ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 762/2011
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 762/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Hotărârea atacată cu recurs
Prin sentința civilă
nr. 110 din 10 august 2010, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția comercială, de
contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de SC P.I. SRL Târgu
Mureș în contradictoriu cu D.G.F.P. Mureș și a dispus suspendarea executării deciziei
de impunere din 29 aprilie 2010 și a raportului de inspecție fiscală din 12 mai
2010, emise de pârâtă, până la pronunțarea instanței de fond.
Pentru a se pronunța astfel,
Curtea de apel a apreciat că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de
art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004, date fiind următoarele
considerente:
Astfel, în ceea ce privește
condiția existenței în cauză a unui caz bine justificat, în opinia instanței de
fond sunt suficiente argumente juridice aparent valabile, cu privire la nelegalitatea
actelor atacate, ceea ce de altfel reclamanta a și justificat prin susținerile referitoare
la împrejurările conexe regimului juridic al actului administrativ atacat. S-a reținut
că din împrejurările cauzei, probate de reclamantă prin înscrisuri, rezultă o puternică
îndoială, evidentă, asupra prezumției de legalitate a actului, care, de altfel,
constituie una dintre fundamentele caracterului executoriu al actelor administrative.
Referitor la cea de-a
doua condiție, cea a existenței unei pagube iminente, a cărei prevenire se impune
prin luarea măsurii suspendării executării actelor în cauză, instanța de fond a
apreciat că, independent de cuantumul obligațiilor fiscale stabilite în sarcina
reclamantei, plata acestora este de natură să conducă la o gravă perturbare a activității
societății, după cum rezultă din mijloacele de probă exhibate de reclamantă. Astfel,
s-a reținut că punerea în executare a actelor atacate ar putea conduce la blocarea
activității societății datorită lipsei de lichidități, și implicit la imposibilitatea
executării contractelor asumate, existând, așadar, riscul insolvenței societății,
cu consecințe și asupra personalului angajat.
Cererea de recurs
Împotriva sentinței
nr. 110 din 10 august 2010 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția comercială, de
contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta D.G.F.P. Mureș criticând-o
pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. și art. 304
1
C. proc. civ.
2.1. Printr-o primă critică
circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă
susține că instanța de fond, deși a pus în discuția părților suspendarea executării
actelor administrativ-fiscale atacate, prin încălcarea art. 105 alin. (2) C. proc.
civ., afirmând că, în cauză, rezultă o puternică îndoială, evidentă, asupra prezumției
de legalitate a actelor atacate, s-a antepronunțat și asupra aspectelor de fond,
fără a acorda cuvântul părților și pe acest aspect, încălcând principiile oralității
dezbaterilor și contradictorialității.
2.2. Printr-o altă critică
întemeiată pe motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenta-pârâtă
susține că instanța de fond a aplicat în mod greșit dispozițiile legale în raport
cu situația de fapt învederată de reclamantă, în cauză nefiind îndeplinite cele
două condiții de admisibilitate prevăzute de art. 14 din Legea contenciosului
administrativ.
În acest sens, consideră
recurenta că în cauză nu a fost îndeplinită condiția cazului bine justificat, în
sensul art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea contenciosului administrativ, în condițiile
în care reclamanta nu a dovedit în cauză, în condițiile art. 64 din O.G. nr. 92/2003
nelegalitatea actelor administrative a căror suspendare s-a dispus în cauză, cu
atât mai mult cu cât contestația reclamantei este în curs de soluționare în procedura
prealabilă prevăzută de lege de către autoritatea publică emitentă, fapt ce denotă
că până la soluționarea sa, prezumția de legalitate a acestor acte persistă.
Consideră recurenta că
nu este îndeplinită nici condiția prevenirii unei pagube iminente, deoarece, în
esență decizia de impunere este un titlu de creanță fiscală, executoriu de drept,
particularitate a cărui rațiune derivă din necesitatea realizării veniturilor la
bugetul de stat la termenele stabilite de lege, care, în condițiile actuale de criză,
se impune și cu mai multă necesitate.
Mai arată recurenta că
executarea respectivelor acte administrativ-fiscale nu este de natură a crea intimatei-reclamante
un prejudiciu greu de înlăturat sau să-i perturbe în mod serios activitatea cu atât
mai mult cu cât respectiva executare se concretizează în instituirea unui sechestru
asupra câtorva bunuri mobile ale acesteia, care în fapt au fost și lăsate în custodia
directorului executiv al societății, și prin urmare reclamanta are un drept de folosință
asupra acestora.
2.3. O ultimă critică
formulată de recurentă vizează aprecierea instanței de fond potrivit căreia în cauză
nu s-a impus stabilirea și implicit plata unei cauțiuni, în acord cu dispozițiile
art. 2 C. proc. fisc.
