ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1552/2013

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 2279 din 20 decembrie 2011, pronunțată de Tribunalul

București,

secția a IV-a civilă,

a fost admisă excepția lipsei calității de reprezentant și a fost anulată

cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.M., împotriva

pârâților C.A., D.A.M., D.M.M., Primăria Municipiului București și SC R.V. SA,

ca fiind introdusă de o persoană fără calitate de reprezentant.

Pentru a hotărî în acest sens, prima

instanță a reținut că, prin cererea de chemare în judecată formulată prin

mandatar T.N.R., reclamanta S.M. a solicitat ca instanța să constate nulitatea

absolută parțială a unor contracte de vânzare-cumpărare și acte adiționale

încheiate de pârâții persoane fizice cu Primăria Municipiului București și SC

R.V. SA, să se constate că cotele părți ale imobilului din sectorul 1,

înstrăinate către pârâții persoane fizice sunt cote părți comune și să se

dispună ieșirea din indiviziune asupra acestor cote.

S-a reținut că mandatarul reclamantei,

numitul T.N.R. nu deținea o procură specială pentru acest litigiu. Deși la

dosarul de fond există procura autentificată din 20 octombrie 2004 prin care S.M.

l-a împuternicit pe T.N.R. să efectueze administrarea și conservarea locuinței

sale din București, sector 1, dar și să o reprezinte pe mandantă înaintea

tuturor autorităților judiciare și publice, conferindu-i puterea de a porni,

susține și retrage orice acțiune civilă, penală, comercială injustiție, s-a

arătat că aceasta este o procură generală.

Chiar dacă ulterior introducerii

acțiunii, mandatarul a submandatat puterea de reprezentare decurgând din procura

dată lui de către reclamantă, numitei D.A. prin procura autentificată din 21

septembrie 2011, care constituie o procură specială, această împrejurare nu

este în măsură să complinească lipsa unei procuri speciale.

Cum această lipsă nu fost complinită până

la termenul acordat în acest sens, prima instanță a anulat cererea de chemare

în judecată pentru lipsa calității de reprezentant a mandatarului T.N.R.

Împotriva acestei sentințe, în termen

legal, a declarat apel reclamanta, fără a arăta motivele pentru care critică

hotărârea de primă instanță, precizând doar în declarația de apel că motivele

de apel vor fi indicate în termen legal.

La termenul de judecată din 5 iunie 2012,

Curtea a dispus citarea apelantei reclamante cu mențiunea achitării taxei

judiciare de timbru de 4 RON și timbrului judiciar de 0,15 RON la domiciliile

ambilor săi mandatari, respectiv T.N.R., dar și a submandatarei D.A., sub

sancțiunea anulării cererii de apel ca netimbrată.

Întrucât până la termenul de judecată acordat,

obligația de plată a taxei judiciare de timbru nu a fost îndeplinită, prin decizia

civilă nr. 313A din 18 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a IlI-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie a decis, anularea apelului ca netimbrat.

Instanța a mai reținut că, prin concluziile

sale orale, intimatul pârât D.M.M. a solicitat instanței să aplice apelantei reclamante

și mandatarilor o amendă judiciară pentru introducerea cu rea-credință a cererii

de chemare în judecată. Prin decizia sus-menționată, instanța de apel a respins

ca neîntemeiată cererea intimatului pârât D.M.M. de aplicare a unei amenzi judiciare.

Pentru a decide astfel, instanța a constatat

că nici actele dosarului, nici motivele cererii de chemare în judecată ori circumstanțele

concrete în care acțiunea a fost formulată nu sunt de natură să califice demersul

judiciar al reclamantei, ca fiind cel specific introducerii, cu rea-credință, a

unei cereri vădit netemeinice, atitudine procesuală sancționată prin dispozițiile

art 108

1

alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ.

