ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1556/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinți la data de 21 martie 2012 reclamantul D.V. a chemat în judecată Statul Român, Guvernul României, Ministerul Justiției și Ministerul Public pentru prejudiciul cauzat de aceste instituții prin nerespectarea Constituției României, a prevederilor C. civ. și C. pen. precum și art. 6 al Convenției Europene, respectiv la plata sumei de 200.000 euro pentru prejudiciile aduse pe parcursul a 3 ani, pentru subminarea dreptului la un proces echitabil, încălcarea drepturilor și a unui sistem judiciar defectuos. Prin sentința civilă nr. 124 in 24 aprilie 2012 a Tribunalului Mehedinți s-au respins excepțiile necompetenței materiale a instanței și excepția netimbrării.

S-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Guvernul României, Ministerul Justiției și Ministerul Public. S-a respins acțiunea față de acești pârâți ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesual pasivă. S-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de față de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. În ceea ce privește excepția necompetenței materiale, tribunalul a apreciat că aceasta este neîntemeiată, întrucât temeiul de drept al acțiunii, astfel cum rezultă din cuprinsul acesteia, nu îl constituie dispozițiile Legii nr. 554/2004, reclamantul nefacând nicio referire la aceste dispoziții legale. Tribunalul este competent să soluționeze cauza de față în temeiul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit b) C. proc.

civ., având în vedere valoarea pretențiilor reclamantului, 200.000 euro. În temeiul dispozițiilor art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1997, instanța a constatat că acțiunea de față este scutită de plata taxei de timbru. Referitor la calitatea procesual pasivă a pârâților chemați în judecată instanța a constatat că pârâții Guvernul României, Ministerul Justiției și Ministerul Public nu au calitate procesual pasivă, având în vedere obiectul acțiunii, obținerea de despăgubiri pentru prejudiciile aduse prin pronunțarea unor rezoluții de către Parchet și prin nerespectarea unui termen rezonabil în soluționarea cauzelor. În ceea ce privește fondul cauzei instanța a reținut că reclamantul a formulat plângere penală împotriva reprezentanților SC S. SA la data de 24 noiembrie 2009, plângere soluționată prin rezoluția din data de 23 iulie 2010 prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale.

Prin decizia penală nr. 99 din 15 noiembrie 2010 s-a admis plângerea formulată împotriva rezoluției și s-a trimis cauza parchetului pentru a se dispune începerea urmăririi penale. Prin rezoluția din data de 30 martie 2011 s-a dispus începerea urmăririi penale, iar prin ordonanța din data de 6 octombrie 2011 s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuiților. S-a formulat plângere împotriva acestei ordonanțe, care a fost respinsă la data de 24 februarie 2012 ca nefondată. S-a considerat că dispozițiile art. 504 C. proc. pen. nu sunt aplicabile în cauza de față, reclamantul fiind cel care a formulat plângerea penală, fiind nemulțumit de soluție, neavând calitatea de învinuit sau inculpat și neaflându-se în niciuna din situațiile prevăzute de dispozițiile legale menționate mai sus.

De asemenea, nu s-a reținut nici nerespectarea termenului rezonabil, având în vedere complexitatea cauzei, plângerea penală fiind formulată la data de 24 noiembrie 2009, iar ultima sentință pronunțată la data de 24 februarie 2012. S-a apreciat că reclamantul nu a dovedit deci prin probele administrate că prin soluțiile pronunțate i s-a produs vreun prejudiciu moral sau material și nici nu a dovedit că i-a fost încălcat în vreun fel dreptul la un proces echitabil. De altfel, reclamantul a invocat doar dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului fără a arăta modalitatea în care au fost încălcate aceste dispoziții legale.

Prin decizia civilă nr. 64 din 6 septembrie 2012 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă, s-a respins apelul declarat de reclamant, instanța reținând, în esență, că reclamantul a promovat acțiunea susținând că nu a fost corect soluționată plângerea sa penală privind greșita calculare a drepturilor salariale de către fostul angajator, aceleași aspecte fiind supuse analizei și în apel. Formularea cererilor reclamantului este confuză, acesta neavând cunoștințe de specialitate, însă instanța este cea care, manifestând rol activ, trebuie să transpună în plan juridic susținerile părții, care prezintă anumite situații de fapt. În concluzie, s-a constatat că atât la prima instanță cât și în apel reclamantul a pretins acoperirea unui prejudiciu pe care l-a suferit pe o perioadă mai mare de timp, datorită modului defectuos în care organele de urmărire penală și instanțele de judecată au soluționat plângerile penale pe care le-a formulat.

