ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1390/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1357 din 18 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalului București, secția a IV-a civilă, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantele C.M.I. și C.R.I. și în consecință s-a constatat în contradictoriu cu Municipiul București prin Primarul General, că reclamantele sunt persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent în condițiile legii speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor, pentru imobilul situat în București, compus din 2 camere și dependințe cu o suprafață utilă de 62 mp, din care, suprafața locuibilă de 38,25 mp împreună cu boxă și garaj și cota de 9,62 din părțile și dependințele comune.

Pentru a dispune în acest sens, în sinteză, s-a reținut următoarea situație de fapt și de drept. Reclamantele au fost proprietare în cota de V2 a apartamentului din București, potrivit contractului de construire din 17 februarie 1970 încheiat cu O.C.L.P.P. și procesul - verbal de predare - primire a locuinței încheiat la 31 martie 1972. S-a mai reținut că prin deciziile nr. 1187 din 25 august 1981 și decizia nr. 353 din 2 martie 1982 de C.E.C.P.M.B. imobilul a fost preluat, fără plata, iar față de aceste constatări reclamantele sunt persoane îndreptățite, în sensul Legii nr. 10/2001. S-a mai reținut că față de hotărârile irevocabile depuse la dosar prin care s-au respins atât acțiunea în constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare încheiat pe temeiul Legii nr. 112/1995, cât și acțiunea în revendicare, restituirea în natură nu mai este posibilă.

Instanța a apreciat că reclamantele au solicitat măsuri reparatorii în echivalent bănesc și că această formă de despăgubire nu este prevăzută de Legea nr. 10/2001, astfel că sub acest aspect motivul invocat este neîntemeiat. De asemenea s-a arătat că față de decizia nr. XX/2007 a înaltei Curți de Casație și Justiție Tribunalul este competentă de a soluționa în fond notificările formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, atunci când nu au fost soluționate în termenul prevăzut de lege, situație ce echivalează cu refuzul soluționării notificării. Tribunalul a mai arătat că nu neagă dreptul reclamantelor la o despăgubire efectivă dar este ținut ca finalizarea acordării de măsuri reparatorii să fie făcută prin procedura specială prevăzută de Legea nr. 247/2005.

Împotriva sentinței au declarat apel reclamantele C.M.I. și C.R.I. și pârâtul Municipiul București prin Primarul General. În motivarea cererii de apel, în sinteză, reclamantele au susținut următoarele critici: În motivare s-a susținut că sentința este neîntemeiată pe considerentul că nu a stabilit în concret despăgubirile care nu sunt solicitate de la intimatul pârât ci doar în vederea emiterii dispoziției privind acordarea, în cuantumul stabilit printr-o expertiză judiciară, ceea ce nu ar conduce la încălcarea procedurii prevăzute de titlul VII al Legii nr. 247/2005, fiind doar o modalitate de accelerare a obținerii acestor despăgubiri. În dezvoltarea motivului s-a arătat că atunci când există neconcordante între pacte și convențiile internaționale și legile interne se aplică pactele și convențiile și că practica C.E.D.O.

le dă dreptul de a solicita în fața instanței de judecată stabilirea valorii despăgubirilor bănești ce vor fi propuse a fi acordate prin dispoziția de către pârât. De asemenea s-a arătat că atât timp cât instanțele au competența de a soluționa în fond notificările formulate pe temeiul Legii nr. 10/2001 au competența și la stabilirea cuantumului despăgubirilor, sens în care s-a invocat hotărârea F. contra României, potrivit cu care Fondul Proprietatea nu funcționează în prezent de o manieră susceptibilă să conducă la o despăgubire efectivă, hotărârea M. și alții contra României potrivit cu care în actualul mod de soluționare a notificărilor nu exista nici o garanție cu privire la durata și rezultatul procedurilor.

Apelanta arată că față de imperativele reținute în practica C.E.D.O. apare ca întemeiată solicitarea stabilirii prin expertiză de specialitate a cuantumului despăgubirilor. În motivarea cererii de apel formulată de pârât, în sinteză, s-au susținut următoarele critici și anume: În mod greșit s-a admis în parte acțiunea reclamantelor, în condițiile în care termenul de 60 de zile este un termen de recomandare iar depășirea lui poate fi sancționată cel mult cu obligarea la plata de despăgubiri, în măsura în care, culpabil, a fost depășit termenul de soluționare. S-a mai arătat că termenul de 60 de zile începe să curgă de la data la care au fost depuse toate actele doveditoare a calității de persoană îndreptățită.

