ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 569/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 569/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la 7

decembrie 2010 pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, secția civilă, reclamanții

C.M.A. și SC E.L.C. SRL au chemat în judecată pe pârâta SC M.C. SRL, solicitând

recunoașterea dreptului lor asupra lucrărilor angajate și executate, a

materialelor de construcții intrate în edificarea obiectului contractului nr.

15 din 31 august 2007, prin contractul de asociere în participație modificat și

adăugat prin anexele sale, precum și a celorlalte înțelegeri cu terții

furnizori privind obiectul Contractului nr. 15 din 31 august 2007 dar și

constatarea legăturii indisolubile între Contractul nr. 15 din 31 august 2007

și toate aceste contracte și înțelegeri, potrivit art. 510 și urm. C. civ.

Ulterior, la 25 octombrie 2011,

reclamanții au arătat că formulează acțiunea și în contradictoriu cu pârâții

F.D., R.I.N. și R.L.

Prin sentința civilă nr. 5475/2012 din

13 martie 2012, Judecătoria Cluj-Napoca, secția civilă, a admis excepția

necompetenței sale materiale și a declinat competența soluționării cauzei în

favoarea Tribunalului Cluj, care prin sentința civilă nr. 487/2012 din 14 iunie

2012, a admis excepția propriei necompetențe materiale și a declinat competența

soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Prin sentința civilă nr. 4174/2012 din

13 noiembrie 2012, Tribunalul Specializat Cluj a admis excepția insuficientei

timbrări și în consecință a anulat, ca insuficient timbrată, acțiunea.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

constatat că reclamanții nu și-au îndeplinit integral obligația stabilită în

sarcina lor în ședința publică din 18 septembrie 2012, deși au fost citați

pentru termenul din 13 noiembrie 2012 cu mențiunea achitării unei diferențe de

taxă de timbru în cuantum de19.888,29 lei și timbru judiciar de 4,7 lei, dar și

că prin încheierea de ședință din 9 octombrie 2012 a fost respinsă cererea de

ajutor public judiciar și prin încheierea din 8 noiembrie 2012 a fost respinsă

cererea de reexaminare formulată împotriva acesteia, așa încât a făcut

aplicarea dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 146/1997, sancționând cu nulitatea

cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei hotărâri, au

declarat apel reclamanții, susținând că a fost pronunțată cu nerespectarea

dispozițiilor O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie

civilă, ale art. 21 din Constituția României privind accesul liber la justiție,

art. 14 alin. (1) teza 1 din Pactul Internațional cu privire la drepturile

civile și politice, precum și cu nesocotirea art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O.,

privind dreptul la un proces echitabil.

Prin decizia civilă nr. 39/2013 din 8

martie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a ll-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal, a fost respins, ca nefundat, apelul.

Pentru a decide astfel, instanța de

prim control judiciar a reținut, în esență, că sentința atacată este legală și

temeinică, iar tribunalul a făcut în mod corect, aplicarea art. 20 din Legea

nr. 146/1997, anulând cererea ca insuficient timbrată în raport de neexecutarea

de către reclamanți a obligației de achitare a taxei de timbru stabilite în

sarcina lor, în condițiile în care li s-a acordat special un termen pentru

complinirea diferenței de taxă judiciară de timbru și a timbrului judiciar.

Referitor la pretinsa încălcare a

dispozițiilor O.U.G. nr. 51/2008, ale art. 21 din Constituția României, art. 14

alin. (1) teza 1 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și

politice și art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O., instanța de control a apreciat ca

fiind nefondată critica, în contextul în care cererea de ajutor public judiciar

formulată de reclamanți a fost respinsă ca nefondată, soluția fiind menținută

în reexaminare, pentru nedepunerea documentelor relevante în susținerea

afirmațiilor legate de insuficiența veniturilor realizate.

În această situație, având în vedere

că neacordarea ajutorului public judiciar s-a datorat conduitei reclamanților,

curtea a reținut că nu se poate aprecia că Ie-a fost obstrucționat liberul

acces la justiție și nici dreptul la un proces echitabil.

Împotriva deciziei civile nr. 39/2013

din 8 martie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a ll-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal, în termen legal, au formulat recurs

reclamanții C.M.A. și SC E.L.C. SRL Cluj-Napoca, indicând în memoriul depus la

dosar motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

și solicitând admiterea căii extraordinare de atac exercitate.

