ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5864/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Hotărârea atacată cu recurs Prin sentința civilă nr. 4494 din 28 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția de nelegalitate a dispozițiilor cuprinse în secțiunea V, Norme metodologice, pct. 5.1 și 5.2 din H.G. nr. 498/2003 pentru aplicarea normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 și în secțiunea V 1 pct. 5.1 și 5.2 din H.G. nr. 250/2007,formulată de reclamanții F.S.I., G.M.M.B., I.J.M.L.L., D.S.A.M., H.Y.G.B.D. și B.N.A., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primarul General și Guvernul României.

Pentru a se pronunța astfel, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele: Potrivit dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, nu sunt îndreptățite la restituire sau la alte măsuri reparatorii persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie enumerate în anexa care face parte integrantă din prezenta lege. Apreciază instanța de fond că prin respective normă legală legiuitorul a înțeles să înlăture de la restituire, acele persoane care au încasat despăgubiri în baza acordurilor internaționale. În executarea dispozițiile art. 5 Legea nr. 10/2001 au fost emise Norme metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.

Potrivit Secțiunii V 1 pct. 5.1, 5.2 din H.G. nr. 498/2003: 5.1. Pentru asigurarea exigențelor art. 5 din Lege nu este necesară lista nominală a persoanelor care au beneficiat de măsuri reparatorii în baza unor tratate internaționale, deoarece este suficientă existența acordului internațional pentru imobilele naționalizate.

Pentru imobilele cu destinația de locuințe, preluate în baza Decretului nr. 223/1974, este necesar ca în toate cazurile în care notificarea este formulată de persoane, cetățeni străini sau apatrizi ori de cetățeni români, pentru realizarea drepturilor unor persoane (proprietari deposedați) care au emigrat în statele prevăzute în anexa la lege să se solicite depunerea unei declarații autentificate date pe propria răspundere, prin care notificatorii declară că ei sau ascendenții lor, proprietari ai imobilului la data preluării, nu au făcut obiectul acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie și totodată se obligă la restituirea imobilului sau, după caz, la plata de despăgubiri în cazul constatării ulterioare a incidenței prevederilor art. 5 din Lege.

5.2. Lipsa acestor declarații atrage amânarea soluționării cererii de restituire până la depunerea acestora, dar nu mai târziu de 14 mai 2003. Măsura este justificată de necesitatea contracarării unei repetări a restituirii din partea statului român. Potrivit disp. Secțiunii V 1 pct. 5.1, 5.2 din H.G. nr. 250/2007: 5.1. Pentru asigurarea exigențelor art. 5 din Lege nu este necesară lista nominală a persoanelor care au beneficiat de măsuri reparatorii în baza unor tratate internaționale, deoarece este suficientă existența acordului internațional pentru imobilele preluate în mod abuziv.

În vederea asigurării exigențelor art. 5 din Lege este necesar ca în toate cazurile în care notificarea este formulată de persoane, cetățeni străini sau apatrizi ori de cetățeni români, pentru realizarea drepturilor unor persoane (proprietari deposedați) care au emigrat în statele prevăzute în anexa nr. 1 la Lege să se solicite depunerea unei declarații autentificate date pe propria răspundere, prin care notificatorii declară că ei sau ascendenții lor, proprietari ai imobilului la data preluării, nu au făcut obiectul acordurilor internaționale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie și totodată se obligă la restituirea imobilului sau, după caz, la plata de despăgubiri în cazul constatării ulterioare a incidenței prevederilor art. 5 din Lege.

Lipsa acestor declarații atrage amânarea soluționării cererii de restituire până la depunerea acestora. Măsura este justificată de necesitatea contracarării unei repetări a restituirii din partea statului român. Curtea de apel a apreciat că prevederile legale enumerate mai sus nu au modificat textul art. 5 din Legea nr. 10/2001 și nici nu au adăugat la textul legii, ci doar au avut menirea de a lămuri textul legii în sensul că este suficientă existența acordului internațional fără a mai fi necesară lista nominală a persoanelor care au beneficiat de măsuri reparatorii în baza unor tratate internaționale. Consideră instanța de fond că această lămurire a fost necesară pentru a evita dificultățile cu care se confruntă entitățile notificate învestite cu soluționarea acestora, în a procura materialele necesare, respectiv tratatele și listele nominale cu persoanele care au beneficiat de măsuri reparatorii în baza unor tratate internaționale.

