ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 762/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Hotărârea atacată cu recurs Prin sentința civilă nr. 110 din 10 august 2010, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de SC P.I. SRL Târgu Mureș în contradictoriu cu D.G.F.P. Mureș și a dispus suspendarea executării deciziei de impunere din 29 aprilie 2010 și a raportului de inspecție fiscală din 12 mai 2010, emise de pârâtă, până la pronunțarea instanței de fond.

Pentru a se pronunța astfel, Curtea de apel a apreciat că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004, date fiind următoarele considerente: Astfel, în ceea ce privește condiția existenței în cauză a unui caz bine justificat, în opinia instanței de fond sunt suficiente argumente juridice aparent valabile, cu privire la nelegalitatea actelor atacate, ceea ce de altfel reclamanta a și justificat prin susținerile referitoare la împrejurările conexe regimului juridic al actului administrativ atacat. S-a reținut că din împrejurările cauzei, probate de reclamantă prin înscrisuri, rezultă o puternică îndoială, evidentă, asupra prezumției de legalitate a actului, care, de altfel, constituie una dintre fundamentele caracterului executoriu al actelor administrative.

Referitor la cea de-a doua condiție, cea a existenței unei pagube iminente, a cărei prevenire se impune prin luarea măsurii suspendării executării actelor în cauză, instanța de fond a apreciat că, independent de cuantumul obligațiilor fiscale stabilite în sarcina reclamantei, plata acestora este de natură să conducă la o gravă perturbare a activității societății, după cum rezultă din mijloacele de probă exhibate de reclamantă. Astfel, s-a reținut că punerea în executare a actelor atacate ar putea conduce la blocarea activității societății datorită lipsei de lichidități, și implicit la imposibilitatea executării contractelor asumate, existând, așadar, riscul insolvenței societății, cu consecințe și asupra personalului angajat.

2. Cererea de recurs Împotriva sentinței nr. 110 din 10 august 2010 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta D.G.F.P. Mureș criticând-o pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. și art. 304 1 C. proc. civ. 2.1. Printr-o primă critică circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că instanța de fond, deși a pus în discuția părților suspendarea executării actelor administrativ-fiscale atacate, prin încălcarea art. 105 alin. (2) C. proc. civ., afirmând că, în cauză, rezultă o puternică îndoială, evidentă, asupra prezumției de legalitate a actelor atacate, s-a antepronunțat și asupra aspectelor de fond, fără a acorda cuvântul părților și pe acest aspect, încălcând principiile oralității dezbaterilor și contradictorialității.

2.2. Printr-o altă critică întemeiată pe motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenta-pârâtă susține că instanța de fond a aplicat în mod greșit dispozițiile legale în raport cu situația de fapt învederată de reclamantă, în cauză nefiind îndeplinite cele două condiții de admisibilitate prevăzute de art. 14 din Legea contenciosului administrativ. În acest sens, consideră recurenta că în cauză nu a fost îndeplinită condiția cazului bine justificat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea contenciosului administrativ, în condițiile în care reclamanta nu a dovedit în cauză, în condițiile art. 64 din O.G. nr. 92/2003 nelegalitatea actelor administrative a căror suspendare s-a dispus în cauză, cu atât mai mult cu cât contestația reclamantei este în curs de soluționare în procedura prealabilă prevăzută de lege de către autoritatea publică emitentă, fapt ce denotă că până la soluționarea sa, prezumția de legalitate a acestor acte persistă.

Consideră recurenta că nu este îndeplinită nici condiția prevenirii unei pagube iminente, deoarece, în esență decizia de impunere este un titlu de creanță fiscală, executoriu de drept, particularitate a cărui rațiune derivă din necesitatea realizării veniturilor la bugetul de stat la termenele stabilite de lege, care, în condițiile actuale de criză, se impune și cu mai multă necesitate. Mai arată recurenta că executarea respectivelor acte administrativ-fiscale nu este de natură a crea intimatei-reclamante un prejudiciu greu de înlăturat sau să-i perturbe în mod serios activitatea cu atât mai mult cu cât respectiva executare se concretizează în instituirea unui sechestru asupra câtorva bunuri mobile ale acesteia, care în fapt au fost și lăsate în custodia directorului executiv al societății, și prin urmare reclamanta are un drept de folosință asupra acestora.

