ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5635/2011

Asupra recursului de față; Prin acțiunea formulată reclamanta SC F.C.G.R. SPA Catania Italia – sucursala România a chemat în judecată pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Agenția Națională de Administrare Fiscală prin Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța – S.A.F. A.I.F., solicitând în temeiul art. 14 din legea nr. 554/2004 și art. 215 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 suspendarea efectelor deciziei de impunere nr. F-CT 616 din 27 aprilie 2011 privind obligațiile fiscale suplimentare stabilite de inspecția fiscală, deciziei privind nemodificarea bazei de impunere nr. FCT 617 din 27 aprilie 2011 și raportului de inspecție fiscală întocmit la 27 aprilie 2011 de inspectorii S.A.F.

– A.I.F. Constanța prin care s-au stabilit în sarcina reclamantei sume de plată suplimentare, respectiv:11.366.254 lei TVA și 412.448 lei majorări de întârziere. Reclamanta a solicitat și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea cererii s-a arătat că a fost formulată contestație în procedura administrativ fiscală, aceasta fiind înregistrată cu nr. 90843 din 24 mai 2011. Prin sentința civilă nr. 232 din 7 iulie 2011 Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, de contencios administrativ și fiscal, a respins cererea formulată de reclamantă, ca nefondată.

Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că reclamanta argumentează cazul justificat arătând că organul fiscal pornește de la premisa greșită că este un prestator de servicii pentru care datorează TVA când de fapt lucrările la infrastructură au fost executate fără a exista un contract, o înțelegere între părți, ci în baza unei hotărâri judecătorești prin care Municipiul Constanța a fost obligat la executarea acestora iar în caz de neexecutare a fost autorizată să efectueze lucrările pe cheltuiala pârâtului. În ceea ce privește paguba iminentă, practica a stabilit că acesta nu trebuie să constea tocmai în suma ce urmează a fi achitată. Instanța de fond a mai apreciat că reclamanta nu a făcut dovada faptului că prin plata sumelor cuprinse în actele atacate va suferi o pagubă iminentă și imposibil de recuperat în viitor.

Împotriva hotărârii instanței de fond reclamanta SC F.C.G.R. SPA Catania Italia, Sucursala România a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului se arată că analiza pe care instanța de fond o face în privința neîndeplinirii în prezenta cauză a condiției referitoare la existența cazului bine justificat este greșită. Recurenta susține că deși, atât în cuprinsul cererii de suspendare a executării actelor administrativ fiscale, cât și în dezbaterile verbale, a invocat o serie de elemente legate atât de situația de fapt cât și de cea de drept, și care, în conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, sunt de natură a crea o puternică îndoială în privința legalității actelor administrativ fiscale atacate, totuși instanța de fond nu Ie-a avut în vedere la soluționarea cauzei.

Recurenta mai arată că a invocat o serie de împrejurări legate de situația de fapt, așa cum a fost stabilită de organul fiscal cu ocazia inspecției fiscale respectiv: - deși lucrările de construcție pentru care s-a stabilit în sarcina ei obligația de a fi colectat TVA nu s-au efectuat în temeiul unui contract, ci al unei hotărâri judecătorești, organul fiscal reține că s-ar fi realizat o „prestare de servicii” către Primăria Municipiului Constanța; - deși respectivele lucrări de construcție sunt considerate „prestare de servicii” de organul fiscal, totuși ele s-au materializat în bunuri imobile tangibile (zid de sprijin, căi de acces etc.), care sunt evidențiate în contabilitate ca active circulante de natura stocurilor, în contul 331 - producție în curs de execuție, în speță producția de bunuri imobile; plata contravalorii lucrărilor de construcție (care incorporează atât materiale cât și manoperă) a fost refuzată (în mod nejustificat) de Primăria Municipiului Constanța, care de altfel a și refuzat acceptarea/realizarea recepției acestora în conformitate cu prevederile legale lucrările respective).

Recurenta consideră că toate aceste împrejurări legate de situația de fapt, sunt de natură a crea o puternică îndoială în privința legalității raportului de inspecție fiscală și a deciziilor de impunere subsecvente întrucât tind să demonstreze că faptul generator al operațiunii impozabile (indiferent că ar fi fost considerată livrare de bunuri sau prestare de servicii) nu ar fi intervenit, astfel încât TVA stabilită suplimentar nu ar fi datorată. A mai invocat și o serie de împrejurări legate de temeiurile de drept invocate în actele administrativ fiscale.

Se mai arată că susținerile instanței referitoare la faptul că aspectele sesizate implică o „soluționare a aspectelor de nulitate, caz în care se depășește analiza sumară” sunt greșite deoarece nu s-a solicitat instanței de fond analizarea cauzelor de nulitate și/sau nelegalitate ale actelor a căror suspendare s-a solicitat, ci doar s-au prezentat acele elemente relevante care constituie împrejurări de fapt și de drept de natură a demonstra dubiul evident în privința legalității acestora. Recurenta mai susține că în mod greșit instanța de fond a omis să observe că o eventuală blocare a conturilor va conduce la imposibilitatea de a achita redevențele datorate Primăriei Municipiului Constanța și/sau de a finanța continuarea proiectelor de investiții, situație care va genera riscuri majore.