Pe de altă parte se mai arată că sarcina probei proprietății, a deținerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive și a calității de persoană îndreptățită la restituire revine persoanei care pretinde dreptul, potrivit disp.art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 23 Legea nr. 10/2001. De asemenea, având în vedere că legea condiționează încasarea despăgubirilor de împrejurarea că pentru imobilul respectiv nu au mai fost încasate anterior despăgubirii, consideră instanța de fond că sarcina probei unei astfel de împrejurări revine celor ce solicită astfel de despăgubiri. Mai consideră, instanța de fond că prin declarația pe propria răspundere solicitată se urmărește și posibilitatea recuperării prejudiciului în situația în care se constată ulterior că s-a acordat o dublă despăgubire, fiind totodată o măsură de descurajare pentru cei care au încasat despăgubiri în baza acordurilor internaționale și totuși solicită acordarea despăgubirilor în baza Legii nr. 10/2001.

2. Cererea de recurs Împotriva sentinței nr. 4494 din 28 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamanții F.S.I., G.M.M.B., I.J.M.L.L., D.S.A.M., H.Y.G.B.D. și B.N.A., în temeiul art. 304 1 și art. 304 pct. 7 și pct. 9 din C. proc. civ., în dezvoltarea căruia au susținut, în esență, următoarele: 2.1. Printr-o primă critică circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., susțin recurenții-reclamanți că hotărârea instanței de fond nu a fost motivată cu respectarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., în condițiile în care instanța de fond s-a limitat la redarea, în considerentele hotărârii, doar a textelor legale contestate și a argumentelor invocate de părți fără a prezenta nici un argument care să justifice soluția de respingere a susținerilor părților.

În opinia recurenților-reclamanți faptul că instanța de fond a arătat că articolul contestat este legal și că autoritățile nu trebuie să dețină nici o dovadă privind încasarea efectivă a despăgubirilor de către persoana care revendică un bun pe cale administrativă sau judiciară nu poate constitui o motivare în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme reprezintă doar o redare a textului normei criticate. 2.2. Printr-un alt set de critici, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., susțin recurenții-reclamanți că hotărârea recurată este nelegală întrucât prevederile legale contestate contravin art. 5 din Legea nr. 10/2001, art. 21, art. 44 și art. 136 din Constituția României, art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepurilor Omului și art. 1 din Protocolul 1 la Convenție.

Astfel, se arată că, deși prin art. 5 din Legea nr. 10/2001 legiuitorul a înțeles să înlăture de la restituire, în mod foarte clar și neechivoc, doar acele persoane care au încasat efectiv despăgubiri în baza acordurilor internaționale, prin normele metodologice contestate, a fost modificat sensul legii prin includerea în categoria persoanelor exceptate de la restituire orice persoană care are cetățenia statului care a semnat acordul internațional. Normele metodologice spre deosebire de legea pe care o interpretează, prevăd că nu este necesar să se prezinte lista persoanelor care au beneficiat de măsuri reparatorii din partea statului semnatar al convenției și că tratatul însuși constituie dovada plății.

Susțin recurenții-reclamanți că dacă legea impune o dovadă indubitabilă cu privire la faptul că persoanele cu vocație la restituire au primit sau încasat despăgubiri efective, prin normele metodologice s-a introdus o prezumție de încasare a despăgubirilor de către orice persoană deposedată care avea cetățenie franceză. Consideră recurenții că prin normele legale contestate liberul acces la justiție și principiile procesului echitabil sunt vădit atinse prin faptul că partea pârâtă este dispensată de obligația de a produce probe care să facă dovada încasării despăgubirilor. Se mai arată că și prevederile constituționale și convenționale privitoare la proprietate sunt atinse de faptul că sunt pe de o parte acuzați că au încasat sume de bani pe care autorii reclamanților susțin că nu le-au încasat, iar pe de altă parte speranța legitimă de a putea beneficia pe viitor de măsuri de reparație în natură sau în echivalent este stinsă.

