ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1390/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 1357 din 18 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalului București, secția a

IV-a civilă, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantele C.M.I. și

C.R.I. și în consecință s-a constatat în contradictoriu cu Municipiul București

prin Primarul General, că reclamantele sunt persoane îndreptățite la acordarea

de măsuri reparatorii în echivalent în condițiile legii speciale privind

regimul stabilirii și plății despăgubirilor, pentru imobilul situat în

București, compus din 2 camere și dependințe cu o suprafață utilă de 62 mp, din

care, suprafața locuibilă de 38,25 mp împreună cu boxă și garaj și cota de 9,62

din părțile și dependințele comune.

Pentru a dispune în

acest sens, în sinteză, s-a reținut următoarea situație de fapt și de drept.

Reclamantele au fost

proprietare în cota de V2 a apartamentului din București, potrivit contractului

de construire din 17 februarie 1970 încheiat cu O.C.L.P.P. și procesul - verbal

de predare - primire a locuinței încheiat la 31 martie 1972.

S-a mai reținut că

prin deciziile nr. 1187 din 25 august 1981 și decizia nr. 353 din 2 martie 1982

de C.E.C.P.M.B. imobilul a fost preluat, fără plata, iar față de aceste

constatări reclamantele sunt persoane îndreptățite, în sensul Legii nr.

10/2001.

S-a mai reținut că

față de hotărârile irevocabile depuse la dosar prin care s-au respins atât

acțiunea în constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare încheiat pe

temeiul Legii nr. 112/1995, cât și acțiunea în revendicare, restituirea în

natură nu mai este posibilă.

Instanța a apreciat

că reclamantele au solicitat măsuri reparatorii în echivalent bănesc și că

această formă de despăgubire nu este prevăzută de Legea nr. 10/2001, astfel că

sub acest aspect motivul invocat este neîntemeiat.

De asemenea s-a

arătat că față de decizia nr. XX/2007 a înaltei Curți de Casație și Justiție

Tribunalul este competentă de a soluționa în fond notificările formulate în

temeiul Legii nr. 10/2001, atunci când nu au fost soluționate în termenul

prevăzut de lege, situație ce echivalează cu refuzul soluționării notificării.

Tribunalul a mai

arătat că nu neagă dreptul reclamantelor la o despăgubire efectivă dar este

ținut ca finalizarea acordării de măsuri reparatorii să fie făcută prin

procedura specială prevăzută de Legea nr. 247/2005.

Împotriva sentinței

au declarat apel reclamantele C.M.I. și C.R.I. și pârâtul Municipiul București

prin Primarul General.

În motivarea cererii

de apel, în sinteză, reclamantele au susținut următoarele critici:

În motivare s-a

susținut că sentința este neîntemeiată pe considerentul că nu a stabilit în

concret despăgubirile care nu sunt solicitate de la intimatul pârât ci doar în

vederea emiterii dispoziției privind acordarea, în cuantumul stabilit printr-o

expertiză judiciară, ceea ce nu ar conduce la încălcarea procedurii prevăzute

de titlul VII al Legii nr. 247/2005, fiind doar o modalitate de accelerare a

obținerii acestor despăgubiri.

În dezvoltarea

motivului s-a arătat că atunci când există neconcordante între pacte și

convențiile internaționale și legile interne se aplică pactele și convențiile

și că practica C.E.D.O. le dă dreptul de a solicita în fața instanței de

judecată stabilirea valorii despăgubirilor bănești ce vor fi propuse a fi

acordate prin dispoziția de către pârât.

De asemenea s-a

arătat că atât timp cât instanțele au competența de a soluționa în fond

notificările formulate pe temeiul Legii nr. 10/2001 au competența și la

stabilirea cuantumului despăgubirilor, sens în care s-a invocat hotărârea F.

contra României, potrivit cu care Fondul Proprietatea nu funcționează în

prezent de o manieră susceptibilă să conducă la o despăgubire efectivă,

hotărârea M. și alții contra României potrivit cu care în actualul mod de

soluționare a notificărilor nu exista nici o garanție cu privire la durata și

rezultatul procedurilor.

Apelanta arată că

față de imperativele reținute în practica C.E.D.O. apare ca întemeiată

solicitarea stabilirii prin expertiză de specialitate a cuantumului

despăgubirilor.

În motivarea cererii

de apel formulată de pârât, în sinteză, s-au susținut următoarele critici și

anume:

În mod greșit s-a

admis în parte acțiunea reclamantelor, în condițiile în care termenul de 60 de

zile este un termen de recomandare iar depășirea lui poate fi sancționată cel

mult cu obligarea la plata de despăgubiri, în măsura în care, culpabil, a fost

depășit termenul de soluționare.

S-a mai arătat că

termenul de 60 de zile începe să curgă de la data la care au fost depuse toate

actele doveditoare a calității de persoană îndreptățită.

În faza apelului s-a

depus practica judiciară și s-a întocmit expertiza evaluatoare a imobilului din

care a rezultat că valoarea apartamentului la data întocmirii expertizei 26

ianuarie 2010 este de 74.000 euro, în echivalent lei 318.348 lei.

