ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5864/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5864/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 4494 din 28 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins excepția de nelegalitate a dispozițiilor

cuprinse în secțiunea V, Norme metodologice, pct. 5.1 și 5.2 din H.G. nr.

498/2003 pentru aplicarea normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr.

10/2001 și în secțiunea V

1

pct. 5.1 și 5.2 din H.G. nr.

250/2007,formulată de reclamanții F.S.I., G.M.M.B., I.J.M.L.L., D.S.A.M., H.Y.G.B.D.

și B.N.A., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primarul General

și Guvernul României.

Pentru a se pronunța astfel,

Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

Potrivit dispozițiile

art. 5 din Legea nr. 10/2001, nu sunt îndreptățite la restituire sau la alte măsuri

reparatorii persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale

încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie enumerate

în anexa care face parte integrantă din prezenta lege.

Apreciază instanța de

fond că prin respective normă legală legiuitorul a înțeles să înlăture de la restituire,

acele persoane care au încasat despăgubiri în baza acordurilor internaționale.

În executarea dispozițiile

art. 5 Legea nr. 10/2001 au fost emise Norme metodologice de aplicare unitară a

Legii nr. 10/2001.

Potrivit Secțiunii V

1

pct. 5.1, 5.2 din H.G. nr. 498/2003:

5.1. Pentru asigurarea

exigențelor art. 5 din Lege nu este necesară lista nominală a persoanelor care au

beneficiat de măsuri reparatorii în baza unor tratate internaționale, deoarece este

suficientă existența acordului internațional pentru imobilele naționalizate.

Pentru imobilele cu destinația

de locuințe, preluate în baza Decretului nr. 223/1974, este necesar ca în toate

cazurile în care notificarea este formulată de persoane, cetățeni străini sau apatrizi

ori de cetățeni români, pentru realizarea drepturilor unor persoane (proprietari

deposedați) care au emigrat în statele prevăzute în anexa la lege să se solicite

depunerea unei declarații autentificate date pe propria răspundere, prin care notificatorii

declară că ei sau ascendenții lor, proprietari ai imobilului la data preluării,

nu au făcut obiectul acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea

problemelor financiare în suspensie și totodată se obligă la restituirea imobilului

sau, după caz, la plata de despăgubiri în cazul constatării ulterioare a incidenței

prevederilor art. 5 din Lege.

5.2. Lipsa acestor declarații

atrage amânarea soluționării cererii de restituire până la depunerea acestora, dar

nu mai târziu de 14 mai 2003. Măsura este justificată de necesitatea contracarării

unei repetări a restituirii din partea statului român.

Potrivit disp. Secțiunii

V

1

pct. 5.1, 5.2 din H.G. nr. 250/2007:

5.1. Pentru asigurarea

exigențelor art. 5 din Lege nu este necesară lista nominală a persoanelor care au

beneficiat de măsuri reparatorii în baza unor tratate internaționale, deoarece este

suficientă existența acordului internațional pentru imobilele preluate în mod abuziv.

În vederea asigurării

exigențelor art. 5 din Lege este necesar ca în toate cazurile în care notificarea

este formulată de persoane, cetățeni străini sau apatrizi ori de cetățeni români,

pentru realizarea drepturilor unor persoane (proprietari deposedați) care au emigrat

în statele prevăzute în anexa nr. 1 la Lege să se solicite depunerea unei declarații

autentificate date pe propria răspundere, prin care notificatorii declară că ei

sau ascendenții lor, proprietari ai imobilului la data preluării, nu au făcut obiectul

acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor

financiare în suspensie și totodată se obligă la restituirea imobilului sau, după

caz, la plata de despăgubiri în cazul constatării ulterioare a incidenței prevederilor

art. 5 din Lege.

Lipsa acestor declarații

atrage amânarea soluționării cererii de restituire până la depunerea acestora. Măsura

este justificată de necesitatea contracarării unei repetări a restituirii din partea

statului român.

Curtea de apel a apreciat

că prevederile legale enumerate mai sus nu au modificat textul art. 5 din Legea

nr. 10/2001 și nici nu au adăugat la textul legii, ci doar au avut menirea de a

lămuri textul legii în sensul că este suficientă existența acordului internațional

fără a mai fi necesară lista nominală a persoanelor care au beneficiat de măsuri

reparatorii în baza unor tratate internaționale.

