ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3627/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea

formulată, reclamantul D.A. prin Sindicatul Național al Polițiștilor și Vameșilor

„Pro Lex” a solicitat instanței de contencios administrativ, în contradictoriu

cu pârâta Autoritatea Națională a Vămilor, ca prin hotărârea ce o va pronunța

să dispună suspendarea executării Ordinului vicepreședintelui Agenției

Naționale de Administrare Fiscală nr. 8518 din 15 septembrie 2011.

În motivare,

reclamantul a arătat că, prin Ordinul nr. 8518 din 15 septembrie 2011 s-a

dispus încetarea raporturilor de serviciu, prin eliberarea din funcția publică

de execuție, inspector vamal, începând cu data de 22 septembrie 2011, conform

dispozițiilor art. 97 lit. c) și art. 99 alin (1) lit. b), alin. (3), alin. (5)

din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, cu

modificările și completările ulterioare.

Prin sentința civilă nr.

5761 din 10 octombrie 2011 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal a respins cererea formulată de către reclamantul D.A.,

în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională a Vămilor, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această soluție instanța de fond a reținut că suspendarea executării actului

administrativ este reglementată de art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004 a

contenciosului administrativ, astfel cum a fost modificată și completată,

putând fi dispusă numai în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei

pagube iminente.

În sensul acestei

legi, cazurile bine justificate reprezintă acele împrejurări legate de starea

de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în

privința legalității actului administrativ, iar paguba iminentă constă în

prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea

previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu

public, astfel cum se prevede prin art. 2 lit. t) și ș).

În cauză, pe fond,

Curtea de Apel a reținut că principala critică de nelegalitate pe care

reclamantul o aduce ordinului contestat se referă la emiterea acestuia în

perioada în care se afla în concediu medical, cu pretinsa încălcare a

dispozițiilor art. 96 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 privind statutul

funcționarilor publici, în forma în vigoare la momentul emiterii, care interzic

modificarea sau încetarea raporturilor de serviciu pe perioada suspendării

acestuia.

În ceea ce privește

pretinsa nerespectare a termenului de preaviz sau pretinsa aplicată eronată a

dispozițiilor legale referitoare la reorganizare, instanța de fond a apreciat

că acestea nu sunt elemente care să confere suficiente elemente pentru a reține

o aparență de nelegalitate prin ele însele, primul neavând aptitudinea de a

atrage nelegalitatea actului administrativ, iar cel de-al doilea nefiind

relevant în condițiile necontestării procedurii de reorganizare sau a actelor

în baza cărora a fost derulată.

De asemenea, Curtea

de Apel a mai apreciat că nici cerința pagubei iminente nu este îndeplinită,

imposibilitatea temporară în care se va afla reclamantul și familia sa de a

suporta rata bancară într-un cuantum lunar mai mult decât dublu decât venitul

lunar al soției, în lipsa altor venituri, neîncadrându-se în ipoteza legală, în

special în condițiile în care creditul a fost contractat la data de 07 iulie 2011,

ulterior aprobării Ordinului Președintelui Agenției Naționale de Administrare

Fiscală nr. 2407 din 04 iulie 2011 privind aprobarea statului de funcții al

Autorității Naționale a Vămilor.

Împotriva hotărârii

instanței de fond, reclamantul D.A. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

În motivarea

recursului se arată că nerespectarea dreptului la preaviz (un drept primordial

al tuturor salariaților/funcționarilor în cazul concedierii pentru motive care

nu le sunt imputabile) sau emiterea Ordinului prin care s-a dispus eliberarea

din funcție cu încălcarea unor norme procedurale nu pot avea ca și consecință

decât încălcarea dreptului fundament de a munci. Această consecință nu a putut

fi generată decât prin emiterea Ordinului de către intimata-pârâtă prin încălcarea

dispozițiilor legale în materie (menite să protejeze salariații/funcționarii de

a fi supuși unor măsuri abuzive), și care poate  fi remediată pe calea

controlului legalității actului de către instanțele judecătorești.

Ordinul

vicepreședintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 8518 din 15

septembrie 2011 nu îndeplinește condițiile de formă prevăzute de lege, în

sensul că nu menționează termenul de preaviz de care beneficiază în baza legii.

Ordinul a cărui

validitate se contestă nu îndeplinește nici cealaltă condiție de formă referitoare

la motivele care determină concedierea.

