Municipiului Constanta din 2 august 1996. Obiectul de activitate al R.A.E.D.P.P.

este administrarea, gestionarea și întreținerea fondului locativ de stat aparținând

domeniului public și privat al municipiului Constanta.

În sistemul Legii nr.

112/1995 R.A.E.D.P.P. a acționat în baza unui mandat legal, încasând comisionul

cuvenit din vânzare. Anterior vânzării R.A.E.D.P.P., ca mandatar al statului, avea

obligația de a analiza situația juridica a imobilului vândut, inclusiv aspectele

care țin de valabilitatea titlului statului, statul român prin Ministerul Finanțelor

Publice neavând instrumentul legal de a aviza vânzarea.

Cu toate acestea, Ministerul

Finanțelor Publice suportă, conform legii, riscul evicțiunii, fiind în situația

de a restitui în totalitate prețul actualizat, în condițiile în care acest preț

nu se regăsește în patrimoniul său în totalitate.

Precizăm că vânzarea unui

bun pentru care statul s-a dovedit judecătorește că nu deține titlu valabil reprezintă

o neîndeplinire a mandatului legal în condițiile în care analiza riscului de evicțiune

trebuia făcută de unitatea specializată, în speță R.A.E.D.P.P. Constanta. Ca atare,

reținerea comisionului în situația în care evicțiunea subdobânditorului a avut loc

nu mai are temei legal.

Față de capătul de cerere

privind cheltuielile de judecată, admise de instanță, cu consecința obligării chematului

în garanție la achitarea sumei de 300 RON pârâtei-reconveniente reprezentând onorariu

expertiză, dispozițiile art. 275 –art. 276 din C. proc. civ. fac o aplicare particulară

a principiului potrivit căruia acordarea cheltuileilor de judecată se bazează pe

culpa procesuală a părții care a pierdut litigiul.

În ceea ce privește cererea

de chemare în garanție, în această situație nu se poate vorbi de faptul că din vina

chematului în garanție s-a purtat procesul, cheltuielile de judecată acționând ca

veritabile sancțiuni procedurale.

Astfel, în cauză au fost

administrate două expertize având ca obiective, pe de o parte identificarea imobilului

situat în C., jud. Constanța, iar pe de altă parte identificarea îmbunătățirilor

și reparațiilor efectuate de pârâta reconvenientă T.L. și stabilirea valorii acestora.

Totodată, s-a mai arătat

că onorariile acestor expertize nu pot fi reținute în sarcina chematului în garanție,

având în vedere că Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor a fost obligat

la suma de 1.076,21 RON reprezentând prețul imobilului, sumă cu care se va reactualiza

în funcție de indicele de inflație, la data efectivă a plății.

Chematul în garanție consideră

că doar în cazul în care s-ar fi efectuat expertiză contabilă pentru stabilirea

indicelui de inflație față de suma respectivă, ar fi putut fi obligat la plata onorariului

expertizei.

Analizând recursul formulat,

în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este fondat

pentru următoarele considerente:

Criticile recurentului

sunt corecte numai sub aspectul greșitei sale obligări la plata cheltuielilor de

judecată, reprezentând onorariu de expertiză. Astfel, chematul în garanție Statul

Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor

Publice Constanța a fost obligat la achitarea sumei de 300 RON pârâtei-reconveniente

reprezentând onorariu expertiză.

În cauză au fost efectuate

două expertize având ca obiective, pe de o parte identificarea imobilului situat

în C., jud. Constanța, iar pe de altă parte identificarea îmbunătățirilor și reparațiilor

efectuate de pârâta reconvenientă T.L. și stabilirea valorii acestora.

Chematul în garanție Statul

Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor a fost obligat la plata sumei de 1.076,21

RON reprezentând prețul imobilului, deci la o sumă care diferă de cele stabilite

prin rapoartele de expertiză.

Prin urmare, cheltuielile

efectuate cu plata celor două expertize nu au servit la stabilirea cuantumului despăgubirilor

la care a fost obligat chematul în garanție, ci al altor despăgubiri care au fost

solicitate prin cererea reconvențională, astfel că ele nu pot fi puse în sarcina

chematului în garanție. Astfel cum corect a menționat recurentul, doar în cazul

în care s-ar fi efectuat expertiză contabilă pentru stabilirea indicelui de inflație

față de prețul plătit pentru imobil, acesta ar fi putut fi obligat la plata onorariului

unei astfel de expertize, căci numai în această ipoteză s-ar fi putut stabili în

sarcina sa o culpă procesuală, în sensul art 274 din C. proc. civ., determinată

de calitatea sa de chemat în garanție pentru plata prețului.

