ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1310/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1310/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând, în

condițiile

art.

256

C. proc.

civ.

,

asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, la data de 26

octombrie 2007, sub nr. 20449/299/2007, reclamanta SC G. SA a chemat în

judecată pe pârâții T.N., R.I.D., R.P., R.M.S., R.V.D., SC C.T. SRL și municipiul

București, prin primarul general, solicitând instanței:

a) să dispună ieșirea

din indiviziune cu privire la imobilul situat în București, Calea Victoriei

compus din construcție și teren aferent, din care reclamanta deține cota de

92,76%, în sensul:

- în principal:

atribuirii în întregime a imobilului către reclamantă, cu obligația de achitare

a sultei către ceilalți proprietari;

- în subsidiar:

atribuirii în favoarea reclamantei a suprafeței corespunzătoare cotei de

92,76%;

b) să constate

nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare cumpărare din 04

noiembrie 2004, încheiat între municipiul București prin Consiliul local al Sectorului

1 București și SC C.T. SRL, în ceea ce privește suprafața ce depășește cota de

5,50%;

c) obligarea

pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 728 C. civ., art. 968 C. civ. și art. 673 și urm. C.

proc. civ.

Pârâții persoane

fizice, au formulat întâmpinare prin care au invocat excepția de necompetență

materială a judecătoriei precum și excepția lipsei calității procesuale pasive

a acestora.

Pârâta SC C.T. SRL a

formulat cerere de chemare în garanție a municipiului București, prin primarul

general.

Prin întâmpinare

aceeași pârâtă a invocat excepția inadmisibilității capătului 1 de cerere și,

pe cale de consecință, respingerea acestuia, ca inadmisibil.

Prin sentința civilă nr. 2092 din 15 februarie 2008

Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale a acestei

instanțe invocată de pârâți și a declinat competența de soluționare a cauzei

, în favoarea Tribunalului

București, Secția comercială.

Dosarul a fost

înregistrat pe rolul Tribunalul București sub nr. 37780/3/2008.

Prin sentința nr. 11530

din data de 25 noiembrie 2010, Tribunalul București Secția a IV a comercială, a

respins acțiunea reclamantei SC G. SA, ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunța

astfel, tribunalul a avut în vedere următoarele considerente:

Prin contractul de

vânzare cumpărare din 02 august 2002 de B.N.P.A. M.P. și S.B.T., reclamanta SC G.

SA a cumpărat de la SC T. SA (care la rândul său cumpărase de la SC I.P.C.M.

SA) dreptul de proprietate cu privire la imobilul situat în București, Calea

Victoriei, cu număr cadastral provizoriu 9724/1, înscris în cartea funciară nr.

26162 a Judecătoriei Sectorului 1 București.

În contract s-a

menționat că imobilul este compus din 1.207,76 mp teren, reprezentând cota

indiviză de 92,76% din terenul în suprafață de 1.302,03 mp și din 791,7 mp

suprafață construită clădiri cu instalațiile și echipamentele aferente

(respectiv 2.664,2 mp suprafață desfășurată), reprezentând cota indiviză de

92,76% din totalul suprafeței construite de 853,49 mp (respectiv cotă indiviză

de 92,76% din totalul suprafeței desfășurate de 2.872,11 mp).

În același contract

s-a menționat că restul de cotă indiviză, reprezentând 7,24% din teren și

clădiri este deținută, după cum urmează:

1) R.I., o cotă de

1,74%, reprezentând 22,65 mp teren, din care 14,85 mp suprafața construită,

suprafața desfășurată fiind de 49,97 mp;

2) SC I. SA, o cotă

de 5,50%, reprezentând 71,61 mp teren, din care 46,94 mp suprafață construită,

suprafața desfășurată fiind de 157,96 mp.

Prin contractul de

vânzare cumpărare din 04 noiembrie 2004 de către BNP C.Ș.S., SC C.T. SRL a

cumpărat, în baza Legii nr. 550/2005, de la municipiul București prin Consiliul

local al sectorului 1, spațiul comercial situat în București, Calea Victoriei

în suprafață construită de 102,93 mp, cu suprafața utilă de 81,28 mp, precum și

cota indiviză de teren aferentă, în suprafață de 20,58 mp.

La data încheierii

acestui contract, spațiul se afla deja în posesia cumpărătorului în baza

emiterii fișei de calcul din 7 octombrie 1999, reținându-se că pârâta a folosit

acest spațiu comercial din 17 octombrie 1999 și pâna la data de 04 noiembrie 2004,

plătind chiria aferentă.