Tribunalul a reținut în mod corect că dispozițiile art. 504 C. proc. pen. nu sunt aplicabile și nu pot constitui temeiul juridic al acțiunii în pretenții promovate de reclamant, deoarece acesta nu a fost arestat sau condamnat pe nedrept, textul legal fiind de strictă interpretare. Pentru a se angaja răspunderea statului, reclamantul avea obligația, impusă de art. 1169 C. civ., de a proba susținerile sale, respectiv de a face dovada săvârșirii unor erori judiciare. Această dovadă nu poate fi simpla sa susținere, în sensul că faptele reținute de instanțele de judecată și de organele de urmărire penală nu sunt conforme realității, ci este necesar ca eroarea să fie constatată printr-o hotărâre judecătorească.

Reclamantul cere, practic, instanței civile să repună în discuție elementele săvârșirii unor infracțiuni, ceea ce este inadmisibil atât sub aspectul competenței, cât și sub cel al existenței autorității de lucru judecat. Prin urmare, faptul ilicit cauzator de prejudicii, adică eroarea judiciară, nu este dovedit în speță, și cu atât mai puțin legătura de cauzalitate dintre prejudiciul suferit de reclamant și faptul ilicit. În speța dedusă judecății, reclamantul a invocat nerespectarea dreptului constituțional la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituție, drept recunoscut și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și care are ca scop protejarea părților împotriva duratei excesive a procedurilor, asigurarea eficienței și credibilității actului de justiție.

Aprecierea caracterului rezonabil al duratei procedurii se face în funcție de circumstanțelor concrete ale cauzei, complexitatea acesteia, comportamentul părților și al autorităților, importanța pentru părți a obiectului procedurii, încălcarea dreptului intervenind doar atunci când întârzierile sunt datorate comportamentului autorităților. Reclamantul trebuie să facă dovada că a depus diligente în vederea derulării normale a procedurii, fără a însemna să renunțe la drepturile procedurale legitime, aspecte învederate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Pretto ș.a contra Italiei din 8 decembrie 1983. Prima instanță a reținut corect că o procedură penală de circa 2 ani nu constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil, în condițiile în care într-un prim ciclu procesual cauza a fost restituită procurorului pentru continuarea cercetărilor.

împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârilor pronunțate de instanțele anterioare și, în rejudecare, admiterea acțiunii în senul obligării pârâților la plata despăgubirilor solicitate. Reclamantul nu s-a conformat exigențelor art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., neindicând motivele de nelegalitate din art. 304 C. proc. civ. pe care își întemeiază recursul, dar nu a formulat nici critici, care să poată fi încadrate din oficiu în vreunul din cazurile de casare sau modificările prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Față de modalitatea în care reclamantul a înțeles să critice hotărârea atacată, s-a ridicat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea motivelor în dispozițiile de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. Reclamantul arată în motivele de recurs că este nemulțumit de activitatea "defectuoasă" a unui anumit procuror, care nu a respectat decizia Tribunalului Mehedinți, săvârșind abuz în serviciu, iar magistratul M.l. a menținut soluția procurorului de caz. Susține că toți pârâții au calitate procesuală, întrucât sunt răspunzători de prejudiciile aduse de cei doi prin erori judiciare. Potrivit art. 302 alin. (1) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ. indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unui din motivele prevăzute de art. 304 C. proc.

civ.; per a contrario, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unui din cazurile de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ., sancțiunea care intervine este nulitatea recursului. În speță, nu numai că recurentul nu s-a conformat exigențelor art. 302 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., neindicând motivele de nelegalitate din art. 304 C. proc. civ. pe care își întemeiază recursul, dar nu a formulat nici critici, care să poată fi încadrate din oficiu în vreunul din cazurile de casare sau modificările prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Astfel, în cuprinsul cererii de recurs deduse judecății nu se regăsesc critici propriu-zise la adresa deciziei din apel, care face obiectul recursului, ceea ce ar fi presupus indicarea punctuală de către recurent a motivelor de nelegalitate prin raportare la soluția pronunțată în apel și la argumentele folosite de instanță în fundamentarea acesteia.

Când în cuprinsul cererii de recurs, nu se regăsesc critici propriu-zise la adresa deciziei, care face obiectul recursului, ceea ce presupune indicarea punctuală a motivelor de nelegalitate prin raportare la soluția formulată și la argumentele folosite de instanță în fundamentarea acesteia, iar succesiunea de fapte și afirmații din cuprinsul cererii de recurs nu este structurată din punct de vedere juridic în așa fel încât să se poată reține, măcar din oficiu, vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de modificare ori casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs, sancțiunea care intervine este nulitatea recursului.

Având în vedere că recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv al art. 304 C. proc. civ., iar criticile formulate de recurent nu se circumscriu acestui cadru legal, urmează a se constata nulitatea recursului conform art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. coroborat cu art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamantul D.V. împotriva deciziei civile nr. 64 din 6 septembrie 2012 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 martie 2013.