ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5874/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Hotărârea atacată cu recurs Prin sentința civilă nr. 4261 din 17 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamanta C.N.C. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Administrației și Internelor și pe cale de consecință a dispus suspendarea executării ordinului din 9 martie 2011 emis de pârât până la pronunțarea instanței de fond. Pentru a se pronunța astfel, Curtea de apel a apreciat că în cauză sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 pentru a se dispune suspendarea executării actului administrative contestat.

Astfel, instanța de fond a reținut existența cazului bine justificat, considerând că se poate reține, în cauză o îndoială serioasă în privința actului administrativ ce face obiectul cererii de suspendare a executării, prin prisma faptului că la data emiterii ordinului de încetare a raporturilor de serviciu, reclamanta se afla în concediu medical, așa cum rezultă din certificat. Or, potrivit art. 36 din Legea nr. 188/1999 [aplicabil în baza art. 78 alin. (1) din Legea nr. 360/2002] „în perioada concediilor de boală, a concediilor de maternitate și a celor pentru creșterea și îngrijirea copiilor, raporturile de serviciu nu pot înceta și nu pot fi modificate decât din inițiativa funcționarului public în cauză”.

De asemenea, în opinia instanței de fond, reclamanta este în pericol de a suferi o pagubă iminentă, prin neplata salariului (consecință directă a ordinului de încetare a raporturilor de serviciu) producându-i-se un prejudiciu greu de înlăturat, în condițiile unei stări de sănătate precare. În temeiul art. 274 alin. (1) din C. proc. civ. pârâtul a fost obligat la 700 RON cheltuieli de judecată către reclamantă, sumă reprezentând contravaloarea onorariului de avocat achitat de aceasta. 2. Cererea de recurs Împotriva sentinței nr. 4261 din 17 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Administrației și Internelor, în temeiul art. 304 1 din C. proc.

civ., în dezvoltarea căruia a susținut, în esență, următoarele: Printr-un set de critici circumscris motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., susține recurentul-pârât că nu există împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care să creeze o îndoială serioasă privind legalitatea actului administrativ individual atacat și care să justifice existența celor două condiții prevăzute de art. 14 din Legea contenciosului administrativ, așa încât în mod nejustificat instanța de fond și-a însușit aprecierile intimatei-reclamante și a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii.

În acest sens, arată recurentul-pârât că intimatei-reclamante, în calitate de funcționar public cu statut special, i-au încetat de drept raporturile de serviciu, prin aplicarea normei speciale prevăzute de art. 69 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, la împlinirea limitei de vârstă în grad profesional, coroborate cu cele ale art. 69 1 alin. (1) lit. a) din același act normativ, potrivit cărora limita de vârstă în gradul profesional până la care agenții și ofițerii de poliție până la gradul de comisar-șef pot fi menținuți în serviciu este de 55 de ani. Mai arată recurentul-pârât că menținerea în activitate a comisarilor–șefi de poliție până la vârsta de 57 de ani nu se produce de drept, ci poate fi dispusă nu în orice condiții, ci doar în ipoteza în care starea de sănătate le permite persoanelor în cauză îndeplinirea atribuțiilor de serviciu specifice.

În aceste împrejurări, arată recurentul-pârât că, ținând cont că intimata-reclamantă a împlinit vârsta de 55 de ani la data de 24 februarie 2011, prin ordinul contestat nu a făcut altceva decât să constate existența acestei circumstanțe obiective, constând în atingerea limitei de vârstă în gradul profesional și a stării de sănătate precară, și să dispună conform normei de drept aplicabile situației analizate. Astfel, având în vedere faptul că situația intimatei-reclamante este reglementate de prevederile Legii nr. 360/2002, consideră recurentul-pârât că prevederile legale reținute de către instanța de fond în motivarea admiterii cererii, respectiv art. 36 din Legea nr. 188/1999, nu au incidență în cauză.