În baza contractului

de asociere încheiat cu SC O. SA pârâta a folosit încă din 1997 același spațiu

comercial în suprafața de 88,40 mp.

La rândul său, SC O.

SA (fosta ICL T.) folosea această suprafață cu titlu de detentor precar încă

din anul 1973, în baza contractului de închiriere încheiat cu ICRAL.

S-a mai avut în

vedere că prin sentința civilă nr. 2357 din 09 iunie 2004 a Tribunalului

București - Secția a VIII-a civilă conflicte de muncă și litigii de muncă,

rămasă definitivă și irevocabilă, s-a recunoscut pârâtei SC C.T. SRL calitatea

de chiriaș asupra spațiului din București, Calea Victoriei, deținut în baza

fișei de calcul din 7 octombrie 1999, fiind totodată obligată Primăria Sectorului

1 – Comisia de aplicare a Legii nr. 550/2002 să demareze procedura de vânzare a

acestui spațiu, prin negociere directă, către pârâta SC C.T. SRL.

Cu privire la pârâții

persoane fizice, s-a reținut că autoarea lor, R.I. a cumpărat în baza unui

contract de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1949 dreptul de proprietate

exclusivă asupra prăvăliei, din București, Calea Victoriei, împreună cu cota

parte indiviză de teren.

Față de

capătul de cerere ce vizează nulitatea absolută parțială a contractului din

04 noiembrie 2004

s-a reținut că reclamanta a invocat faptul că vânzătorul -

municipiul București, prin Consiliul local al Sectorului 1 – nu era

proprietarul imobilului înstrăinat și că nu putea înstrăina decât cota indiviză

de 5,50%.

Or,

tribunalul a constatat că lipsa calității de proprietar a

vânzătorului (situație cunoscută în practică sub denumirea de vânzarea lucrului

altuia) se sancționează nu cu nulitatea absolută, ci cu nulitatea relativă,

care, după cum se știe, are un regim juridic diferit, neputând fi invocată de

către cel care se pretinde adevăratul proprietar (care este terț față de

contract) și, în plus, este și prescriptibilă.

S-a

reținut că singurul caz în care intervine sancțiunea nulității absolute este

cel în care ambele părți au încheiat contractul în cunoștință de cauză, știind

că bunul este proprietatea altei persoane, cauza contractului fiind așadar

ilicită, în intenția de fraudare a drepturilor adevăratului proprietar – în

virtutea principiului fraus omnia corrumpit, invocat de altfel și de reclamantă

în susținerea cererii.

Față de

întreg materialul probator, tribunalul a apreciat că în prezenta cauză prezumția

de bună credință a părților și cea de valabilitate a cauzei prevăzută de art. 967

C. civ. nu au fost răsturnate.

De asemenea,

tribunalul a apreciat că nici celălalt motiv de nulitate invocat de reclamantă

(încălcarea, prin încheierea

contractului din

04

noiembrie 2004 a regulilor indiviziunii) nu este întemeiat, sancțiunea ce

intervine în acest caz nefiind nicidecum nulitatea absolută.

Cât privește capătul

de cerere privind ieșirea din indiviziune, tribunalul a apreciat că este

neîntemeiat.

S-a avut în vedere că

din reglementarea art. 728-729 C. civ. reiese că partajul este operațiunea

juridică prin care se pune capăt stării de coproprietate ori indiviziune, în

sensul că bunul stăpânit în comun pe cote-părți urmează a se împărți în

materialitatea sa între copărtași, fiecare dintre aceștia devenind proprietar

exclusiv asupra unei părți determinate din bun.

În ceea ce privește

imobilul construcție, tribunalul a statuat că din materialul probator

administrat în cauză rezultă că pârâta SC C.T. SRL, pe de o parte și pârâții

persoane fizice pe de altă parte, sunt titularii unui drept de proprietate pur

și simplu, neafectat de modalități, asupra unor spații comerciale precis

determinate, astfel că nu sunt îndeplinite condițiile partajului.

Referitor la imobilul

teren, tribunalul a reținut că terenul pe care este construită o clădire

reprezintă un caz de proprietate

comună pe cote-părți

stabilă și forțată, fiind un bun care prin destinația lui este folosit de mai

mulți proprietari, așa încât coproprietatea perpetuă nu poate înceta prin

partaj.