În dezvoltarea

criticilor

formulate, reclamanții au susținut că instanța de apel

a apreciat ca fiind temeinică și legală nesocotirea drepturilor lor prevăzute de

dispozițiile O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie

civilă, art. 21 din Constituția României privind accesul liber la justiție,

art. 14 alin. (1) teza 1 din Pactul Internațional cu privire la drepturile

civile și politice, art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O., privind dreptul la un

proces echitabil, precum și jurisprudența Curții Europene de la Strassbourg

privind aceste teze.

În acest sens, au arătat că

argumentele instanței de prim control judiciar se axează pe momentul plății

taxelor prevăzute în art. 20 din Legea nr. 146/1997, contrazicând normele

anterior invocate, despre care apreciază că exclud exact această motivație,

prin prisma importanței dreptului la un proces echitabil și a asigurării

accesului la justiție.

În opinia reclamanților, considerentul

acordării unui termen pentru satisfacerea taxei de timbru, reținut de instanța

de apel, ca argument pentru menținerea soluției primei instanțe, este lipsit de

pertinență, având în vedere că datorită circumstanțelor speciale și situației

materiale precare a reclamantului, taxele nu puteau fi achitate.

Referitor la lipsa documentelor

relevante legate de veniturile realizate, s-a susținut că au fost depuse la

dosar dovezi în sensul nerealizării de venituri de către persoana fizică și suspendării

activității societății încă din anul 2009.

De asemenea, reclamanții au susținut

că interpretarea curții potrivit căreia dreptul de liber acces la justiție nu

este unul absolut, aduce atingere tratatelor internaționale semnate de România,

termenul nefiind menționat în niciunul dintre acestea, în timp ce art. 5 alin. (1)

din Carta Drepturilor Omului statuează că drepturile și libertățile

fundamentale nu pot fi suprimate sau restrânse prin nici un fel de norme, iar

art. 53 din Constituția României prevede expres cazurile de restrângere a unui

drept, care nu se regăsesc în speță.

Au mai arătat că soluțiile instanțelor

de fond au fost date cu încălcarea art. 23 pct. 1 lit. b), art. 24 lit. ș) din

Normele Metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997, art. 15 lit. p) din aceeași

lege, art. 3, art. 6 lit. d) și art. 8 alin. (1), coroborate cu art. 5 alin. (2)

din O.U.G. nr. 51/2008, art. 21 din Constituția României, art. 3 C. civ. și

art. 14 alin. (1) teza I din Pactul internațional cu privire la drepturile

civile și politice, toate normele evocate demonstrând că accesul liber la

justiție are semnificația asigurării și acordării tuturor garanțiilor

procedurale necesare unui proces echitabil și efectiv.

De asemenea, reclamanții au susținut

că decizia recurată este rezultatul eronatei aprecieri a instanțelor de fond

asupra stării materiale, deși la dosar nu se regăsește nicio probă care să

susțină o eventuală bunăstare.

Alte critici dezvoltate împotriva

hotărârii atacate vizează fondul cauzei, care însă nu vor fi analizate de Înalta

Curte, având în vedere că nu au format obiectul cenzurii instanței de apel,

care a soluționat apelul în raport de chestiunea timbrajului.

La 5 februarie 2014, intimații-pârâți

F.D., R.I.N. și R.L. au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea

recursului ca nefondat.

Analizând decizia atacată în raport de

criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de

drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru

considerentele ce succed:

Prealabil examinării motivelor de

nelegalitate prima chestiune ce se impune a fi precizată este cea referitoare

la obligația prevăzută în sarcina părții care exercită această cale de atac de

a respecta dispozițiile art. 302

1

și 304 C. proc. civ. Exigențele

impuse prin cele două texte legale au în vedere faptul că recursul, în

concepția actuală, este cale extraordinară de atac și în consecință, ca ultim

grad de jurisdicție nu își propune rejudecarea fondului, ci examinarea

legalității hotărârilor atacate în condițiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

Față de aceste precizări, se constată

că reclamanții, în memoriul de recurs depus la dosar, au indicat motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., fără însă a

structura distinct criticile formulate subsumat fiecăruia dintre acestea.

Înalta Curte, în baza dispozițiilor

art. 306 alin. (3) C. proc. civ., constatând că susținerile dezvoltate de

reclamanți pot fi încadrate în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ., le va analiza din perspectiva acestuia și va înlătura

criticile formulate asupra fondului cauzei, având în vedere că nu au format

obiectul cenzurii instanței de apel, care a soluționat calea de atac în raport

de chestiunea timbrajului.