În opinia recurenților-reclamanți prin această interpretare normele metodologice vin în contradicție cu alte acte normative de rang superior, respectiv art. 21 din Constituția României care prevăd accesul la justiție și caracterul echitabil al oricărui proces, art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care garantează accesul la justiție și dreptul la un proces corect. Mai susțin recurenții-reclamanți că Normele metodologice sunt nelegale și prin modul în care este redactat conținutul declarației pe propria răspundere câtă vreme cuprinsul declarației ar trebuie să cuprindă doar obligația reclamantului de a afirma ceea ce cunoaște el și ceea ce deține ca informație la data declarației și nu faptele altei persoane, în speță autorii săi.

3. Hotărârea instanței de recurs Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs, în raport cu dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 9 și art. 304 1 din C. proc. civ., și ținând seama de toate susținerile și apărările părților, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat și urmează a fi respins pentru următoarele considerente: 3.1. Înalta Curte, în primul rând, va înlătura criticile circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., în condițiile în care instanța de fond și-a motivat în mod clar hotărârea pronunțată, prin raportare la criticile aduse de recurenți normelor legale contestate, fără a putea fi reținută lipsa motivării, în sensul art. 261 pct. 5 din C. proc.

civ., cum în mod greșit se susține prin cererea de recurs. Faptul că instanța de fond a redat în considerentele hotărârii recurate conținutul dispozițiilor legale ce au făcut obiectul excepției de nelegalitate formulată de recurenții-reclamanți și a expus în mod sintetic argumentele în raport de care a apreciat respectivele dispoziții legale în acord cu dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, în executarea cărora au fost emise, fără însă a răspunde în mod punctual fiecărui argument expus de recurenți în susținerea excepției de nelegalitate, nu poate fi calificat drept lipsă de analiză sau raționament în justificarea hotărârii pronunțate cum în mod greșit susțin recurenții. 3.2. Înalta Curte va respinge și criticile din recurs referitoare la nelegalitatea și netemeinicia soluției pronunțate de Curtea de apel, critici care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc.

civ., constatând, că în mod corect instanța de fond, verificând concordanța normelor juridice contestate, în raport de actele actul normativ cu forță juridică superioară în temeiul și în executarea cărora a fost emis, ținând seama de principiul ierarhiei și forței juridice a actelor normative consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituția, republicată și art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, a respins excepția de nelegalitate formulată de recurenții-reclamanți. Astfel, Înalta Curte constată că, instanța de fond a fost investită, în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, cu o excepție de nelegalitate având ca obiect dispozițiile cuprinse în, Secțiunea V, Norme metodologice, pct. 5.1 și 5.2 din H.G.

nr. 498/2003 pentru aplicarea normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, și în Secțiunea V 1 pct. 5.1 și 5.2 a H.G. nr. 250/2007, în raport de actul normativ, în executarea cărora au fost emise, respectiv art. 5 din Legea nr. 10/2001. Înalta Curte constată că prin art. 5 din Legea nr. 10/2001 legiuitorul a prevăzut doar faptul că nu sunt îndreptățite la restituire sau la alte măsuri reparatorii persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de România nu și modalitatea concretă în care va fi stabilită categoria acestor persoane.

Faptul că legiuitorul a optat, pentru delimitarea acestei categorii de persoane, pentru procedura de depunere a unor declarații pe propria răspundere în detrimentul unor liste nominale a persoanelor care au beneficiat de măsuri reparatorii în baza unor tratate internaționale , s-a încadrat în marja de apreciere conferită de art. 5 din Legea nr. 10/2001, și nu este de natură a modifica sensul respectivei norme legale, cum în mod greșit se susține prin cererea de recurs. Analizând dispozițiile legale contestate, Înalta Curte, constată nu pot fi primite criticile recurenților-reclamanți în sensul că nelegalitatea dispozițiilor cuprinse în, Secțiunea V, Norme metodologice, pct. 5.1 și 5.2 din H.G.

nr. 498/2003 pentru aplicarea normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, și în Secțiunea V 1 pct. 5.1, 5.2 a H.G. nr. 250/2007 este atrasă de excluderea, în dezacord cu dispozițiile art. 5 Legea nr. 10/2001, din categoria persoanelor îndreptățite la restituire a persoanelor care au cetățenia statului care a semnat acordul internațional, în condițiile în care procedura de depunerea a unor declarații pe propria răspundere privind situația încasării unor despăgubiri, în temeiul normelor legale contestate nu are ca efect înlăturarea unor categorii de persoane, cum în mod greșit susține recurenții-reclamanți, câtă vreme permite continuarea procedurii pentru acordarea de măsuri reparatorii persoanelor care declară că nu au beneficiat de astfel de măsuri în baza tratatelor internaționale.