Față de împrejurarea că

din conținutul cererii de chemare în garanție reiese că aceasta a fost

formulată doar în subsidiar, pentru ipoteza admiterii acțiunii principale, în

același sens fiind de altfel și dispozițiile art. 60 alin. (1) C. proc. civ.,

și dat fiind că acțiunea reclamantei a fost respinsă, tribunalul a constatat că

a rămas fără obiect cererea de chemare în garanție.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamanta SC G. SA apreciind soluția instanței de

fond ca nelegală și netemeinică.

Prin decizia civilă nr.

491 din data de 14 decembrie 2011, Curtea de Apel București – Secția a V-a

civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantei având în vedere următoarele

considerente:

În ceea ce privește

excepția de necompetență materială a tribunalului în soluționarea cererii de

chemare în judecată invocată de reclamantă s-a reținut că în speță sunt

aplicabile dispozițiile art. 4 C. com. și art. 56 C. com., referitoare la

prezumția de comercialitate astfel încât potrivit dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit.

a) C. proc. civ. ( așa cum erau în vigoare la data cererii de chemare în

judecată) tribunalului îi revenea competența în soluționarea cauzei.

Cu privire la motivul

de apel ce vizează capătul de cerere privind ieșirea din indiviziune și partaj

s-a reținut că situația premisă prevăzută de lege, respectiv de dispozițiile art.

673

1

C. proc. civ. referitoare la procedura împărțelii judiciare are

în vedere un drept de proprietate comună asupra bunurilor ce fac obiectul

cererii.

Astfel, s-a constatat

că în cauza de față fiecare dintre părți deține câte un titlu distinct pentru

câte o cotă – parte aferentă din imobilul în litigiu (nu există un singur titlu

în care părțile să fie coproprietare asupra spațiului din imobilul construcție

– situația terenului având o altă natură juridică fiind terenul aferent imobilului

caz de coproprietate forțată).

Instanța de apel a

statuat că toate documentele și actele aferente drepturilor de proprietate ale părților

acestei cauze asupra imobilului construcție fac dovada inexistenței

coproprietății asupra cladirii/construcției principale din Calea Victoriei,

București, și a faptului că dreptul de proprietate al fiecărui proprietar

asupra spațiilor comerciale din imobilul construcție este stabilit cu

exactitate, atât în privința suprafeței construite pe care fiecare o deține în

proprietate exclusivă - din corpul principal clădire și din anexele acesteia -

cât și localizarea precisă, individualizarea în spațiu a acestor suprafețe.

În ceea ce privește capătul

din cererea de apel referitor la constatarea nulității absolute parțiale a

contractului din 04 noiembrie 2004 pentru cota ce depășește 5,50 % pentru

motivele invocate, s-a reținut că reclamanta nu a făcut dovada relei credințe

nici a vânzătorului municipiul București și nici a cumpărătoarei SC C.T. SRL la

încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 04 noiembrie 2004.

Astfel, s-a avut în

vedere că prin contractul de vânzare-cumpărare din 04 noiembrie 2004, municipiul

București i-a înstrăinat suprafața de 81,28 mp, ce anterior o deținuse conform

fișei de calcul nr. 4663 din 17 octombrie 1999 ( în care apărea o suprafață sensibil

mai mare de 88, 40 mp) în conformitate cu dispozițiile art. 1 din Legea nr. 550/2002

ce prevedea "(1) Prezenta lege stabilește cadrul juridic pentru vânzarea

spațiilor comerciale și a celor de prestări de servicii, proprietate privată a

statului, aflate în administrarea consiliilor județene sau a consiliilor locale,

precum și a celor aflate în patrimoniul regiilor autonome de interes local,

denumite în continuare spații comerciale sau de prestări de servicii."

Instanța a avut în

vedere și faptul că s-a demonstrat împrejurarea că anterior anului 1999, statul

deținuse în proprietate privată acest imobil transmițând dreptul de folosința

asupra spațiului comercial în suprafața de 88, 40 mp încă din anul 1973 către

ICL T., așa cum rezultă din contractul de închiriere aflat la fila 133-134 din

dosar.

De asemenea s-a reținut

și faptul că fișa de calcul din 07 octombrie 1999 înregistrată la AFI-PMB și raportul de evaluare întocmit de F.C. în anul 2004 subliniau în mod clar că

suprafața deținută de SC C.T. SRL cu titlu de folosința este cea de 81,28 mp,

existând un singur corp de clădire exploatat, încă din anul 1999.