Din analiza conținutului cererii de

recurs, se constată că motivele invocate vizează în realitate soluția

pronunțată de instanța de fond, menținută de către instanța de apel, cu privire

la anularea cererii de chemare în judecată ca insuficient timbrată, ca o

consecință a respingerii cererii de ajutor public judiciar sub forma scutirii

de la plata taxei de timbru și a cererii de reexaminare.

Considerentele instanței de apel, în

sensul că reclamanților nu li s-a îngrădit accesul la justiție și nici nu Ie-a

fost încălcat dreptul la un proces echitabil prin anularea acțiunii ca

netimbrate, sunt corecte, în contextul în care prin încheierea din ședința din

Camera de Consiliu de la 09 octombrie 2012, pronunțată de Tribunalul

Specializat Cluj a fost respinsă, ca nefondată, cererea formulată de petentul

persoană fizică privind acordarea de ajutor public judiciar sub forma scutirii

de la plata taxei judiciare de timbru în cuantum de 19.888,29 lei, iar prin

încheierea din 8 noiembrie 2012 a aceleiași instanțe, a fost respinsă ca neîntemeiată

cererea de reexaminare formulată de petentul C.M.A. împotriva hotărârii

menționate și ca inadmisibilă cererea de reexaminare formulată de petenta SC E.L.C.

SRL Cluj-Napoca împotriva aceleiași încheieri.

În motivarea hotărârilor anterior

amintite, tribunalul a reținut că petentul persoană fizică nu a îndeplinit

condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008, declarația pe

proprie răspundere nefiind semnată de autor și necuprinzând precizarea

cuantumului ajutorului primit la 10 februarie 2012 și în ce cauză i-a fost

acordat, iar petentul nu a indicat persoanele care compun familia sa și nu a

depus înscrisuri din care să rezulte veniturile fiecăruia dintre membri.

Relativ la SC E.L.C. SRL Cluj-Napoca, deși petentul a susținut că activitatea

acesteia este suspendată, nu a făcut nici un fel de dovezi în acest sens, iar

instanța, în urma verificărilor efectuate pe site-ul O.R.C. de pe lângă

Tribunalul Cluj, a constatat că societatea se află în stare de funcționare.

În atare situație, Înalta Curte reține

că aspectele de drept vizând îndreptățirea petenților-reclamanți la acordarea

ajutorului public judiciar sub forma scutirii de la plata taxei judiciare de

timbru au fost dezlegate în mod irevocabil prin încheierea din 8 noiembrie

2012, prin care s-a respins cererea de reexaminare a încheierii de la 09

octombrie 2012, prin care a fost respinsă cererea de ajutor public judiciar.

Mai constată că art. 15 din O.U.G. nr.

51/2008 reglementează o singură cale de atac împotriva încheierii prin care a

fost respinsă cererea de acordare a ajutorului public judiciar, pe care

recurenții în speță au epuizat-o, cererea lor de reexaminare fiind respinsă în

mod irevocabil prin încheierea din 8 noiembrie 2012. În consecință, aspectele

privind îndeplinirea cerințelor pentru scutirea de plata taxei de timbru nu mai

pot fi repuse în discuție în prezenta cale de atac, care nu poate viza decât

decizia prin care apelul a fost anulat ca netimbrat, încheierea de respingere a

cererii de acordare a ajutorului public judiciar bucurându-se de prezumția de

validitate, reclamanții având așadar obligația de a timbra acțiunea astfel cum

li s-a pus în vedere de tribunal.

În ce privește critica recurenților

relativ la încălcarea liberului acces la justiție, Înalta Curte reține următoarele:

Liberul acces la justiție, fără a fi

în mod expres reglementat de C.E.D.O., constituie o condiție esențială și

prealabilă funcționării sistemului de garanții procedurale enunțate de art. 6

alin. (1) din Convenție, care asigură respectarea dreptului la un proces

echitabil.

Dreptul de acces la justiție, pe care

Convenția îl recunoaște fără a-l defini, nu este unul absolut și presupune prin

natura sa o reglementare din partea legiuitorului intern, terminologia în acest

sens fiind consacrată de chiar jurisprudența C.E.D.O., nefiind creația

instanței de apel, așa cum susțin reclamanții. în elaborarea acestor

reglementări, statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere,

dar limitările impuse în exercițiul acestui drept trebuie să urmărească un scop

legitim, să păstreze un raport rezonabil între mijloacele folosite și scopul

legitim urmărit și nu trebuie să restrângă exercițiul dreptului în așa măsură

încât dreptul de acces la justiție să fie atins în însăși substanța sa.