Prin decizia civilă

nr. 200/ A din 23 martie 2011 Curtea de Apel a respins ambele apeluri reținând

următoarele.

Astfel, în ce

privește apelul declarat de reclamante, critica formulată, în esența ei nu

vizează o netemeinicie sau o nelegalitate a sentinței pronunțate de către

instanța de fond ci, mai degrabă o completare fie a considerentelor sentinței,

fie a dispozitivului sentinței cu valoare ce trebuie propusă de intimatul -

pârât prin decizie comisiei centrale de stabilire al despăgubirilor, pentru

urgentarea procedurii în fața acestei comisii.

Critica a fost

reținută pentru utilitatea ei și ca recomandare intimatului pârât ca la

momentul emiterii deciziei cu propunere de acordare de măsuri reparatorii să

aibă în vedere și valoarea de 74.000 euro sau 318.348 lei.

În consecință nefiind

vorba de o netemeinicie sau nelegalitate a hotărârii, ci doar de o utilitate a

unei mențiuni în temeiul art. 296 C. proc. civ. apelul a fost respins ca

nefondat.

În ce privește

criticile formulate de intimatul pârât Municipiul București s-a reținut că din

examinarea art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001 rezultă că termenul de 60 de

zile pentru soluționarea notificării are caracter imperativ și nu de

recomandare și curge de la înregistrarea notificării.

Împotriva deciziei

instanței de apel a declarat recurs pârâtul, în temeiul art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., arătând că reclamantele nu a depus, în faza administrativă, actele

doveditoare ale calității de persoană îndreptățită în sensul legii speciale și

nu au dovedit că s-au primit despăgubiri pentru imobil potrivit acordurilor

internaționale încheiate de România în conformitate cu dispozițiile art. 5 din Legea

10/2001.

Recursul nu este

fondat.

Este adevărat că art.

23 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, prevede că actele

doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor,

cele care atestă această calitate, pot fi depuse până la data soluționării

notificării, numai că sintagma „până la data soluționării notificării" nu

are în vedere numai etapa administrativă a soluționării notificării.

Această sintagmă

trebuie înțeleasă ca referindu-se la soluționarea notificării în oricare din

cele două etape, administrativă, înaintea entității notificate, sau judiciară,

prin hotărâre irevocabilă a instanței de judecată, deoarece legiuitorul nu face

nici o distincție între cele două faze procesuale de soluționare a notificării.

De altfel, nici o

prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice completarea probatoriului în etapa

judiciară, iar a considera altfel ar însemna să se aducă atingere principiului

liberului acces la justiție, consacrat de art. 21 din Constituție. Rolul

instanței nu se poate rezuma la verificarea probelor administrate în etapa

administrativă de soluționare a notificării, pentru că ar fi contrar

principiului aflării adevărului pentru o bună înfăptuire a justiției. Singura

sancțiune prevăzută de Legea nr. 10/2001, care atrage pierderea dreptului

persoanei îndreptățite de a solicita injustiție măsuri reparatorii, este cea

prevăzută de art. 22 alin. (5) pentru nerespectarea termenului de trimitere a

notificării.

Prin urmare,

nedepunerea de către reclamante, în calitate de titulari ai notificării, a

actelor doveditoare până la data soluționării notificării prin

decizie/dispoziție administrativă, avea drept consecință doar pronunțarea

deciziei/dispoziției administrative pe baza actelor depuse în fața Comisiei de

aplicare a Legii nr. 10/2001 și nicidecum imposibilitatea depunerii acestor

acte în etapa jurisdicțională.

Teza contrară, pe

care încearcă să o acrediteze recurentul, nu poate fi acceptată, pentru că

aceasta ar lipsi practic de conținut etapa judiciară a soluționării

notificării, de esența căreia este caracterul contradictoriu al dezbaterilor,

ce implică posibilitatea conferită părților de a formula în fața instanței

apărări și de a administra probe în dovedirea acestora, în scopul satisfacerii

drepturilor subiective deduse judecații. întrucât administrarea probatoriului

constituie elementul esențial al judecății, a nu da posibilitatea părții ce

formulează contestație împotriva dispoziției/deciziei administrative prin care

s-a soluționat notificarea de restituire să administreze probe noi față de cele

administrate în etapa administrativă, pe baza cărora instanța să-și întemeieze

soluția, ar echivala în fapt cu o judecată formală, contrară dreptului la un

proces echitabil în sensul dispozițiilor art. 6 din C.E.D.O.

Reclamantele au

dovedit calitatea de persoane îndreptățite la acordarea măsurilor reparatorii

cu actele de stare civilă și contractul de construire din 17 februarie 1970

depuse la dosarul de fond.

Critica privitoare la

nedovedirea primirii despăgubirilor potrivit acordurilor internaționale este

exercitată omisso medio, nefiind inserată și în motivarea apelului și nu poate

fi examinată în recurs atât timp cât instanța de apel nu s-a pronunțat asupra

acesteia.

Ca atare, recursul

apare ca nefondat și va fi respins conform dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General

împotriva deciziei nr. 200/ A din 23 februarie 2011 pronunțată de Curtea de

Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 februarie 2012.