Totodată, în mod greșit susțin recurenții că tratatul însuși constituie dovada plății în condițiile în care, pentru a fi satisfăcută exigența art. 5 din Legea nr. 10/2001, existența unui astfel de acord internațional trebuie să fie în mod obligatoriu completată de depunerea unei declarații pe propria răspundere privind încasarea efectivă a unor astfel de despăgubiri. Așa încât, sunt neîntemeiate susținerile recurenților-reclamanți privind încălcarea principiilor generale ale unui proces echitabil în condițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care depunerea unei astfel de declarații este în acord cu dovedirea pretențiilor formulate în baza Legii nr. 10/2001.

Modul în care legiuitorul a înțeles prin normele legale contestate să delimiteze sfera persoanelor prevăzute de art. 5 din Legea nr. 10/2001, respectiv pe baza unor declarații pe propria răspundere a persoanelor vizate și nu pe baza unor liste nominale a persoanelor care au încasat despăgubiri, nu este de natură a conduce la îngrădirea accesului liber la justiție, garantat de art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cum în mod greșit susțin recurenții, în condițiile în care aceștia dacă se consideră vătămați în drepturi lor pot contesta în instanță procedura de acordare a măsurilor reparatorii.

Vor fi înlăturate și criticile referitoare la încălcarea dreptului de proprietate privată garantat prin dispozițiilor art. 44 și art. 136 alin. (5) din Constituția României și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care prin depunerea declarației pe propria răspundere privind situația încasării unor despăgubiri în baza unor tratate internaționale la care România este parte, procedura de acordare a măsurilor reparatorii, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 continuă. Prin urmare în mod greșit susțin recurenții-reclamanți că impunerea unei astfel de declarații este de natură a conduce la stingerea speranței lor legitime de a beneficia pe viitor de măsuri de reparație în natură sau în echivalent.

De asemenea, nici criticile formulate în legătură cu conținutul declarației impuse în temeiul textelor legale contestate, respectiv faptul că ar trebui să se ateste nu doar fapte personale ci și fapte aparținând altor persoane, respectiv autorilor persoanelor îndreptățite, nu pot fi primite câtă vreme legiuitorul a prevăzut și posibilitatea recuperării prejudiciului în situația în care se constată ulterior că s-a acordat o dublă despăgubire. În consecință, Înalta Curte, apreciind că legiuitorul prin textele legale contestate, a urmărit doar simplificarea procedurii de identificare a persoanelor care au încasat astfel de despăgubiri în baza unor acorduri internaționale, și nicidecum modificarea sensului art. 5 din Legea nr. 10/2001 cum în mod greșit susțin recurenții-reclamanți, constată că dispozițiile Secțiunea V, Norme metodologice, pct. 5.1 și 5.2 din H.G.

nr. 498/2003 pentru aplicarea normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, și în Secțiunea V 1 pct. 5.1 și 5.2 din H.G. nr. 250/2007, au fost emise cu respectarea actului normativ, în executarea căruia au fost emise, respectiv art. 5 din Legea nr. 10/2001 dar și a dispozițiilor art. 21, art. 44, art. 136 alin. (5) din Constituția României. Toate considerentele expuse, converg către concluzia că soluția de respingere a excepției de nelegalitate pronunțată de instanța de fond este legală și temeinică, motiv pentru care potrivit art. 312 alin. (1) din C. proc. civ. și art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 recursul declarat în cauză va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanții F.S.I., G.M.M.B., I.J.M.L.L., D.S.A.M., H.Y.G.B.D. și B.N.A., împotriva sentinței civile nr. 4494 din 28 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 decembrie 2011.