Hotărârea instanței
de recurs
Analizând hotărârea atacată
prin prisma criticilor recurentei circumscrise motivelor de recurs prev. de
art. 304 pct. 5 și 9, cât și sub toate aspectele, potrivit art. 304
1
C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs pentru considerentele arătate
în continuare.
3.1. În primul rând, Înalta
Curte constată că nu sunt fondate și nu pot fi primite criticile circumscrise motivului
de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în condițiile în care din simpla
lecturare a considerentelor hotărârii recurate rezultă că instanța de fond cu ocazia
soluționării cererii de suspendare a executării celor două acte administrativ-fiscale,
în acord cu exigențele art. 14 din Legea contenciosului administrativ, a făcut doar
o analiză sumară a aparenței dreptului, ceea ce nu echivalează cu o prejudecare
a fondului litigiului, cum în mod greșit se susține prin cererea de recurs.
3.2. În ceea ce privește
criticile, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., referitoare
la respectarea dispozițiilor art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr.
544/2004, Înalta Curte, în acord cu jurisprudența sa constantă, reafirmă că este
incontestabil faptul că suspendarea executării actului administrativ, care se circumscrie
noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până
la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea lui, constituie o
măsură de excepție, presupunând dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului
administrativ aplicabil actului atacat, pe baza cărora să se poată reține îndeplinirea
cumulativă a celor două condiții prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv
cazul bine justificat și iminența pagubei, astfel cum sunt definite prin art. 2
lit. ș) și t) din aceeași lege.
Analizând hotărârea atacată,
prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că probele administrate
în cauză oferă indicii suficiente de răsturnare a prezumției de legalitate de care
se bucură cele două acte administrativ-fiscale și fac verosimilă iminența producerii
unei pagube, dificil de reparat, în cazul particular supus evaluării.
Astfel, Înalta Curte consideră
ca fiind neîntemeiate susținerile recurentei în sensul că în cauză reclamanta nu
a dovedit, în condițiile art. 64 din O.G. nr. 92/2003, nelegalitatea actelor administrativ-fiscale
a căror suspendare s-a solicitat în cauză, în condițiile în care cazul bine justificat
nu poate fi argumentat prin invocarea unor aspecte ce țin de legalitatea actului
administrativ, întrucât aceasta vizează fondul actului, care se analizează numai
în cadrul acțiunii în anulare.
Astfel, Înalta Curte constată
că în mod justificat instanța de fond a reținut că din motivarea cererii de chemare
în judecată și din înscrisurile depuse la dosar rezultă o îndoială puternică și
evidentă asupra prezumției de legalitate a celor două acte administrativ-fiscale,
și o pagubă iminentă constând în perturbarea activității societății cu atât mai
mult cu cât în fața instanței de recurs s-a făcut dovada înregistrării pe rolul
Tribunalului Comercial Mureș, a unei cereri pentru deschiderea procedurii insolvenței.
Vor fi înlăturate și susținerile
referitoare la neîndeplinirea condiției existența pagubei iminente față de faptul
că executarea celor două acte administrativ-fiscale urmează a se realiza pe calea
instituirii unui sechestru asigurător asupra unor bunuri mobile, aflate în custodia
intimatei-reclamante care, astfel, își păstrează dreptul de folosință asupra respectivelor
bunuri, în condițiile în care, pe de o parte, nu s-au făcut niciun fel de dovezi
în acest fel, iar, pe de altă parte, sechestrul asigurător reprezintă o măsură asiguratorie
și nicidecum o formă de executare a obligațiilor fiscale înscrise în titlul executoriu
al cărei suspendare face obiectul prezentei judecăți, cum în mod greșit susține
recurenta.
În consecință, Înalta
Curte constată că în mod corect instanța de fond a apreciat ca fiind îndeplinite
cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 544/2004 pentru
admiterea măsurii provizorii solicitate de intimata.
3.3. De asemenea, vor
fi înlăturate și criticile referitoare la decizia instanței de fond de a stabili
în sarcina intimatei-reclamante obligația de plată a unei cauțiuni față de împrejurarea
că o astfel de obligație a fost stabilită de instanța de recurs, prin încheierea
de ședință din 15 decembrie 2010, în temeiul art. 215 alin. (2) C. proc. fisc.,
la dosar fiind atașată dovada executării respectivei obligații.
Toate considerentele expuse,
converg către concluzia că soluția pronunțată de instanța de fond este temeinică
și legală, motiv pentru care recursul va fi respins ca nefondat, potrivit art. 312
alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat
de D.G.F.P. Mureș împotriva sentinței nr. 110 din 10 august 2010, a Curții de Apel
Târgu Mureș, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 9 februarie 2011.