Consideră instanța de

fond că această lămurire a fost necesară pentru a evita dificultățile cu care se

confruntă entitățile notificate învestite cu soluționarea acestora, în a procura

materialele necesare, respectiv tratatele și listele nominale cu persoanele care

au beneficiat de măsuri reparatorii în baza unor tratate internaționale.

Pe de altă parte se mai

arată că sarcina probei proprietății, a deținerii legale a acesteia la momentul

deposedării abuzive și a calității de persoană îndreptățită la restituire revine

persoanei care pretinde dreptul, potrivit disp.art. 3 alin. (1) lit. a) și art.

23 Legea nr. 10/2001.

De asemenea, având în

vedere că legea condiționează încasarea despăgubirilor de împrejurarea că pentru

imobilul respectiv nu au mai fost încasate anterior despăgubirii, consideră instanța

de fond că sarcina probei unei astfel de împrejurări revine celor ce solicită astfel

de despăgubiri.

Mai consideră, instanța

de fond că prin declarația pe propria răspundere solicitată se urmărește și posibilitatea

recuperării prejudiciului în situația în care se constată ulterior că s-a acordat

o dublă despăgubire, fiind totodată o măsură de descurajare pentru cei care au încasat

despăgubiri în baza acordurilor internaționale și totuși solicită acordarea despăgubirilor

în baza Legii nr. 10/2001.

Împotriva sentinței

nr. 4494 din 28 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamanții F.S.I., G.M.M.B., I.J.M.L.L.,

D.S.A.M., H.Y.G.B.D. și B.N.A., în temeiul art. 304

1

și art. 304

pct. 7 și pct. 9 din C. proc. civ., în dezvoltarea căruia au susținut, în esență,

următoarele:

2.1. Printr-o primă critică

circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ.,

susțin recurenții-reclamanți că hotărârea instanței de fond nu a fost motivată cu

respectarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., în condițiile

în care instanța de fond s-a limitat la redarea, în considerentele hotărârii, doar

a textelor legale contestate și a argumentelor invocate de părți fără a prezenta

nici un argument care să justifice soluția de respingere a susținerilor părților.

În opinia recurenților-reclamanți

faptul că instanța de fond a arătat că articolul contestat este legal și că autoritățile

nu trebuie să dețină nici o dovadă privind încasarea efectivă a despăgubirilor de

către persoana care revendică un bun pe cale administrativă sau judiciară nu poate

constitui o motivare în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

câtă vreme reprezintă doar o redare a textului normei criticate.

2.2. Printr-un alt set

de critici, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., susțin

recurenții-reclamanți că hotărârea recurată este nelegală întrucât prevederile legale

contestate contravin art. 5 din Legea nr. 10/2001, art. 21, art. 44 și art. 136

din Constituția României, art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepurilor

Omului și art. 1 din Protocolul 1 la Convenție.

Astfel, se arată că, deși

prin art. 5 din Legea nr. 10/2001 legiuitorul a înțeles să înlăture de la restituire,

în mod foarte clar și neechivoc, doar acele persoane care au încasat efectiv despăgubiri

în baza acordurilor internaționale, prin normele metodologice contestate, a fost

modificat sensul legii prin includerea în categoria persoanelor exceptate de la

restituire orice persoană care are cetățenia statului care a semnat acordul internațional.

Normele metodologice spre deosebire de legea pe care o interpretează, prevăd că

nu este necesar să se prezinte lista persoanelor care au beneficiat de măsuri reparatorii

din partea statului semnatar al convenției și că tratatul însuși constituie dovada

plății.

Susțin recurenții-reclamanți

că dacă legea impune o dovadă indubitabilă cu privire la faptul că persoanele cu

vocație la restituire au primit sau încasat despăgubiri efective, prin normele metodologice

s-a introdus o prezumție de încasare a despăgubirilor de către orice persoană deposedată

care avea cetățenie franceză.

Consideră recurenții că

prin normele legale contestate liberul acces la justiție și principiile procesului

echitabil sunt vădit atinse prin faptul că partea pârâtă este dispensată de obligația

de a produce probe care să facă dovada încasării despăgubirilor.

Se mai arată că și prevederile

constituționale și convenționale privitoare la proprietate sunt atinse de faptul

că sunt pe de o parte acuzați că au încasat sume de bani pe care autorii reclamanților

susțin că nu le-au încasat, iar pe de altă parte speranța legitimă de a putea beneficia

pe viitor de măsuri de reparație în natură sau în echivalent este stinsă.

