ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1552/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2279 din 20 decembrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost admisă excepția lipsei calității de reprezentant și a fost anulată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.M., împotriva pârâților C.A., D.A.M., D.M.M., Primăria Municipiului București și SC R.V. SA, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate de reprezentant. Pentru a hotărî în acest sens, prima instanță a reținut că, prin cererea de chemare în judecată formulată prin mandatar T.N.R., reclamanta S.M. a solicitat ca instanța să constate nulitatea absolută parțială a unor contracte de vânzare-cumpărare și acte adiționale încheiate de pârâții persoane fizice cu Primăria Municipiului București și SC R.V.

SA, să se constate că cotele părți ale imobilului din sectorul 1, înstrăinate către pârâții persoane fizice sunt cote părți comune și să se dispună ieșirea din indiviziune asupra acestor cote. S-a reținut că mandatarul reclamantei, numitul T.N.R. nu deținea o procură specială pentru acest litigiu. Deși la dosarul de fond există procura autentificată din 20 octombrie 2004 prin care S.M. l-a împuternicit pe T.N.R. să efectueze administrarea și conservarea locuinței sale din București, sector 1, dar și să o reprezinte pe mandantă înaintea tuturor autorităților judiciare și publice, conferindu-i puterea de a porni, susține și retrage orice acțiune civilă, penală, comercială injustiție, s-a arătat că aceasta este o procură generală.

Chiar dacă ulterior introducerii acțiunii, mandatarul a submandatat puterea de reprezentare decurgând din procura dată lui de către reclamantă, numitei D.A. prin procura autentificată din 21 septembrie 2011, care constituie o procură specială, această împrejurare nu este în măsură să complinească lipsa unei procuri speciale. Cum această lipsă nu fost complinită până la termenul acordat în acest sens, prima instanță a anulat cererea de chemare în judecată pentru lipsa calității de reprezentant a mandatarului T.N.R. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat apel reclamanta, fără a arăta motivele pentru care critică hotărârea de primă instanță, precizând doar în declarația de apel că motivele de apel vor fi indicate în termen legal.

La termenul de judecată din 5 iunie 2012, Curtea a dispus citarea apelantei reclamante cu mențiunea achitării taxei judiciare de timbru de 4 RON și timbrului judiciar de 0,15 RON la domiciliile ambilor săi mandatari, respectiv T.N.R., dar și a submandatarei D.A., sub sancțiunea anulării cererii de apel ca netimbrată. Întrucât până la termenul de judecată acordat, obligația de plată a taxei judiciare de timbru nu a fost îndeplinită, prin decizia civilă nr. 313A din 18 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a decis, anularea apelului ca netimbrat. Instanța a mai reținut că, prin concluziile sale orale, intimatul pârât D.M.M. a solicitat instanței să aplice apelantei reclamante și mandatarilor o amendă judiciară pentru introducerea cu rea-credință a cererii de chemare în judecată.

Prin decizia sus-menționată, instanța de apel a respins ca neîntemeiată cererea intimatului pârât D.M.M. de aplicare a unei amenzi judiciare. Pentru a decide astfel, instanța a constatat că nici actele dosarului, nici motivele cererii de chemare în judecată ori circumstanțele concrete în care acțiunea a fost formulată nu sunt de natură să califice demersul judiciar al reclamantei, ca fiind cel specific introducerii, cu rea-credință, a unei cereri vădit netemeinice, atitudine procesuală sancționată prin dispozițiile art 108 1 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ.

Astfel, acțiunea reclamantei a fost formulată printr-un mandatar care a atașat procura sa la dosar, neputând fi apreciată ca o dovadă a „văditei rele credințe" a reclamantei, nici împrejurarea introducerii acțiunii sale pe rolul Judecătoriei sectorului 1, nici durata îndelungată a momentului până la care a avut loc declinarea competenței acestei instanțe în favoarea Tribunalului București și nici măcar faptul aprecierii de către această din urmă instanță ca fiind necorespunzătoare procura dată în proces mandatarului T.N.R., în vederea asigurării reprezentării drepturilor și intereselor sale, dat fiind că în realizarea tuturor acestor acte procesuale, un rol decisiv l-au avut aprecierile judecătorilor și deciziile acestora.

Faptul ca, în final, reclamanta a declarat un apel îndreptat împotriva hotărârii de primă instanță printr-un avocat ce nu are delegație în dosar și pare că s-a desistat de acțiune, prin neachitarea taxelor de timbru, poate fi consecința mai multor împrejurări survenite ulterior introducerii acțiunii - una dintre acestea putând fi chiar cea evocată de intimat, a înstrăinării bunului proprietatea reclamantei, submandatarei D.A., persoană posibil neinteresată în continuarea acestui demers judiciar. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul D.M.M., solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei atacate și admiterea cererii de aplicare a amenzii judiciare împotriva reclamantei și a mandatarilor acesteia.

Arată că singura critică adusă deciziei atacate privește respingerea greșită a cererii de amendare. Susține că mandatarii cunoșteau faptul că procurile date de reclamantă nu le dă dreptul să deschidă procese în numele acesteia. Reaua credință a mandatarilor rezultă și din modul în care a fost declarat apelul, prin fax, la limita expirării termenului, fiind semnat de un avocat fără împuternicire la dosarul cauzei. Susține că mandatarii s-au "jucat" cu normele procedurale, însă instanța de apel nu a găsit nimic "condamnabil". Mandatara D. este proprietara mansardei imobilului încă din 2010. Dacă aceasta era interesată în evoluția acestui litigiu putea să retragă acțiunea încă din faza fondului.