În faza apelului s-a depus practica judiciară și s-a întocmit expertiza evaluatoare a imobilului din care a rezultat că valoarea apartamentului la data întocmirii expertizei 26 ianuarie 2010 este de 74.000 euro, în echivalent lei 318.348 lei. Prin decizia civilă nr. 200/ A din 23 martie 2011 Curtea de Apel a respins ambele apeluri reținând următoarele. Astfel, în ce privește apelul declarat de reclamante, critica formulată, în esența ei nu vizează o netemeinicie sau o nelegalitate a sentinței pronunțate de către instanța de fond ci, mai degrabă o completare fie a considerentelor sentinței, fie a dispozitivului sentinței cu valoare ce trebuie propusă de intimatul - pârât prin decizie comisiei centrale de stabilire al despăgubirilor, pentru urgentarea procedurii în fața acestei comisii.

Critica a fost reținută pentru utilitatea ei și ca recomandare intimatului pârât ca la momentul emiterii deciziei cu propunere de acordare de măsuri reparatorii să aibă în vedere și valoarea de 74.000 euro sau 318.348 lei. În consecință nefiind vorba de o netemeinicie sau nelegalitate a hotărârii, ci doar de o utilitate a unei mențiuni în temeiul art. 296 C. proc. civ. apelul a fost respins ca nefondat. În ce privește criticile formulate de intimatul pârât Municipiul București s-a reținut că din examinarea art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001 rezultă că termenul de 60 de zile pentru soluționarea notificării are caracter imperativ și nu de recomandare și curge de la înregistrarea notificării. Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs pârâtul, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., arătând că reclamantele nu a depus, în faza administrativă, actele doveditoare ale calității de persoană îndreptățită în sensul legii speciale și nu au dovedit că s-au primit despăgubiri pentru imobil potrivit acordurilor internaționale încheiate de România în conformitate cu dispozițiile art. 5 din Legea 10/2001. Recursul nu este fondat. Este adevărat că art. 23 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, prevede că actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate, pot fi depuse până la data soluționării notificării, numai că sintagma „până la data soluționării notificării" nu are în vedere numai etapa administrativă a soluționării notificării.

Această sintagmă trebuie înțeleasă ca referindu-se la soluționarea notificării în oricare din cele două etape, administrativă, înaintea entității notificate, sau judiciară, prin hotărâre irevocabilă a instanței de judecată, deoarece legiuitorul nu face nici o distincție între cele două faze procesuale de soluționare a notificării. De altfel, nici o prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice completarea probatoriului în etapa judiciară, iar a considera altfel ar însemna să se aducă atingere principiului liberului acces la justiție, consacrat de art. 21 din Constituție. Rolul instanței nu se poate rezuma la verificarea probelor administrate în etapa administrativă de soluționare a notificării, pentru că ar fi contrar principiului aflării adevărului pentru o bună înfăptuire a justiției.

Singura sancțiune prevăzută de Legea nr. 10/2001, care atrage pierderea dreptului persoanei îndreptățite de a solicita injustiție măsuri reparatorii, este cea prevăzută de art. 22 alin. (5) pentru nerespectarea termenului de trimitere a notificării. Prin urmare, nedepunerea de către reclamante, în calitate de titulari ai notificării, a actelor doveditoare până la data soluționării notificării prin decizie/dispoziție administrativă, avea drept consecință doar pronunțarea deciziei/dispoziției administrative pe baza actelor depuse în fața Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 și nicidecum imposibilitatea depunerii acestor acte în etapa jurisdicțională.

Teza contrară, pe care încearcă să o acrediteze recurentul, nu poate fi acceptată, pentru că aceasta ar lipsi practic de conținut etapa judiciară a soluționării notificării, de esența căreia este caracterul contradictoriu al dezbaterilor, ce implică posibilitatea conferită părților de a formula în fața instanței apărări și de a administra probe în dovedirea acestora, în scopul satisfacerii drepturilor subiective deduse judecații. întrucât administrarea probatoriului constituie elementul esențial al judecății, a nu da posibilitatea părții ce formulează contestație împotriva dispoziției/deciziei administrative prin care s-a soluționat notificarea de restituire să administreze probe noi față de cele administrate în etapa administrativă, pe baza cărora instanța să-și întemeieze soluția, ar echivala în fapt cu o judecată formală, contrară dreptului la un proces echitabil în sensul dispozițiilor art. 6 din C.E.D.O.

Reclamantele au dovedit calitatea de persoane îndreptățite la acordarea măsurilor reparatorii cu actele de stare civilă și contractul de construire din 17 februarie 1970 depuse la dosarul de fond. Critica privitoare la nedovedirea primirii despăgubirilor potrivit acordurilor internaționale este exercitată omisso medio, nefiind inserată și în motivarea apelului și nu poate fi examinată în recurs atât timp cât instanța de apel nu s-a pronunțat asupra acesteia. Ca atare, recursul apare ca nefondat și va fi respins conform dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei nr. 200/ A din 23 februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 februarie 2012.