Astfel, acțiunea reclamantei a fost formulată

printr-un mandatar care a atașat procura sa la dosar, neputând fi apreciată ca o

dovadă a „văditei rele credințe" a reclamantei, nici împrejurarea introducerii

acțiunii sale pe rolul Judecătoriei sectorului 1, nici durata îndelungată a momentului

până la care a avut loc declinarea competenței acestei instanțe în favoarea Tribunalului

București și nici măcar faptul aprecierii de către această din urmă instanță ca

fiind necorespunzătoare procura dată în proces mandatarului T.N.R., în vederea asigurării

reprezentării drepturilor și intereselor sale, dat fiind că în realizarea tuturor

acestor acte procesuale, un rol decisiv l-au avut aprecierile judecătorilor și deciziile

acestora.

Faptul ca, în final, reclamanta a declarat

un apel îndreptat împotriva hotărârii de primă instanță printr-un avocat ce nu are

delegație în dosar și pare că s-a desistat de acțiune, prin neachitarea taxelor

de timbru, poate fi consecința mai multor împrejurări survenite ulterior introducerii

acțiunii - una dintre acestea putând fi chiar cea evocată de intimat, a înstrăinării

bunului proprietatea reclamantei, submandatarei D.A., persoană posibil neinteresată

în continuarea acestui demers judiciar.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

pârâtul D.M.M.,

solicitând

admiterea acestuia, modificarea deciziei atacate și admiterea cererii de aplicare

a amenzii judiciare împotriva reclamantei și a mandatarilor acesteia.

Arată că singura critică adusă deciziei

atacate privește respingerea greșită a cererii de amendare. Susține că mandatarii

cunoșteau faptul că procurile date de reclamantă nu le dă dreptul să deschidă procese

în numele acesteia.

Reaua credință a mandatarilor rezultă și

din modul în care a fost declarat apelul, prin fax, la limita expirării termenului,

fiind semnat de un avocat fără împuternicire la dosarul cauzei.

Susține că mandatarii s-au "jucat"

cu normele procedurale, însă instanța de apel nu a găsit nimic "condamnabil".

Mandatara D. este proprietara mansardei

imobilului încă din 2010. Dacă aceasta era interesată în evoluția acestui litigiu

putea să retragă acțiunea încă din faza fondului.

Dispozițiile art. 723 C. proc. civ. nu

sunt facultative, ci obligă părțile să-și exercite drepturile cu bună-credință.

Consideră că este incident motivul de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Analizând recursul, din prisma criticilor

formulate, ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

Înalta Curte constată următoarele:

Din analiza prevederilor art. 108

1

pct. 1 lit. a) din C. proc. civ., invocate de pârâtul D.M.M. în fața instanței de

apel drept temei al cererii sale de aplicare a amenzii, se deduce faptul că expresia

"rea-credință" poate fi interpretată de judecător în orice moment, cu

toate că dispozițiile C. civ. prevăd că buna-credință se presupune întotdeauna și

sarcina probei cade asupra celui ce alege reaua-credință.

Textul indicat are în vedere o situație

cu caracter de excepție și urmărește să prevină și să limiteze eventualele abuzuri

în exercitarea drepturilor procesuale, fie de natură să determine tergiversarea

soluționării cauzei, fie în scop șicanator, vexator etc.

De altfel, dispozițiile art. 108

1

pct. 1 lit. a) din C. proc. civ. se referă la introducerea cu "rea-credință"

a unei cereri vădit netemeinice, or sintagma "vădit netemeinice" sugerează

faptul că cererea nu are niciun fel de fundament, aspect pe care autorul cererii

îl cunoaște. Evident că, după modul în care a fost formulată cererea, motivele invocate,

eventualele cereri repetate de chemare în judecată etc, instanța își poate forma

o convingere și poate aprecia dacă reclamantul introduce o cerere de chemare în

judecată cu rea-credință, or textul de lege nu face altceva decât să legitimeze

judecătorul care constată o astfel de situație să o și sancționeze.

Pentru valorificarea drepturilor și intereselor

legitime părțile trebuie să acționeze cu bună-credința, iar nu în spirit abuziv,

șicanatoriu, vexator pentru magistrați ori pentru instanță.