În ceea ce privește

teza a II a invocată de apelantă, și anume că nulitatea absolută este dovedită

de faptul că ar fi încercat eludarea regulilor indiviziunii prin deschiderea

unei cărți funciare separate, operațiune speculativă ce în lumina principiului

"fraus omnia corrumpit" demonstrează cauza ilicită ce a stat la baza încheierii

contractului de vânzare-cumpărare din 04 noiembrie 2004, instanța de apel a considerat-o

neîntemeiată pentru următoarele considerente:

Este de notorietate

faptul că actele translative de proprietate se depun la cartea funciară

obligatoriu de reprezentanții biroului notarial la care s-au autentificat

contractele, iar operarea în cartea funciară se efectuează de către un registrator

și nicidecum de reprezentanții intimatei.

Intimata a solicitat

întabularea dreptului de proprietate dobândit conform dispozițiilor Legii nr. 7/1996.

Din interpretarea

data dispozițiilor art. 44 și 45 din Legea nr. 7/1996 rezultă că nu este obligația

intimatei, ci a reprezentanților instituției care le înregistrează, iar cine

consideră că este prejudiciat de orice mențiune făcută în cartea funciara are

deschisă calea prevăzută de art. 36 din sus-menționatul act normativ.

În ceea ce privește

încălcarea regulilor indiviziunii, invocată drept cauză a nulității absolute de

către apelantă, s-a apreciat că atâta vreme cât nu s-a făcut dovadă unei

indiviziuni a părților asupra bunului supus partajării în speță, nu pot fi

invocate dispoziții legale ce țin de specificul acestei materii. Cu atât mai

mult, acestea nu pot constitui motive de nulitate absolută altele decât cele pe

care legea le prevede.

Împotriva menționatei

decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta SC G. SA, criticând-o

pentru nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 5, 8 și 9 C. proc.

civ.

În dezvoltarea

criticilor formulate, reclamanta a arătat următoarele:

În susținerea motivului

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. reclamanta a arătat că instanța

de apel a respins în mod greșit excepția necompetenței materiale, apreciind că,

potrivit dispozițiilor art. 4 C. com., calitatea de comerciant a unora dintre

părțile în litigiu ar determina ca instanța competentă să fie cea comercială.

Recurenta reclamantă a

apreciat că, față de obiectul principal al cererii de chemare în judecată,

respectiv, ieșirea din indiviziune, raporturile juridice dintre părți sunt de

natură civilă, sens în care competentă în soluționarea cauzei este instanța

civilă.

Referitor la incidența

motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. recurenta

reclamantă a susținut că instanța de apel a interpretat în mod greșit titlurile

de proprietate cu privire la imobilul în litigiu.

S-a susținut că imobilul

este deținut în coproprietate de către părțile în litigiu astfel cum rezultă

din înscrisurile de la dosar, iar instanța de apel a apreciat în mod greșit că

titlurile de proprietate de care se prevalează intimații ar acorda acestora

drepturi de proprietate cu privire la părți determinate ale imobilului.

Recurenta reclamantă

a apreciat că decizia recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a

legii, cu privire la motivul de apel ce vizează nulitatea absolută parțială a contractului

de vânzare cumpărare din 04 noiembrie 2004.

Sub acest aspect

recurenta reclamantă a învederat că municipiul București nu era proprietarul

imobilului înstrăinat, iar reaua-credință a părților atrage nulitatea absolută

parțială a contractului de vânzare cumpărare din 04 noiembrie 2004.

S-a arătat că din

cuprinsul Cap. I din H.G. nr. 597/1992, "I." R.A a trecut sub

autoritatea Consiliului local al municipiului București iar potrivit art. 3 din

H.C.L.M.B. nr. 72 din 16 decembrie 1992 „Regia autonomă de investiții și

administrație locative "I." R.A. își încetează activitatea, prin

reorganizare și trecerea sa la Consiliul local al municipiului București.

Preluarea activităților Regiei autonome "I." R.A. se va face pe

măsura obținerii surselor financiare necesare acoperirii cheltuielilor de

preluare". Conform art. 5 din H.C.L.M.B. nr. 72 din 16 decembrie 1992,

activitatea Imobiliara și „activul și pasivul se vor preda, respectiv prelua,

prin protocol, pe bază de bilanț.

