ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5635/2011

Asupra recursului de

față;

Prin acțiunea formulată reclamanta SC F.C.G.R.

SPA Catania Italia – sucursala România a chemat în judecată pârâții Ministerul

Finanțelor Publice, Agenția Națională de Administrare Fiscală prin Direcția

Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală a Finanțelor

Publice Constanța – S.A.F. A.I.F., solicitând în temeiul art. 14 din legea nr. 554/2004

și art. 215 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 suspendarea efectelor deciziei de

impunere nr. F-CT 616 din 27 aprilie 2011 privind obligațiile fiscale

suplimentare stabilite de inspecția fiscală, deciziei privind nemodificarea

bazei de impunere nr. FCT 617 din 27 aprilie 2011 și raportului de inspecție

fiscală întocmit la 27 aprilie 2011 de inspectorii S.A.F. – A.I.F. Constanța

prin care s-au stabilit în sarcina reclamantei sume de plată suplimentare,

respectiv:11.366.254 lei TVA și 412.448 lei majorări de întârziere. Reclamanta

a solicitat și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii

s-a arătat că a fost formulată contestație în procedura administrativ fiscală, aceasta

fiind înregistrată cu nr. 90843 din 24 mai 2011.

Prin sentința civilă nr.

232 din 7 iulie 2011 Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și

fluvială, de contencios administrativ și fiscal, a respins cererea formulată de

reclamantă, ca nefondată.

Pentru a pronunța

această soluție instanța de fond a reținut că reclamanta argumentează cazul

justificat arătând că organul fiscal pornește de la premisa greșită că este un

prestator de servicii pentru care datorează TVA când de fapt lucrările la

infrastructură au fost executate fără a exista un contract, o înțelegere între

părți, ci în baza unei hotărâri judecătorești prin care Municipiul Constanța a

fost obligat la executarea acestora iar în caz de neexecutare a fost autorizată

să efectueze lucrările pe cheltuiala pârâtului.

În ceea ce privește

paguba iminentă, practica a stabilit că acesta nu trebuie să constea tocmai în

suma ce urmează a fi achitată.

Instanța de fond a

mai apreciat că reclamanta nu a făcut dovada faptului că prin plata sumelor cuprinse

în actele atacate va suferi o pagubă iminentă și imposibil de recuperat în

viitor.

Împotriva hotărârii

instanței de fond reclamanta SC F.C.G.R. SPA Catania Italia, Sucursala România

a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului

se arată că analiza pe care instanța de fond o face în privința neîndeplinirii

în prezenta cauză a condiției referitoare la existența cazului bine justificat

este greșită.

Recurenta susține că

deși, atât în cuprinsul cererii de suspendare a executării actelor

administrativ fiscale, cât și în dezbaterile verbale, a invocat o serie de

elemente legate atât de situația de fapt cât și de cea de drept, și care, în

conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004,

sunt de natură a crea o puternică îndoială în privința legalității actelor

administrativ fiscale atacate, totuși instanța de fond nu Ie-a avut în vedere

la soluționarea cauzei.

Recurenta mai arată

că a invocat o serie de împrejurări legate de situația de fapt, așa cum a fost

stabilită de organul fiscal cu ocazia inspecției fiscale respectiv:

- deși lucrările de

construcție pentru care s-a stabilit în sarcina ei obligația de a fi colectat

TVA nu s-au efectuat în temeiul unui contract, ci al unei hotărâri

judecătorești, organul fiscal reține că s-ar fi realizat o „prestare de

servicii” către Primăria Municipiului Constanța;

- deși respectivele

lucrări de construcție sunt considerate „prestare de servicii” de organul

fiscal, totuși ele s-au materializat în bunuri imobile tangibile (zid de

sprijin, căi de acces etc.), care sunt evidențiate în contabilitate ca active

circulante de natura stocurilor, în contul 331 - producție în curs de execuție,

în speță producția de bunuri imobile; plata contravalorii lucrărilor de

construcție (care incorporează atât materiale cât și manoperă) a fost refuzată

(în mod nejustificat) de Primăria Municipiului Constanța, care de altfel a și

refuzat acceptarea/realizarea recepției acestora în conformitate cu prevederile

legale lucrările respective).

Recurenta consideră

că toate aceste împrejurări legate de situația de fapt, sunt de natură a crea o

puternică îndoială în privința legalității raportului de inspecție fiscală și a

deciziilor de impunere subsecvente întrucât tind să demonstreze că faptul

generator al operațiunii impozabile (indiferent că ar fi fost considerată

livrare de bunuri sau prestare de servicii) nu ar fi intervenit, astfel încât

TVA stabilită suplimentar nu ar fi datorată.

A mai invocat și o

serie de împrejurări legate de temeiurile de drept invocate în actele

administrativ fiscale.

Se mai arată că susținerile

instanței referitoare la faptul că aspectele sesizate implică o „soluționare a

aspectelor de nulitate, caz în care se depășește analiza sumară” sunt greșite deoarece

nu s-a solicitat instanței de fond analizarea cauzelor de nulitate și/sau

nelegalitate ale actelor a căror suspendare s-a solicitat, ci doar s-au

prezentat acele elemente relevante care constituie împrejurări de fapt și de

drept de natură a demonstra dubiul evident în privința legalității acestora.

Recurenta mai susține

că în mod greșit instanța de fond a omis să observe că o eventuală blocare a conturilor

va conduce la imposibilitatea de a achita redevențele datorate Primăriei

Municipiului Constanța și/sau de a finanța continuarea proiectelor de

investiții, situație care va genera riscuri majore.

Instanța de fond a

omis să observe eventualele consecințe care se vor produce ca urmare a

executării actelor administrativ fiscale asupra unor terți „inocenți”:

parteneri de afaceri, salariați și întreaga comunicate locală.