Astfel fiind, urmează

a fi admis recursul, în considerarea greșitei interpretări și aplicări a dispozițiilor

art. 274 din C. proc. civ., ceea ce determină incidența motivului de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

Cealaltă critică referitoare

la greșita respingere a cererii de chemare în garanție a R.A.E.D.P.P. este însă

nefondată, întrucât obiectul de activitate al R.A.E.D.P.P. este administrarea, gestionarea

și întreținerea fondului locativ de stat aparținând domeniului public și privat

al municipiului Constanta.

Chemarea în garanție pe

care pârâta-reconvenientă T.L. a formulat-o împotriva R.A.E.D.P.P. se întemeiază,

astfel cum susține recurentul, pe împrejurarea că R.A.E.D.P.P. a încasat un comision

de administrare de 1% din prețul imobilului înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995,

astfel încât această entitate juridică trebuie să restituie acest comision.

Înalta Curte constată

că, în sistemul Legii nr. 112/1995, R.A.E.D.P.P. a acționat în baza unui mandat

legal, încasând comisionul de 1% cuvenit din vânzare, astfel cum rezultă din

art. 9 alin. (5) al Legii nr. 112/1995.

Însă răspunderea pentru

evicțiune revine mandantului, Ministerul Economiei și Finanțelor, iar nu mandatarului,

astfel cum rezultă din prevederile art. 50 alin. (3) al Legii nr. 10/2001, potrivit

căruia restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2

1

) se face de

către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul

art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Prin faptul că, anterior

vânzării, R.A.E.D.P.P., ca mandatar al statului, avea obligația de a analiza situația

juridica a imobilului vândut, inclusiv aspectele care țin de valabilitatea titlului

statului, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice neavând instrumentul legal

de a aviza vânzarea, recurentul invocă o răspundere a mandatarului rezultând dintr-o

atitudine culpabilă asupra modului de îndeplinire a mandatului, pe care mandantul

nu avea posibilitatea de a o îndrepta.

Chiar și într-o astfel

de ipoteză, Înalta Curte apreciază că, atât timp cât prin lege s-a stabilit în mod

neechivoc că pentru evicțiune răspunde Ministerul Finanțelor Publice, fără a se

face nici o distincție în raport de modul în care s-a realizat mandatul pe care

Statul Român l-a acordat, tot în temeiul legii, unităților mandatate să realizeze

vânzarea imobilelor în condițiile Legii nr. 112/1995, nu pot fi primite criticile

recurentului referitoare la greșita respingere a celei de-a doua cereri de chemare

în garanție justificată de plata unui comision către mandatar, căci „unde legea

nu distinge nici interpretul nu trebuie să distingă”.

În consecință, Ministerul

Finanțelor Publice va suporta, conform legii, riscul evicțiunii, fiind în situația

de a restitui în totalitate prețul actualizat.

O eventuală neîndeplinire

a mandatului legal în condițiile în care analiza riscului de evicțiune trebuia făcută

de unitatea specializată, în speță R.A.E.D.P.P. Constanta, cu consecința restituirii

de către această unitate a comisionului de 1% din valoarea prețului, se va putea

invoca pe calea unei acțiuni separate, în regres, formulate de Statul Român, reprezentat

de Ministerul Finanțelor Publice, în contradictoriu cu R.A.E.D.P.P. Constanta, întemeiată

pe raportul de mandat, astfel cum a fost reglementat în cuprrinsul Legii nr. 112/1995.

Pentru aceste argumente

și în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., recursul urmează a fi admis

și se va modifica în parte decizia recurată. Se va admite apelul declarat de chematul

în garanție împotriva sentinței nr. 295 din 18 martie 2008 a Tribunalului Constanța,

secția civilă, pe care o va schimba în parte, în sensul că va înlătura dispoziția

de obligare a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice Constanța la plata sumei de 300 RON reprezentând cheltuieli

de judecată.

Se vor menține celelalte

dispoziții ale deciziei și sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de chematul în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice Constanța împotriva deciziei nr. 286/C din 7 decembrie

2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă

și asigurări sociale.

Modifică în parte decizia

recurată astfel:

Admite apelul declarat

de chematul în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice Constanța împotriva sentinței nr. 295 din 18 martie

2008 a Tribunalului Constanța, secția civilă, pe care o schimbă în parte în sensul

că înlătură dispoziția de obligare a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice

prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța la plata sumei de 300 RON

reprezentând cheltuieli de judecată.

Menține celelalte dispoziții

ale deciziei și sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 26 noiembrie 2010.