Activitatea procesuală a părților trebuie

să se desfășoare cu respectarea normelor prevăzute de lege, or stabilirea regulilor

de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești este de competența

exclusivă a legiuitorului, soluție ce rezultă din dispozițiile constituționale ale

art. 126 alin. (2) și ale art. 129 din Legea fundamentală.

Exercitarea de către o persoană a unui

drept ce îi este recunoscut prin lege nu poate să justifice, prin ea însăși, o prezumție

a relei-credințe. De altfel, exercitarea abuzivă a unui drept se produce numai în

situația în care acel drept se realizează în alt scop decât cel pentru care legea

l-a recunoscut.

Față de aceste aspecte, în mod just instanța

de apel a procedat la respingerea solicitării pârâtului de aplicare a amenzii judiciare

reclamantei sau mandatarilor acesteia.

Prin hotărârea de fond s-a anulat acțiunea

introductivă de instanță, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate de reprezentant.

Exercitarea căii de atac a apelului împotriva

sentințe nu poate fi asimilată relei credințe a mandatarilor, cât timp acest drept

este recunoscut prin lege.

Caracterul întemeiat sau neîntemeiat al

demersului judiciar nu a fost analizat de către instanță, câtă vreme acțiunea a

fost anulată în baza unei excepții invocate din oficiu, iar instanța de apel nu

a supus controlului judiciar hotărârea de fond, apelul fiind anulat ca netimbrat

Dreptul oricărei persoane de a se adresa

unei instanțe pentru apărarea drepturilor sale este consacrat de art. 21 din Constituția

României, principiul liberului acces la justiție fiind un principiu de bază al procesului

civil.

Este adevărat, pe de altă parte, că legea

impune și unele îndatoriri pentru părți, iar în acest sens, de o importanță deosebită

sunt prevederile art. 723 alin. (1) C. proc. civ., în conformitate cu care drepturile

procedurale trebuie exercitate cu bună-credință și potrivit scopului în vederea

căruia au fost recunoscute de lege.

În acest context, instanța supremă reține

că reclamanta, prin mandatar, ca o dovadă a bunei credințe, s-a conformat obligației

de timbraj și a timbrat acțiunea cu taxă de timbru în cuantum de 100 RON, iar prin

încheierea din 14 iunie 2011 Tribunalul București a constatat că cererea de chemare

în judecată este legal timbrată.

Aprecierea exercitării abuzive a drepturilor

procedurale revine instanței judecătorești, în raport cu circumstanțele cauzei,

iar raportat la aceste aspecte, se constată că în mod corect instanța de apel a

reținut că cererea introductivă, precum și calea de atac a apelului nu pot fi apreciate

ca fiind exercitate cu rea-credință.

Nici susținerea recurentului în sensul

că mandatarii cunoșteau faptul că procurile date de reclamantă nu le dă dreptul

să deschidă procese în numele acesteia nu constituie un argument sustenabil în dovedirea

relei-credințe a acestora.

Demersul judiciar a fost inițiat de numitul

T.N.R., în numele reclamantei S.M., în baza procurii autentificate din 20

octombrie 2004 de Biroul Notarial Public P.C.M., prin care mandanta l-a împuternicit

pe mandatar să efectueze "administrarea și conservarea locuinței sale din București,

sector 1", dar și să o reprezinte pe aceasta înaintea tuturor autorităților

judiciare și publice, conferindu-i "puterea de a porni, susține și retrage

orice acțiune civilă, penală, comercială în justiție".

Prima instanță a fost cea care a constatat

că acest înscris reprezintă o procură generală, procuratio omnium bonorum, și nu

o procură specială, procuratio unicus rei, iar această constatare nu a mai fost

supusă controlului judiciar, față de modul de soluționare al apelului.

Prin urmare, acțiunea reclamantei a fost

formulată printr-un mandatar care a atașat procura sa la dosar, ceea ce nu poate

fi apreciat ca o dovadă a „văditei rele credințe".

Față de aceste considerente, Înalta

Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., urmează a respinge recursul declarat,

nefiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de pârâtul D.M.M. împotriva deciziei civile nr. 313A din 18 septembrie

2012 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 21 martie 2013.