În acest sens, în jurisprudența

C.E.D.O. s-a statuat că limitarea dreptului de acces la un tribunal nu este

compatibilă cu prevederile art. 6 alin. (1) din Convenție, decât dacă prin

aceasta se urmărește un scop legitim și dacă există un grad rezonabil de

proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat.

Astfel, în Hotărârea din 24 mai 2006,

pronunțată în Cauza W. și alții împotriva României, Curtea Europeană a reținut

că „în particular, ținând cont de principiul conform căruia Convenția urmărește

protejarea unor drepturi care nu sunt teoretice sau iluzorii, ci concrete și

efective, cuantumul cheltuielilor de judecată, apreciat în contextul

circumstanțelor unei spețe date, inclusiv capacitatea reclamantului de a le

achita, precum și faza procesuală în care această restricție este impusă, sunt

factori care trebuie luați în considerare atunci când se determină dacă o

persoană a beneficiat de dreptul de acces la un tribunal sau dacă, datorită

cuantumului cheltuielilor de judecată, dreptul de acces la un tribunal a fost

restrâns în așa măsură încât este afectat în însăși substanța sa.”

Cu toate acestea, C.E.D.O. a subliniat

constant în jurisprudența sa că, în măsura în care, statele contractante

asigură justițiabililor mijloace procedurale adecvate pin care instanțele

naționale pot hotărî asupra cererilor de acordare a ajutorului public judiciar

sau a unor facilități la plata taxelor judiciare de timbru, precum și căi de

atac efective împotriva soluțiilor pronunțate în astfel de cereri, dreptul de

acces la un tribunal nu este afectat în substanța sa.

Or, reglementările interne, atât O.U.G.

nr. 51/2008, cât și Legea nr. 146/1997 consacră dreptul persoanelor fizice și

juridice care se adresează instanțelor judecătorești de a solicita și obține,

condiționat, ajutor public judiciar, respectiv facilități la plata taxelor

judiciare de timbru, sub diverse forme.

În speță, reclamanții au avut la

dispoziție aceste căi procedurale, pe care le-au și valorificat, soluția de

respingere a acestora datorându-se exclusiv conduitei lor procesuale, în sensul

nedovedirii îndeplinirii condițiilor prescrise de lege.

Față de dispozițiile legale enunțate,

precum și în raport de cele statuate de C.E.D.O. în jurisprudența sa, Înalta

Curte constată că principul enunțat nu a fost încălcat și nici prevederile art.

23 pct. 1 lit. b), art. 24 lit. ș) din Normele Metodologice pentru aplicarea

Legii nr. 146/1997, art. 15 lit. p) din aceeași lege, art. 3, art. 6 lit. d) și

art. 8 alin. (1), coroborate cu art. 5 alin. (2) din O.U.G. nr. 51/2008, art.

21 din Constituția României, art. 3 C. civ. si art. 14 alin. (1) teza I din

Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, care

consfințesc că accesul liber la justiție are semnificația asigurării și

acordării tuturor garanțiilor procedurale necesare unui proces echitabil și

efectiv.

De altfel, poziția Curții

Constituționale exprimată prin numeroase decizii a fost în sensul că accesul

liber la justiție nu înseamnă gratuitate. Nicio dispoziție constituțională nu

interzice stabilirea taxelor de timbru în justiție, fiind justificat ca

persoanele care se adresează autorităților judecătorești să contribuie la

acoperirea cheltuielilor prilejuite de realizarea actului de justiție. Regula

este aceea a timbrării acțiunilor în justiție, excepțiile fiind posibile numai

în măsura în care sunt stabilite de legiuitor (Decizia nr. 410/2011a Curții

Constituționale).

Față de cele reținute, Înalta Curte

apreciază că nu există motive prevăzute de art. 304 C. proc. civ., care să

atragă modificarea sau casarea deciziei și nici motive prevăzute de art. 306 C.

proc. civ., astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge

recursul reclamanților ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefundat, recursul

declarat de reclamanții C.M.A. și SC E.L.C. SRL Cluj-Napoca împotriva deciziei

civile nr. 39/2013 din 8 martie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția

a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

14 februarie 2014.