În opinia recurenților-reclamanți

prin această interpretare normele metodologice vin în contradicție cu alte acte

normative de rang superior, respectiv art. 21 din Constituția României care prevăd

accesul la justiție și caracterul echitabil al oricărui proces, art. 6 alin. (1)

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care garantează accesul la justiție

și dreptul la un proces corect.

Mai susțin recurenții-reclamanți

că Normele metodologice sunt nelegale și prin modul în care este redactat conținutul

declarației pe propria răspundere câtă vreme cuprinsul declarației ar trebuie să

cuprindă doar obligația reclamantului de a afirma ceea ce cunoaște el și ceea ce

deține ca informație la data declarației și nu faptele altei persoane, în speță

autorii săi.

de recurs

Examinând cauza prin prisma

motivelor de recurs, în raport cu dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 9 și

art. 304

1

din C. proc. civ., și ținând seama de toate susținerile și

apărările părților, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat și urmează

a fi respins pentru următoarele considerente:

3.1. Înalta Curte, în

primul rând, va înlătura criticile circumscrise motivului de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., în condițiile în care instanța de fond și-a motivat

în mod clar hotărârea pronunțată, prin raportare la criticile aduse de recurenți

normelor legale contestate, fără a putea fi reținută lipsa motivării, în sensul

art. 261 pct. 5 din C. proc. civ., cum în mod greșit se susține prin cererea de

recurs.

Faptul că instanța de

fond a redat în considerentele hotărârii recurate conținutul dispozițiilor legale

ce au făcut obiectul excepției de nelegalitate formulată de recurenții-reclamanți

și a expus în mod sintetic argumentele în raport de care a apreciat respectivele

dispoziții legale în acord cu dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, în executarea

cărora au fost emise, fără însă a răspunde în mod punctual fiecărui argument expus

de recurenți în susținerea excepției de nelegalitate, nu poate fi calificat drept

lipsă de analiză sau raționament în justificarea hotărârii pronunțate cum în mod

greșit susțin recurenții.

3.2. Înalta Curte va respinge

și criticile din recurs referitoare la nelegalitatea și netemeinicia soluției pronunțate

de Curtea de apel, critici care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., constatând, că în mod corect instanța de fond,

verificând concordanța normelor juridice contestate, în raport de actele actul normativ

cu forță juridică superioară în temeiul și în executarea cărora a fost emis, ținând

seama de principiul ierarhiei și forței juridice a actelor normative consacrat de

art. 1 alin. (5) din Constituția, republicată și art. 4 alin. (3) din Legea nr.

24 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată,

a respins excepția de nelegalitate formulată de recurenții-reclamanți.

Astfel, Înalta Curte constată

că, instanța de fond a fost investită, în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea

nr. 544/2004, cu o excepție de nelegalitate având ca obiect dispozițiile cuprinse

în, Secțiunea V, Norme metodologice, pct. 5.1 și 5.2 din H.G. nr. 498/2003 pentru

aplicarea normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, și în Secțiunea

V

1

pct. 5.1 și 5.2 a H.G. nr. 250/2007, în raport de actul normativ,

în executarea cărora au fost emise, respectiv art. 5 din Legea nr. 10/2001.

Înalta Curte constată

că prin art. 5 din Legea nr. 10/2001 legiuitorul a prevăzut doar faptul că nu sunt

îndreptățite la restituire sau la alte măsuri reparatorii persoanele care au primit

despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de România nu și modalitatea

concretă în care va fi stabilită categoria acestor persoane. Faptul că legiuitorul

a optat, pentru delimitarea acestei categorii de persoane, pentru procedura de depunere

a unor declarații pe propria răspundere în detrimentul unor liste

nominale a persoanelor

care au beneficiat de măsuri reparatorii în baza unor tratate internaționale

, s-a încadrat în marja

de apreciere conferită de art. 5 din Legea nr. 10/2001, și nu este de natură a modifica

sensul respectivei norme legale, cum în mod greșit se susține prin cererea de recurs.

Analizând dispozițiile

legale contestate, Înalta Curte, constată nu pot fi primite criticile recurenților-reclamanți

în sensul că nelegalitatea dispozițiilor cuprinse în, Secțiunea V, Norme metodologice,

pct. 5.1 și 5.2 din H.G. nr. 498/2003 pentru aplicarea normelor metodologice de

aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, și în Secțiunea V

1

pct. 5.1, 5.2

a H.G. nr. 250/2007 este atrasă de excluderea, în dezacord cu dispozițiile art.