2.3. O ultimă critică formulată de recurentă vizează aprecierea instanței de fond potrivit căreia în cauză nu s-a impus stabilirea și implicit plata unei cauțiuni, în acord cu dispozițiile art. 2 C. proc. fisc. 3. Hotărârea instanței de recurs Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor recurentei circumscrise motivelor de recurs prev. de art. 304 pct. 5 și 9, cât și sub toate aspectele, potrivit art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs pentru considerentele arătate în continuare. 3.1. În primul rând, Înalta Curte constată că nu sunt fondate și nu pot fi primite criticile circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., în condițiile în care din simpla lecturare a considerentelor hotărârii recurate rezultă că instanța de fond cu ocazia soluționării cererii de suspendare a executării celor două acte administrativ-fiscale, în acord cu exigențele art. 14 din Legea contenciosului administrativ, a făcut doar o analiză sumară a aparenței dreptului, ceea ce nu echivalează cu o prejudecare a fondului litigiului, cum în mod greșit se susține prin cererea de recurs. 3.2. În ceea ce privește criticile, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., referitoare la respectarea dispozițiilor art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004, Înalta Curte, în acord cu jurisprudența sa constantă, reafirmă că este incontestabil faptul că suspendarea executării actului administrativ, care se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea lui, constituie o măsură de excepție, presupunând dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil actului atacat, pe baza cărora să se poată reține îndeplinirea cumulativă a celor două condiții prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și iminența pagubei, astfel cum sunt definite prin art. 2 lit. ș) și t) din aceeași lege.

Analizând hotărârea atacată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că probele administrate în cauză oferă indicii suficiente de răsturnare a prezumției de legalitate de care se bucură cele două acte administrativ-fiscale și fac verosimilă iminența producerii unei pagube, dificil de reparat, în cazul particular supus evaluării. Astfel, Înalta Curte consideră ca fiind neîntemeiate susținerile recurentei în sensul că în cauză reclamanta nu a dovedit, în condițiile art. 64 din O.G. nr. 92/2003, nelegalitatea actelor administrativ-fiscale a căror suspendare s-a solicitat în cauză, în condițiile în care cazul bine justificat nu poate fi argumentat prin invocarea unor aspecte ce țin de legalitatea actului administrativ, întrucât aceasta vizează fondul actului, care se analizează numai în cadrul acțiunii în anulare.

Astfel, Înalta Curte constată că în mod justificat instanța de fond a reținut că din motivarea cererii de chemare în judecată și din înscrisurile depuse la dosar rezultă o îndoială puternică și evidentă asupra prezumției de legalitate a celor două acte administrativ-fiscale, și o pagubă iminentă constând în perturbarea activității societății cu atât mai mult cu cât în fața instanței de recurs s-a făcut dovada înregistrării pe rolul Tribunalului Comercial Mureș, a unei cereri pentru deschiderea procedurii insolvenței.

Vor fi înlăturate și susținerile referitoare la neîndeplinirea condiției existența pagubei iminente față de faptul că executarea celor două acte administrativ-fiscale urmează a se realiza pe calea instituirii unui sechestru asigurător asupra unor bunuri mobile, aflate în custodia intimatei-reclamante care, astfel, își păstrează dreptul de folosință asupra respectivelor bunuri, în condițiile în care, pe de o parte, nu s-au făcut niciun fel de dovezi în acest fel, iar, pe de altă parte, sechestrul asigurător reprezintă o măsură asiguratorie și nicidecum o formă de executare a obligațiilor fiscale înscrise în titlul executoriu al cărei suspendare face obiectul prezentei judecăți, cum în mod greșit susține recurenta.

În consecință, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de fond a apreciat ca fiind îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 544/2004 pentru admiterea măsurii provizorii solicitate de intimata. 3.3. De asemenea, vor fi înlăturate și criticile referitoare la decizia instanței de fond de a stabili în sarcina intimatei-reclamante obligația de plată a unei cauțiuni față de împrejurarea că o astfel de obligație a fost stabilită de instanța de recurs, prin încheierea de ședință din 15 decembrie 2010, în temeiul art. 215 alin. (2) C. proc. fisc., la dosar fiind atașată dovada executării respectivei obligații. Toate considerentele expuse, converg către concluzia că soluția pronunțată de instanța de fond este temeinică și legală, motiv pentru care recursul va fi respins ca nefondat, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de D.G.F.P. Mureș împotriva sentinței nr. 110 din 10 august 2010, a Curții de Apel Târgu Mureș, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 februarie 2011.