ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5578/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamantul C.M. a chemat în judecat

Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, solicitând obligarea

pârâtului, în raport cu perioada de timp lucrată de reclamant în calitate de

inspector cu statut de funcționar public în diferite instituții aflate în

subordinea Ministerului Muncii, la plata suplimentului postului de 25% și

suplimentul corespunzător treptei de salarizare de 25%, calculate la nivelul

salariului de bază, începând cu data de 22 februarie 2008 și până la 26 aprilie

2010, drepturi cuvenite prin plata efectivă cu majorarea, indexarea și

actualizarea sumelor în raport cu rata inflației.

În motivarea cererii,

arată că a dobândit calitatea de funcționar public din luna mai 2003 și a fost în

mod continuu în perioada anterior menționată în raporturi de serviciu cu: Inspecția

Regională Satu Mare, Inspecția Socială București și Inspectoratul Social Regional

Nord-Vest, din structura Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale.

Prin întâmpinare, pârâtul

a invocat excepția tardivității acțiunii, excepția lipsei calității procesuale pasive

a Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale și excepția neîndeplinirii

procedurii prealabile.

Examinând cu prioritate

excepțiile invocate de pârât, în temeiul art. 137 din C. proc. civ. instanța le-a

respins ca neîntemeiate.

Astfel, referitor la excepția

prescripția prescrierii dreptului la acțiune s-a reținut că aceasta este neîntemeiată,

întrucât prin precizarea de acțiune din data de 3 iunie 2011 reclamantul a arătat

că solicită plata drepturilor salariale începând cu data de 22 februarie 2008 și

nu de la 1 ianuarie 2004, cum a solicitat inițial.

Referitor la calitatea

procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale,

s-a reținut că excepția nu poate fi primită, deoarece instituțiile la care a lucrat

reclamantul au fost desființate și erau subordonate Ministerului Muncii, Familiei

și Protecției Sociale.

Cât privește excepția

neîndeplinirii procedurii prealabile se constată că aceasta a fost îndeplinită,

deoarece prin adresa din 28 ianuarie 2011 Ministerul Muncii, Familiei și Protecției

Sociale, răspunde pârâtului.

Pe fonul cauzei, s-a reținut

că prin Legea nr. 330/2009 au fost abrogate dispozițiile art. 31 alin. (1) lit.

c) și d) din Legea nr. 188/1999, respectiv cele privind suplimentul postului și

suplimentul treptei de salarizare, astfel că pentru perioada 12 noiembrie 2009–26

aprilie 2010 nu mai există această prevedere legală și, prin urmare, nu mai există

temei de drept pentru solicitarea acestor drepturi salariale.

Împotriva acestei sentințe

considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs reclamantul C.M. Recurentul

a susținut, în esență, că O.U.G. nr. 6/2007 nu a abrogat prevederile art. 31

alin. (1) din Legea nr. 188/1999 ci dimpotrivă, în art. 48 al acestui act normativ

se arată că dispozițiile ordonanței se completează cu dispozițiile Legii nr. 188/1999

astfel că, în competența salariilor funcționarilor publici trebuie să se regăsească

suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

Recurentul a mai susținut

și că prin modificarea art. 29 din Legea nr. 188/1999 prin art. 13, Titlul III din

Legea nr. 161/2003 a prevăzut că salariul funcționarului public este compus din

salariul de bază, sporul de vechime, suplimentul postului și suplimentul corespunzător

treptei de salarizare, modificare ce se aplică cu data de 1 ianuarie 2004 (art.

25 din Lege).

Examinând cauza și sentința

atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent,

precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

din C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se

va arăta în continuare:

Într-adevăr, potrivit

art. 31 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 (art. 29, în forma inițială a legii), republicată,

cu modificările și completările ulterioare, pentru activitatea desfășurată, funcționarii

publici au dreptul la un salariu compus din: salariul de bază, sporul pentru vechime

în muncă, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

Același articol prevede, la alin. (3), că salarizarea funcționarilor publici se

face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de

salarizare pentru funcționarii publici.

Prin art. 3 din O.G. nr.

6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi

ale funcționarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul

unitar de salarizare, s-a prevăzut că „Gestiunea sistemului de salarizare a funcționarilor

publici se asigură de fiecare ordonator principal de credite, cu încadrarea în resursele

financiare și în numărul maxim de posturi aprobate potrivit legii”.

Or, în raport cu aceste

din urmă dispoziții legale și în lipsa unui act normativ privind salarizarea unitară

a funcționarilor publici, în mod corect a reținut instanța de fond că nu există

bază legală pentru cuantificarea și acordarea suplimentului postului și a suplimentului

corespunzător treptei de salarizare, pentru perioada menționată de recurentul-reclamant.

Într-adevăr, pentru a

fi posibilă calcularea acestor două componente ale salariului funcționarilor publici,

este necesară fie adoptarea unui act normativ cu forță juridică de lege, fie adoptarea

de către Guvern a unei hotărâri emise în executarea prevederilor art. 31 din Legea

nr. 188/1999, ceea ce, în speță, pentru perioada pentru care recurentul-reclamant

solicită acordarea drepturilor, nu s-a întâmplat.

Așadar, în condițiile

în care nu este, încă, reglementată modalitatea de calcul a celor două suplimente

la salariul de bază, suntem în prezența unui drept virtual iar acordarea acestor

drepturi bănești ar însemna obligarea autorității ori a instituției publice angajatoare

la plata unor sume imposibil de calculat și, în consecință, pronunțarea unei hotărâri

nesusceptibile de executare.

Totodată, așa cum s-a

statuat și prin decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009, pronunțată de secțiile unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului în interesul legii, în

situația neacordării acestor sporuri nu se încalcă prevederile art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenția Europeană Pentru Apărarea Drepturilor Omului și a libertăților

fundamentale, care obligă statele părți să adopte măsuri pentru a asigura garantarea

dreptului de proprietate, întrucât, în speță, nu ne aflăm în prezența unui „bun”,

în sensul definit de Convenție.

De asemenea, nu se poate

vorbi nici de existența unei „speranțe legitime” a recurentului-reclamant, în sensul

avut în vedere în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia,

atunci când interesul patrimonial aparține categoriei juridice „creanță”, nu poate

fi considerat „valoare patrimonială” și implicit „speranță legitimă” decât dacă

are o bază suficientă în dreptul intern, cum ar fi, de exemplu, o dispoziție legală

sau dacă existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă

a instanțelor naționale (Kopecky c/a Slovacia, 2004; Pressos Compania Naviera

SA și alții c/a Belgia 1995; Draon c/a Franța 2005; Maurice c/a Franța, 2005).

Drepturile salariale pretinse

de recurentul-reclamant nu au, însă, o suficientă bază în dreptul intern, în absența

criteriilor legale de cuantificare a acestora.

Pentru motivele arătate,

recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința criticată, ca fiind temeinică

și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de C.M. împotriva sentinței

civile nr. 129/CA din 3 iunie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, de

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 noiembrie

2011.