ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5874/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 4261 din 17 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamanta C.N.C. în contradictoriu

cu pârâtul Ministerul Administrației și Internelor și pe cale de consecință a dispus

suspendarea executării ordinului din 9 martie 2011 emis de pârât până la pronunțarea

instanței de fond.

Pentru a se pronunța astfel,

Curtea de apel a apreciat că în cauză sunt întrunite cerințele prevăzute de

art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 pentru a se dispune suspendarea executării

actului administrative contestat.

Astfel, instanța de fond

a reținut existența cazului bine justificat, considerând că se poate reține, în

cauză o îndoială serioasă în privința actului administrativ ce face obiectul cererii

de suspendare a executării, prin prisma faptului că la data emiterii ordinului de

încetare a raporturilor de serviciu, reclamanta se afla în concediu medical, așa

cum rezultă din certificat. Or, potrivit art. 36 din Legea nr. 188/1999 [aplicabil

în baza art. 78 alin. (1) din Legea nr. 360/2002] „în perioada concediilor de boală,

a concediilor de maternitate și a celor pentru creșterea și îngrijirea copiilor,

raporturile de serviciu nu pot înceta și nu pot fi modificate decât din inițiativa

funcționarului public în cauză”.

De asemenea, în opinia

instanței de fond, reclamanta este în pericol de a suferi o pagubă iminentă, prin

neplata salariului (consecință directă a ordinului de încetare a raporturilor de

serviciu) producându-i-se un prejudiciu greu de înlăturat, în condițiile unei stări

de sănătate precare.

În temeiul art. 274

alin. (1) din C. proc. civ. pârâtul a fost obligat la 700 RON cheltuieli de judecată

către reclamantă, sumă reprezentând contravaloarea onorariului de avocat achitat

de aceasta.

Împotriva sentinței

nr. 4261 din 17 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Administrației și

Internelor, în temeiul art. 304

1

din C. proc. civ., în dezvoltarea căruia

a susținut, în esență, următoarele:

Printr-un set de critici

circumscris motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 din C.

proc. civ., susține recurentul-pârât că nu există împrejurări legate de starea de

fapt și de drept, care să creeze o îndoială serioasă privind legalitatea actului

administrativ individual atacat și care să justifice existența celor două condiții

prevăzute de art. 14 din Legea contenciosului administrativ, așa încât în mod nejustificat

instanța de fond și-a însușit aprecierile intimatei-reclamante și a pronunțat o

hotărâre cu aplicarea greșită a legii.

În acest sens, arată recurentul-pârât

că intimatei-reclamante, în calitate de funcționar public cu statut special, i-au

încetat de drept raporturile de serviciu, prin aplicarea normei speciale prevăzute

de art. 69 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului,

la împlinirea limitei de vârstă în grad profesional, coroborate cu cele ale

art. 69

1

alin. (1) lit. a) din același act normativ, potrivit cărora

limita de vârstă în gradul profesional până la care agenții și ofițerii de poliție

până la gradul de comisar-șef pot fi menținuți în serviciu este de 55 de ani.

Mai arată recurentul-pârât

că menținerea în activitate a comisarilor–șefi de poliție până la vârsta de 57 de

ani nu se produce de drept, ci poate fi dispusă nu în orice condiții, ci doar în

ipoteza în care starea de sănătate le permite persoanelor în cauză îndeplinirea

atribuțiilor de serviciu specifice.

În aceste împrejurări,

arată recurentul-pârât că, ținând cont că intimata-reclamantă a împlinit vârsta

de 55 de ani la data de 24 februarie 2011, prin ordinul contestat nu a făcut altceva

decât să constate existența acestei circumstanțe obiective, constând în atingerea

limitei de vârstă în gradul profesional și a stării de sănătate precară, și să dispună

conform normei de drept aplicabile situației analizate.

Astfel, având în vedere

faptul că situația intimatei-reclamante este reglementate de prevederile Legii

nr. 360/2002, consideră recurentul-pârât că prevederile legale reținute de către

instanța de fond în motivarea admiterii cererii, respectiv art. 36 din Legea

nr. 188/1999, nu au incidență în cauză.

De asemenea, susține recurentul

că în situația analizată nu se poate pune problema unei pagube iminente, întrucât,

intimata-reclamantă va beneficia de dreptul de pensie corespunzătoare activității

desfășurate.