O altă critică adusă

sentinței de fond este aceea că nu a evaluat absența oricărei posibilități de a

se sustrage de la plata creanței fiscale individualizată prin titlurile de

creanță a căror suspendare s-a solicitat, motivat de cel puțin două argumente:

- cauțiunea achitată

în prezenta cauză;

- proiectele

imobiliare realizate (incluzând un număr de 89 de vile) a căror valoarea este

de câteva zeci de milioane de euro.

Repercusiunile negative

ale executării deciziilor de impunere a căror executare s-a solicitat a fi suspendată

se circumscriu noțiunii de pagubă iminentă, așa cum este definită de lege

(„prejudiciul material viitor și previzibil” - art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea

nr. 554/2004), cu atât mai mult cu cât efectele produse, previzibile încă de la

acest moment, vor fi ireversibile și iremediabile

Un aspect important

ce trebuie menționat în legătură cu suspendarea executării actului administrativ

(fiscal) este că această instituție a fost preluată în sistemul național ce

drept din Recomandarea nr. R (89)8 adoptata de Consiliul de Miniștri din cadrul

Consiliului Europei la data de 13 septembrie 1989 cu privire la protecția

jurisdicțională provizorie în materie administrativă. În Recomandarea mai sus

menționată sunt consacrate cu valoare de principiu atât posibilitatea conferită

celui ce se consideră vătămat de a solicita instanțelor de judecată suspendarea

executării unui act administrativ cât și obligația autorităților jurisdicționale

ale statelor de a lua măsuri corespunzătoare atunci când executarea unei

decizii administrative este de natură să provoace daune grave particularilor.

Examinând cauza în

raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale

incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte,

constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în

continuare.

Potrivit art. 14 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, „în cazuri bine

justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în

condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul, persoana vătămată

poate cere instanței competente să dispună suspendarea executării actului

administrativ până la pronunțarea instanței de fond”.

Pe de altă parte, în

cadrul cererii de suspendare instanța este limitată la a cerceta, după

verificarea condiției de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ

cerințele prevăzute de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul

bine justificat și paguba iminentă.

Deci, în cadrul

cererii de suspendare, instanța nu va cerceta îndeplinirea condițiilor de legalitate

și oportunitate ale actului administrativ, această obligație revenindu-i

instanței de fond, învestită cu soluționarea acțiunii în anulare.

Condiția existenței

cazului „bine justificat”, sub aspectul conținutului său, presupune ca asupra

legalității actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta

să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispozițiilor actului,

respectiv a consecințelor juridice pe care le-a produs.

Pentru a înlătura,

chiar și temporar, regula executării imediate și din oficiu a actelor

administrative, prin suspendarea acestora, instanța poate aprecia necesitatea

unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză și

care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de

legalitate, fără a analiza, pe fond conținutul actului administrativ, instanța

având posibilitatea să efectueze numai o cercetare sumară a aparenței

dreptului.

Înalta Curte, constată

nefondate criticile exprimate de recurentă în ceea ce privește indiciile de

nelegalitate ce nu au fost corect examinate de instanța de fond în conturarea

cerințelor cazului bine justificat.

Independent de

conținutul motivelor de recurs, Înalta Curte, reține că instanța de fond corect

a apreciat că simplele afirmații ale reclamantei nu sunt de natură a

concluziona ca îndeplinită condiția cazului bine justificat.

Raportat la probele

administrate instanța de fond, motivat și argumentat a indicat că nu există

suficiente indicii aparente care să răstoarne prezumția de legalitate, fără

însă ca prin aceasta, să antameze sau să anticipeze analiza pe fond a

conținutului și legalității actului administrativ contestat.

Înalta Curte,

apreciază, în acord cu instanța de fond că nici cerința pagubei iminente ce

s-ar produce recurentei în cazul executării imediate nu este îndeplinită în

cauză, deoarece, așa cum constant s-a reținut și în jurisprudența acestei

curți, afirmația în sensul că prin chiar cuantumul sumei impuse, în caz de

executare, s-ar perturba grav activitatea unei societăți comerciale nu conduce

implicit și automat la concluzia îndeplinirii acestei cerințe.

De asemenea, așa cum corect

a reținut și instanța de fond, Înalta Curte, constată că aspectul menționat de

recurentă referitor la imposibilitatea onorării obligațiilor către diverși

parteneri nu a fost dovedit.

Suspendarea actelor

administrative reprezintă operațiunea de întrerupere vremelnică a efectelor

acestora, chiar dacă actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate

care, la rândul său, se bucură de prezumția de autenticitate și pe cea de

veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă).

Din acest motiv,

suspendarea efectelor actelor administrative reprezintă o situație de excepție

la care poate ajunge instanța de contencios administrativ, dar numai dacă sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 554/2004.

Recurenta a invocat,

în sprijinul admiterii cererii de suspendare și Recomandarea (89)8 a

Comitetului de Miniștri, însă, trebuie avut în vedere faptul că aceasta vizează

sistemul de protecție care poate fi acordat luând în considerare interesele

relevante, respectiv ale societății, ale destinatarului actului și ale terțelor

persoane.

Astfel fiind, Înalta

Curte, constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate, iar instanța

de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe care o va menține.

Față de cele arătate,

reținând așadar, în sensul art. 14 din Legea nr. 554/2004 cu referire la art. 2

alin. (1) lit. ș) și t), că nu au fost întrunite cumulativ cerințele legale

pentru a se dispune suspendarea executării actului administrativ fiscal atacat,

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul a fost respins, ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de SC F.C.G.R. SPA Catania - Italia, Sucursala România, împotriva

sentinței civile nr. 232 din 7 iulie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția

comercială, maritimă și fluvială, de contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 24 noiembrie 2011.