În acest mod, a

arătat recurenta, prin preluarea activului Imobiliara, municipiul București s-a

subrogat în drepturile acestei instituții, cu privire la cota indiviză de 5,50%

din imobilul situat în București, Calea Victoriei, sector 1.

S-au invocat

dispozițiile art. 95 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 215/2001 a administrației

publice locale, potrivit cărora Consiliile locale ale sectoarelor municipiului

București „administrează, în condițiile legii, bunurile proprietate publică sau

privată a municipiului, de pe raza sectorului, pe baza hotărârii Consiliului

general al municipiului București".

Or, a arătat

recurenta, potrivit principiului nemo plus iuris ad alium transferre potest,

quam ipse habet, municipiul București, prin Consiliul local al Sectorului 1

București, nu putea înstrăina valabil, decât un imobil sau o cotă parte din imobil,

aflat în proprietatea sa însumând:

ce aparține reclamantei de 791,7 mp, aferentă cotei de 92,76% din suprafața totală

construită;

construită aparținând numitei R.I., de 14,85 mp, aferentă cotei de 1,74% din

suprafața construită totală;

construită de 102,93 mp. menționată în contractul de vânzare cumpărare nr. 2550

din 04 noiembrie 2004, încheiat între municipiul București, prin Consiliul local

al Sectorului 1 București și SC C.T. SRL, ceea ce ar rezulta o suprafață

construită totală de 909,48 mp, evident mai mare decât suprafața construită

totală existentă, de 853,49 mp.

Ceea ce putea fi

valabil înstrăinat către SC C.T. SRL era cel mult cota de 5,50%, reprezentând

71,61 mp teren, din care 46,94 mp suprafață construită.

În acest sens

recurenta a apreciat că instanța de apel a reținut în mod greșit că părțile ar

fi fost de bună-credință la încheierea contractului de vânzare cumpărare din 04

noiembrie 2004, nefiind incident în speță cazul de nulitate absolută generat de

cauza ilicită a acestei convenții - vânzarea și, respectiv, cumpărarea cu bună

știință a unui bun aparținând unei terțe persoane.

A mai arătat

recurenta că reaua-credință a municipiului București este evidentă, având în

vedere că acesta cunoștea situația juridică a imobilului din Calea Victoriei și

întinderea cotei sale indivize, preluate de la Imobiliara.

De asemenea s-a

învederat că reaua-credință a SC C.T. SRL este demonstrată de încercarea de

eludare a regulilor indiviziunii, prin deschiderea unei cărți funciare separate.

Referitor la această

susținere recurenta a arătat că potrivit prevederilor art. 968 C. civ.,

vânzarea-cumpărarea lucrului altuia, în cunoștință de cauză reprezintă o

operațiune speculativă, fondată pe o cauză ilicită și este lovită de nulitate

absolută.

În consecință, în

opinia recurentei, contractul de vânzare cumpărare din 04 noiembrie 2004 este

încheiat cu fraudarea drepturilor acesteia având în vedere că atât vânzătorul,

cât și cumpărătorul sunt de rea-credință, actul translativ de proprietate este

lovit de nulitate absolută.

S-a mai arătat că vânzarea

făcută de către SC C.T. SRL nu respectă regulile indiviziunii, doctrina fiind

unanimă în a aprecia că în timpul indiviziunii, oricare dintre coindivizari

dispune de un drept de proprietate individual absolut și exclusiv, însă numai

referitor la cota sa parte ideală din drept. Cu alte cuvinte, municipiul

București nu putea dispune, în mod valabil, decât de cota sa parte ideală din

dreptul de proprietate.

Înalta Curte,

analizând decizia, în raport de criticile menționate, reține caracterul

nefondat al recursului pentru argumentele ce succed:

Cu privire la critica

ce vizează necompetența materială a Tribunalului în soluționarea cererii de

chemare în judecată, Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi primită

întrucât acest aspect a fost soluționat definitiv și irevocabil prin decizia

civilă nr. 1427 R din 08 septembrie 2008 pronunțată de Tribunalul București –

Secția a III a civilă în soluționarea recursului declarat de reclamanta SC G.