Printr-o ultimă critică

formulată susține recurentul–pârât că suma la care a fost obligată cu titlu de cheltuieli

de judecată este prea mare fară de temeiul de fapt și de drept al acțiunii formulate,

de complexitatea redusă a speței, de timpul relativ scurt în care s-a soluționat

litigiul, reflectate în raport de volumul de muncă depus pentru susținerea intereselor

intimatei-reclamante.

de recurs

Analizând actele și lucrările

dosarului, în raport de motivele invocate și de prevederile art. 304 din C. proc.

civ., Înalta Curte va primi criticile din recurs referitoare la nelegalitatea și

netemeinicia soluției pronunțate de Curtea de apel, critici care se circumscriu

motivului de recurs prev. de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., constatând, că în

mod greșit instanța de fond a apreciat că în cauză, sunt îndeplinite cumulativ condițiile

prevăzute de art. 14 din Legea contenciosului administrativ.

Înainte de a analiza în

concret criticile formulate pe fondul cererii de suspendare, Înalta Curte, reamintește

că în mod constant în jurisprudența sa a reținut că din interpretarea coroborată

a prevederilor art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004, rezultă că este incontestabil

faptul că suspendarea executării actului administrativ, care se circumscrie noțiunii

de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul

la care instanța competentă va cenzura legalitatea lui, constituie o măsură de excepție,

presupunând dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ

aplicabil actului atacat, pe baza cărora să se poată reține îndeplinirea cumulativă

a celor două condiții prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul

bine justificat și iminența pagubei, astfel cum sunt definite prin art. 2 lit. ș)

și lit. t) din aceeași Lege

În acest sens, analizând

hotărârea atacată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că probele

administrate în cauză nu oferă indicii suficiente de răsturnare a prezumției de

legalitate de care se bucură actul administrativ contestat și fac verosimilă iminența

producerii unei pagube, dificil de reparat, în cazul particular supus evaluării,

așa încât consideră ca fiind întemeiate toate criticile formulate de recurentul-pârât

pe fondul cererii de suspendare.

Astfel, Înalta Curte constată

că în mod nejustificat instanța de fond a reținut ca fiind îndeplinită condiția

existenței unui caz bine justificat, în sensul art. 14 din Legea contenciosului

administrativ, prin raportare doar la împrejurarea că la data emiterii Ordinului

Ministerului Administrației și Internelor din 9 martie 2011 intimata-reclamantă

se afla în concediul medical fără a observa pe de o parte temeiul de fapt și de

drept al luării măsurii încetării raporturilor de serviciu ale intimatei-reclamante,

actele medicale care atestau starea de sănătate a ofițerului de poliție la momentul

împlinirii vârstei legale de pensionare, dar și faptul că intimate-reclamantă a

solicitat în mod expres menținerea în activitate, după împlinirea vârstei de 55

de ani, doar pe o perioadă de 6 luni, cuprinsă intre 25 februarie 2011 și 25

august 2011.

Cazul bine justificat

nu poate fi argumentat prin invocarea unor aspecte ce țin de legalitatea actului

administrativ, întrucât acestea vizează fondul actului, care se analizează numai

în cadrul acțiunii în anulare. Prin urmare, susținerile recurentului-pârât referitoare

la inaplicarea în cauză a dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 188/1999 ca și cele

referitoare la corecta interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 69 alin. (1)

lit. c) și art. 69

1

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 360/2002, l-a situația

concretă a intimatei-reclamante, vor putea fi apreciate doar cu ocazia analizei

fondului actului administrativ contestat și nu în procedura sumară de cercetare

a respectivului act ,realizată pe baza unei cereri de suspendare a executării.

Totodată, aprecierea instanței

de fond în sensul că executarea actului administrativ contestat are ca efect punerea

reclamantei în pericolul de a suferi o pagubă iminentă, prin neplata salariului

nu reprezintă un argument suficient pentru a se dispune măsura prevăzută de

art. 14 din Legea conteciosului administrativ.

Toate considerentele expuse,

converg către concluzia că soluția pronunțată de instanța de fond este nelegală

și netemeinică, motiv pentru care recursul declarat în cauză va fi admis iar potrivit

art. 312 alin. (1) din C. proc. civi. va fi modificată sentința recurată în sensul

respingerii acțiunii reclamantei ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de Ministerul Administrației și Internelor împotriva sentinței civile nr. 4261 din

17 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal.

Modifică hotărârea atacată în sensul că respinge

cererea de suspendare formulată de reclamanta C.N.C., ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 decembrie

2011.