Dispozițiile art. 723 C. proc. civ. nu sunt facultative, ci obligă părțile să-și exercite drepturile cu bună-credință. Consideră că este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Analizând recursul, din prisma criticilor formulate, ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Din analiza prevederilor art. 108 1 pct. 1 lit. a) din C. proc. civ., invocate de pârâtul D.M.M. în fața instanței de apel drept temei al cererii sale de aplicare a amenzii, se deduce faptul că expresia "rea-credință" poate fi interpretată de judecător în orice moment, cu toate că dispozițiile C. civ. prevăd că buna-credință se presupune întotdeauna și sarcina probei cade asupra celui ce alege reaua-credință.

Textul indicat are în vedere o situație cu caracter de excepție și urmărește să prevină și să limiteze eventualele abuzuri în exercitarea drepturilor procesuale, fie de natură să determine tergiversarea soluționării cauzei, fie în scop șicanator, vexator etc. De altfel, dispozițiile art. 108 1 pct. 1 lit. a) din C. proc. civ. se referă la introducerea cu "rea-credință" a unei cereri vădit netemeinice, or sintagma "vădit netemeinice" sugerează faptul că cererea nu are niciun fel de fundament, aspect pe care autorul cererii îl cunoaște. Evident că, după modul în care a fost formulată cererea, motivele invocate, eventualele cereri repetate de chemare în judecată etc, instanța își poate forma o convingere și poate aprecia dacă reclamantul introduce o cerere de chemare în judecată cu rea-credință, or textul de lege nu face altceva decât să legitimeze judecătorul care constată o astfel de situație să o și sancționeze.

Pentru valorificarea drepturilor și intereselor legitime părțile trebuie să acționeze cu bună-credința, iar nu în spirit abuziv, șicanatoriu, vexator pentru magistrați ori pentru instanță. Activitatea procesuală a părților trebuie să se desfășoare cu respectarea normelor prevăzute de lege, or stabilirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești este de competența exclusivă a legiuitorului, soluție ce rezultă din dispozițiile constituționale ale art. 126 alin. (2) și ale art. 129 din Legea fundamentală. Exercitarea de către o persoană a unui drept ce îi este recunoscut prin lege nu poate să justifice, prin ea însăși, o prezumție a relei-credințe. De altfel, exercitarea abuzivă a unui drept se produce numai în situația în care acel drept se realizează în alt scop decât cel pentru care legea l-a recunoscut.

Față de aceste aspecte, în mod just instanța de apel a procedat la respingerea solicitării pârâtului de aplicare a amenzii judiciare reclamantei sau mandatarilor acesteia. Prin hotărârea de fond s-a anulat acțiunea introductivă de instanță, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate de reprezentant. Exercitarea căii de atac a apelului împotriva sentințe nu poate fi asimilată relei credințe a mandatarilor, cât timp acest drept este recunoscut prin lege. Caracterul întemeiat sau neîntemeiat al demersului judiciar nu a fost analizat de către instanță, câtă vreme acțiunea a fost anulată în baza unei excepții invocate din oficiu, iar instanța de apel nu a supus controlului judiciar hotărârea de fond, apelul fiind anulat ca netimbrat Dreptul oricărei persoane de a se adresa unei instanțe pentru apărarea drepturilor sale este consacrat de art. 21 din Constituția României, principiul liberului acces la justiție fiind un principiu de bază al procesului civil.

Este adevărat, pe de altă parte, că legea impune și unele îndatoriri pentru părți, iar în acest sens, de o importanță deosebită sunt prevederile art. 723 alin. (1) C. proc. civ., în conformitate cu care drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună-credință și potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege. În acest context, instanța supremă reține că reclamanta, prin mandatar, ca o dovadă a bunei credințe, s-a conformat obligației de timbraj și a timbrat acțiunea cu taxă de timbru în cuantum de 100 RON, iar prin încheierea din 14 iunie 2011 Tribunalul București a constatat că cererea de chemare în judecată este legal timbrată.

Aprecierea exercitării abuzive a drepturilor procedurale revine instanței judecătorești, în raport cu circumstanțele cauzei, iar raportat la aceste aspecte, se constată că în mod corect instanța de apel a reținut că cererea introductivă, precum și calea de atac a apelului nu pot fi apreciate ca fiind exercitate cu rea-credință. Nici susținerea recurentului în sensul că mandatarii cunoșteau faptul că procurile date de reclamantă nu le dă dreptul să deschidă procese în numele acesteia nu constituie un argument sustenabil în dovedirea relei-credințe a acestora.

Demersul judiciar a fost inițiat de numitul T.N.R., în numele reclamantei S.M., în baza procurii autentificate din 20 octombrie 2004 de Biroul Notarial Public P.C.M., prin care mandanta l-a împuternicit pe mandatar să efectueze "administrarea și conservarea locuinței sale din București, sector 1", dar și să o reprezinte pe aceasta înaintea tuturor autorităților judiciare și publice, conferindu-i "puterea de a porni, susține și retrage orice acțiune civilă, penală, comercială în justiție". Prima instanță a fost cea care a constatat că acest înscris reprezintă o procură generală, procuratio omnium bonorum, și nu o procură specială, procuratio unicus rei, iar această constatare nu a mai fost supusă controlului judiciar, față de modul de soluționare al apelului.

Prin urmare, acțiunea reclamantei a fost formulată printr-un mandatar care a atașat procura sa la dosar, ceea ce nu poate fi apreciat ca o dovadă a „văditei rele credințe". Față de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., urmează a respinge recursul declarat, nefiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul D.M.M. împotriva deciziei civile nr. 313A din 18 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 martie 2013.