SA împotriva sentinței nr. 2092 din 15 februarie 2008 a Judecătoriei sectorului

1 București.

Prin această decizie

s-a reținut, cu autoritate de lucru judecat, împrejurarea că atât reclamanta

cât și pârâta chemată în judecată, SC C.T. SRL sunt persoane juridice cu statut

de societăți comerciale, iar în determinarea raporturilor dintre acestea sunt

aplicabile dispozițiile art. 4 C. com., ce atrag implicit competența tribunalului

potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) C. proc. civ.

Din această perspectivă

critica referitoarela competența materială în soluționarea cauzei în primă

instanță nu poate fi primită întrucât s-ar încălca principiul autorității de

lucru judecat.

În ceea ce privește

motivul de recurs referitor la capătul de cerere ce vizează ieșirea din

indiviziune, Înalta Curte, constată că nu poate fi analizat deoarece recurenta

reclamantă nu a înțeles să timbreze acest capăt de cerere.

Așa cum rezultă din

lucrările dosarului, recurentei reclamante SC G. SA i s-a pus în vedere de

către instanță obligația de a achita taxă judiciară de timbru aferentă

capătului de cerere privind ieșirea din indiviziune, în cuantum de 292039,47

lei, sumă calculată potrivit art. 2 alin. (1

1

), art. 3 lit. c) și art.

11 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru. Această sarcină

nu a fost îndeplinită de parte.

Este de reținut și

faptul că recurenta reclamantă a depus la dosar o petiție prin care a solicitat

să se ia act de faptul că nu înțelege să achite taxa judiciară de timbru

stabilită cu privire la capătul de cerere ce vizează ieșirea din indiviziune și

să se soluționeze recursul numai cu privire la capătul de cerere referitor la constatarea

nulității absolute parțiale a contractului de vânzare cumpărare din 04

noiembrie 2004, capăt de cerere ce a fost timbrat corespunzător.

Cu privire la motivul

de recurs referitor la nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare

cumpărare din 04 noiembrie 2004, Înalta Curte constată, în primul rând că în

mod corect instanța de apel a reținut faptul că reclamanta nu a făcut dovada

relei credințe a părților contractante.

Sub acest aspect este

de reținut că încheierea actului juridic de transmitere a dreptului de

proprietate asupra imobilului în litigiu a avut drept temei o hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă, respectiv sentința civilă nr. 2357

din 09 iunie 2004 a Tribunalului București - Secția a VIII-a civilă conflicte

de muncă și litigii de muncă, prin care statul a fost obligat să vândă imobilul

conform Legii nr. 550/2002.

Astfel, prin această

hotărâre i s-a recunoscut pârâtei SC C.T. SRL calitatea de chiriaș asupra

spațiului din București, Calea Victoriei, deținut în baza fișei de calcul din 7

octombrie 1999 și a fost obligată Primăria Sectorului 1 – Comisia de aplicare a

Legii nr. 550/2002 să demareze procedura de vânzare prin negociere directă

către pârâta SC C.T. SRL a acestui spațiu.

În al doilea rând

critica

este

nefondată și raportat la cauza de nulitate pe care recurenta a invocat-o,

respectiv o cauză de nulitate absolută, în speță fiind vorba despre o nulitate

relativă, astfel cum în mod corect au reținut instanțele fondului.

Mai mult, așa cum s-a

arătat mai sus dreptul pârâtei de a cumpăra imobilul în litigiu a fost

consfințit prin sentința civilă nr. 2357 din 09 iunie 2004 a Tribunalului București

- Secția a VIII-a civilă conflicte de muncă și litigii de muncă și a izvorât

din lege, respectiv din dispozițiile Legii nr. 550/2002.

În ceea ce privește susținerea

recurentei că s-ar fi încercat eludarea regulilor indiviziunii prin deschiderea

unei cărti funciare separate, având nr. 49177, operațiune ce demonstrează cauza

ilicită ce a stat la baza incheierii contractului de vanzare-cumparare din 04

noiembrie 2004, Înalta Curte o consideră nefondată întrucât potrivit dispozițiilor

din Legea cadastrului și publicității imobiliare nr. 7/1996 actele translative

de proprietate se depun la cartea funciară obligatoriu de reprezentanții

biroului notarial la care s-au autentificat contractele, iar operarea în cartea

funciară se efectuează de către un registrator și nicidecum de reprezentanții

pârâtei.

Pentru argumentele ce

preced și în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins, ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta SC G. SA împotriva deciziei nr. 491

din data de 14 decembrie 2011 a Curții de Apel București – Secția a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința

publică, astăzi 12 martie 2013.