5 Legea nr. 10/2001, din categoria persoanelor îndreptățite la restituire a persoanelor

care au cetățenia statului care a semnat acordul internațional, în condițiile în

care procedura de depunerea a unor declarații pe propria răspundere privind situația

încasării unor despăgubiri, în temeiul normelor legale contestate nu are ca efect

înlăturarea unor categorii de persoane, cum în mod greșit susține recurenții-reclamanți,

câtă vreme permite continuarea procedurii pentru acordarea de măsuri reparatorii

persoanelor care declară că nu au beneficiat de astfel de măsuri în baza tratatelor

internaționale.

Totodată, în mod greșit

susțin recurenții că tratatul însuși constituie dovada plății în condițiile în care,

pentru a fi satisfăcută exigența art. 5 din Legea nr. 10/2001, existența unui astfel

de acord internațional trebuie să fie în mod obligatoriu completată de depunerea

unei declarații pe propria răspundere privind încasarea efectivă a unor astfel de

despăgubiri. Așa încât, sunt neîntemeiate susținerile recurenților-reclamanți privind

încălcarea principiilor generale ale unui proces echitabil în condițiile art. 6

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care depunerea unei

astfel de declarații este în acord cu dovedirea pretențiilor formulate în baza Legii

nr. 10/2001.

Modul în care legiuitorul

a înțeles prin normele legale contestate să delimiteze sfera persoanelor prevăzute

de art. 5 din Legea nr. 10/2001, respectiv pe baza unor declarații pe propria răspundere

a persoanelor vizate și nu pe baza unor liste nominale a persoanelor care au încasat

despăgubiri, nu este de natură a conduce la îngrădirea accesului liber la justiție,

garantat de art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, cum în mod greșit susțin recurenții, în condițiile în care

aceștia dacă se consideră vătămați în drepturi lor pot contesta în instanță procedura

de acordare a măsurilor reparatorii.

Vor fi înlăturate și criticile

referitoare la încălcarea dreptului de proprietate privată garantat prin dispozițiilor

art. 44 și art. 136 alin. (5) din Constituția României și art. 1 din Protocolul

nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care prin depunerea

declarației pe propria răspundere privind situația încasării unor despăgubiri în

baza unor tratate internaționale la care România este parte, procedura de acordare

a măsurilor reparatorii, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 continuă.

Prin urmare în mod greșit susțin recurenții-reclamanți că impunerea unei astfel

de declarații este de natură a conduce la stingerea speranței lor legitime de a

beneficia pe viitor de măsuri de reparație în natură sau în echivalent.

De asemenea, nici criticile

formulate în legătură cu conținutul declarației impuse în temeiul textelor legale

contestate, respectiv faptul că ar trebui să se ateste nu doar fapte personale ci

și fapte aparținând altor persoane, respectiv autorilor persoanelor îndreptățite,

nu pot fi primite câtă vreme legiuitorul a prevăzut și

posibilitatea recuperării

prejudiciului în situația în care se constată ulterior că s-a acordat o dublă despăgubire.

În consecință, Înalta

Curte, apreciind că legiuitorul prin textele legale contestate, a urmărit doar simplificarea

procedurii de identificare a persoanelor care au încasat astfel de despăgubiri în

baza unor acorduri internaționale, și nicidecum modificarea sensului art. 5 din

Legea nr. 10/2001 cum în mod greșit susțin recurenții-reclamanți, constată că dispozițiile

Secțiunea V, Norme metodologice, pct. 5.1 și 5.2 din H.G. nr. 498/2003 pentru aplicarea

normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, și în Secțiunea V

1

pct. 5.1 și 5.2 din H.G. nr. 250/2007, au fost emise cu respectarea actului

normativ, în executarea căruia au fost emise, respectiv art. 5 din Legea nr. 10/2001

dar și a dispozițiilor art. 21, art. 44, art. 136 alin. (5) din Constituția României.

Toate considerentele expuse,

converg către concluzia că soluția de respingere a excepției de nelegalitate pronunțată

de instanța de fond este legală și temeinică, motiv pentru care potrivit art. 312

alin. (1) din C. proc. civ. și art. 4 din Legea contenciosului administrativ

nr. 544/2004 recursul declarat în cauză va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanții F.S.I.,

G.M.M.B., I.J.M.L.L., D.S.A.M., H.Y.G.B.D. și B.N.A., împotriva sentinței civile

nr. 4494 din 28 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 decembrie

2011.