De asemenea, susține recurentul că în situația analizată nu se poate pune problema unei pagube iminente, întrucât, intimata-reclamantă va beneficia de dreptul de pensie corespunzătoare activității desfășurate. Printr-o ultimă critică formulată susține recurentul–pârât că suma la care a fost obligată cu titlu de cheltuieli de judecată este prea mare fară de temeiul de fapt și de drept al acțiunii formulate, de complexitatea redusă a speței, de timpul relativ scurt în care s-a soluționat litigiul, reflectate în raport de volumul de muncă depus pentru susținerea intereselor intimatei-reclamante. 3. Hotărârea instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de motivele invocate și de prevederile art. 304 din C. proc.

civ., Înalta Curte va primi criticile din recurs referitoare la nelegalitatea și netemeinicia soluției pronunțate de Curtea de apel, critici care se circumscriu motivului de recurs prev. de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., constatând, că în mod greșit instanța de fond a apreciat că în cauză, sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 din Legea contenciosului administrativ.

Înainte de a analiza în concret criticile formulate pe fondul cererii de suspendare, Înalta Curte, reamintește că în mod constant în jurisprudența sa a reținut că din interpretarea coroborată a prevederilor art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004, rezultă că este incontestabil faptul că suspendarea executării actului administrativ, care se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea lui, constituie o măsură de excepție, presupunând dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil actului atacat, pe baza cărora să se poată reține îndeplinirea cumulativă a celor două condiții prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și iminența pagubei, astfel cum sunt definite prin art. 2 lit. ș) și lit. t) din aceeași Lege În acest sens, analizând hotărârea atacată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că probele administrate în cauză nu oferă indicii suficiente de răsturnare a prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ contestat și fac verosimilă iminența producerii unei pagube, dificil de reparat, în cazul particular supus evaluării, așa încât consideră ca fiind întemeiate toate criticile formulate de recurentul-pârât pe fondul cererii de suspendare.

Astfel, Înalta Curte constată că în mod nejustificat instanța de fond a reținut ca fiind îndeplinită condiția existenței unui caz bine justificat, în sensul art. 14 din Legea contenciosului administrativ, prin raportare doar la împrejurarea că la data emiterii Ordinului Ministerului Administrației și Internelor din 9 martie 2011 intimata-reclamantă se afla în concediul medical fără a observa pe de o parte temeiul de fapt și de drept al luării măsurii încetării raporturilor de serviciu ale intimatei-reclamante, actele medicale care atestau starea de sănătate a ofițerului de poliție la momentul împlinirii vârstei legale de pensionare, dar și faptul că intimate-reclamantă a solicitat în mod expres menținerea în activitate, după împlinirea vârstei de 55 de ani, doar pe o perioadă de 6 luni, cuprinsă intre 25 februarie 2011 și 25 august 2011. Cazul bine justificat nu poate fi argumentat prin invocarea unor aspecte ce țin de legalitatea actului administrativ, întrucât acestea vizează fondul actului, care se analizează numai în cadrul acțiunii în anulare.

Prin urmare, susținerile recurentului-pârât referitoare la inaplicarea în cauză a dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 188/1999 ca și cele referitoare la corecta interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 69 alin. (1) lit. c) și art. 69 1 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 360/2002, l-a situația concretă a intimatei-reclamante, vor putea fi apreciate doar cu ocazia analizei fondului actului administrativ contestat și nu în procedura sumară de cercetare a respectivului act ,realizată pe baza unei cereri de suspendare a executării. Totodată, aprecierea instanței de fond în sensul că executarea actului administrativ contestat are ca efect punerea reclamantei în pericolul de a suferi o pagubă iminentă, prin neplata salariului nu reprezintă un argument suficient pentru a se dispune măsura prevăzută de art. 14 din Legea conteciosului administrativ.

Toate considerentele expuse, converg către concluzia că soluția pronunțată de instanța de fond este nelegală și netemeinică, motiv pentru care recursul declarat în cauză va fi admis iar potrivit art. 312 alin. (1) din C. proc. civi. va fi modificată sentința recurată în sensul respingerii acțiunii reclamantei ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Ministerul Administrației și Internelor împotriva sentinței civile nr. 4261 din 17 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică hotărârea atacată în sensul că respinge cererea de suspendare formulată de reclamanta C.N.C., ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 decembrie 2011.