Instanța de fond a omis să observe eventualele consecințe care se vor produce ca urmare a executării actelor administrativ fiscale asupra unor terți „inocenți”: parteneri de afaceri, salariați și întreaga comunicate locală. O altă critică adusă sentinței de fond este aceea că nu a evaluat absența oricărei posibilități de a se sustrage de la plata creanței fiscale individualizată prin titlurile de creanță a căror suspendare s-a solicitat, motivat de cel puțin două argumente: - cauțiunea achitată în prezenta cauză; - proiectele imobiliare realizate (incluzând un număr de 89 de vile) a căror valoarea este de câteva zeci de milioane de euro.

Repercusiunile negative ale executării deciziilor de impunere a căror executare s-a solicitat a fi suspendată se circumscriu noțiunii de pagubă iminentă, așa cum este definită de lege („prejudiciul material viitor și previzibil” - art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004), cu atât mai mult cu cât efectele produse, previzibile încă de la acest moment, vor fi ireversibile și iremediabile Un aspect important ce trebuie menționat în legătură cu suspendarea executării actului administrativ (fiscal) este că această instituție a fost preluată în sistemul național ce drept din Recomandarea nr. R (89)8 adoptata de Consiliul de Miniștri din cadrul Consiliului Europei la data de 13 septembrie 1989 cu privire la protecția jurisdicțională provizorie în materie administrativă.

În Recomandarea mai sus menționată sunt consacrate cu valoare de principiu atât posibilitatea conferită celui ce se consideră vătămat de a solicita instanțelor de judecată suspendarea executării unui act administrativ cât și obligația autorităților jurisdicționale ale statelor de a lua măsuri corespunzătoare atunci când executarea unei decizii administrative este de natură să provoace daune grave particularilor. Examinând cauza în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, „în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunțarea instanței de fond”. Pe de altă parte, în cadrul cererii de suspendare instanța este limitată la a cerceta, după verificarea condiției de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă. Deci, în cadrul cererii de suspendare, instanța nu va cerceta îndeplinirea condițiilor de legalitate și oportunitate ale actului administrativ, această obligație revenindu-i instanței de fond, învestită cu soluționarea acțiunii în anulare.

Condiția existenței cazului „bine justificat”, sub aspectul conținutului său, presupune ca asupra legalității actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispozițiilor actului, respectiv a consecințelor juridice pe care le-a produs. Pentru a înlătura, chiar și temporar, regula executării imediate și din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestora, instanța poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză și care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate, fără a analiza, pe fond conținutul actului administrativ, instanța având posibilitatea să efectueze numai o cercetare sumară a aparenței dreptului.

Înalta Curte, constată nefondate criticile exprimate de recurentă în ceea ce privește indiciile de nelegalitate ce nu au fost corect examinate de instanța de fond în conturarea cerințelor cazului bine justificat. Independent de conținutul motivelor de recurs, Înalta Curte, reține că instanța de fond corect a apreciat că simplele afirmații ale reclamantei nu sunt de natură a concluziona ca îndeplinită condiția cazului bine justificat. Raportat la probele administrate instanța de fond, motivat și argumentat a indicat că nu există suficiente indicii aparente care să răstoarne prezumția de legalitate, fără însă ca prin aceasta, să antameze sau să anticipeze analiza pe fond a conținutului și legalității actului administrativ contestat.

Înalta Curte, apreciază, în acord cu instanța de fond că nici cerința pagubei iminente ce s-ar produce recurentei în cazul executării imediate nu este îndeplinită în cauză, deoarece, așa cum constant s-a reținut și în jurisprudența acestei curți, afirmația în sensul că prin chiar cuantumul sumei impuse, în caz de executare, s-ar perturba grav activitatea unei societăți comerciale nu conduce implicit și automat la concluzia îndeplinirii acestei cerințe. De asemenea, așa cum corect a reținut și instanța de fond, Înalta Curte, constată că aspectul menționat de recurentă referitor la imposibilitatea onorării obligațiilor către diverși parteneri nu a fost dovedit.

Suspendarea actelor administrative reprezintă operațiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, chiar dacă actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate care, la rândul său, se bucură de prezumția de autenticitate și pe cea de veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă). Din acest motiv, suspendarea efectelor actelor administrative reprezintă o situație de excepție la care poate ajunge instanța de contencios administrativ, dar numai dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 554/2004. Recurenta a invocat, în sprijinul admiterii cererii de suspendare și Recomandarea (89)8 a Comitetului de Miniștri, însă, trebuie avut în vedere faptul că aceasta vizează sistemul de protecție care poate fi acordat luând în considerare interesele relevante, respectiv ale societății, ale destinatarului actului și ale terțelor persoane.

Astfel fiind, Înalta Curte, constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe care o va menține. Față de cele arătate, reținând așadar, în sensul art. 14 din Legea nr. 554/2004 cu referire la art. 2 alin. (1) lit. ș) și t), că nu au fost întrunite cumulativ cerințele legale pentru a se dispune suspendarea executării actului administrativ fiscal atacat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul a fost respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC F.C.G.R. SPA Catania - Italia, Sucursala România, împotriva sentinței civile nr. 232 din 7 iulie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 24 noiembrie 2011.