Recurentul mai

susține că măsura încetării raporturilor de serviciu s-a luat fără a i se

acorda preavizul de 30 de zile calendaristice prevăzut de art. 99 alin (3) din

Legea nr 188/1999, conform căruia „În cazul eliberării din funcția publică,

autoritatea sau instituția publică este obligată să acorde funcționarilor

publici un preaviz de 30 de zile calendaristice" și fără să se facă

aplicarea dispozițiilor art. 100 alin. (1) și (2) din Legea nr. 188/1999 cu

modificările și completările ulterioare.

De asemenea, se arată

că intimata-pârâtă nu și-a îndeplinit obligația de a-i asigura ransferul într-o

altă instituție sau autoritate publică, prin ocuparea unei funcții vacante.

Deși Curtea de Apel

București a acceptat pe de o parte că imposibilitatea obiectivă de a mai achita

rata lunară aferentă creditului bancar contractat pentru nevoile de strictă

necesitate ale sale ar putea reprezenta o pagubă iminentă, a considerat pe de

altă parte că această situație îi este imputabilă acestuia deoarece a

contractat creditul bancar la câteva zile după semnarea Ordinului ANAF privind

restructurarea instituției unde lucra, situație care era de notorietate

publică.

Această interpretare

făcută de instanța de fond prin care paguba iminentă este atribuită unei

atitudini culpabile din partea reclamantului este greșită și nelegală, nefiind

susținută de vreo probă administrată în dosar.

Examinând cauza și

sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu dispozițiile

legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru

considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Actul administrativ

unilateral cu caracter individual se bucură de prezumția de legalitate, fiind

el însuși titlu executoriu.

Suspendarea actului

administrativ, ca operațiune juridică de întrerupere vremelnică a efectelor

acestuia reprezintă o situație de excepție de la regula executării din oficiu

și ea se poate dispune numai dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de

lege.

Potrivit art. 14 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004 „în cazuri bine justificate și pentru prevenirea

unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității

publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana

vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării

actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond. În

cazul în care persoana vătămată nu introduce acțiunea în anulare a actului în

termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept și fără nicio

formalitate”.

Prin urmare, legea

impune următoarele condiții pentru a se dispune suspendarea executării în

condițiile art. 15 rap. la art. 14 din Legea nr. 554/2004:

- să se ceară

suspendarea executării unui act administrativ unilateral;

- să se facă dovada

că s-a formulat plângerea prealabilă;

- să se facă dovada

existenței „cazului bine justificat”;

- să se facă dovada

„pagubei iminente”.

Primele două condiții

sunt îndeplinite pentru că se solicită suspendarea unui act administrativ

unilateral și s-a formulat plângere prealabilă.

„Cazul bine

justificat” este definit în art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind

împrejurările legate de starea de fapt și de drept care sunt de natură să

creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Prin urmare, condiția

existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se

regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea

actului administrativ aflat în litigiu.

Altfel spus, pentru a

interveni suspendarea executării unui act administrativ, trebuie să existe un

indiciu temeinic de nelegalitate.

În cauză, în motivele

de recurs au fost invocate, în dovedirea cazului bine justificat, dispozițiile art.

99 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 care se referă la preaviz, care nu pot fi

reținute pentru „cazul bine justificat” în cazul ordinului de eliberare din

funcție.

A fost indicată, ca

motiv de nelegalitate, încălcarea dispozițiilor art. 100 din Legea nr. 188/1999

dar în cadrul cererii de suspendare instanța nu trebuie să procedeze la

analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de

anulare a actului administrativ, ci trebuie să se limiteze numai la împrejurări

de fapt sau/ și de drept care creează o îndoială puternică asupra prezumției de

legalitate de care se bucură actul administrativ, or asemenea împrejurări nu au

fost invocate de reclamantă pentru a se considera îndeplinită condiția „cazului

bine justificat”.

„Paguba iminentă”, o

altă condiție ce trebuie îndeplinită cumulativ pentru a se dispune suspendarea

executării unui act administrativ este definită în art. 2 lit. ș) din Legea nr.

554/2004, republicată, ca fiind „prejudiciul material, viitor și previzibil

sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării autorității publice

sau a unui serviciu public”.

Și în privința

acestei condiții, susținerile sunt nefondate.

Recurentul invocă

numai pierderi de natură financiară, dar prejudiciile cauzate de emiterea

ordinului a cărui suspendare se solicită, dacă acesta va fi anulat, vor fi

analizate de către instanța investită cu soluționarea acțiunii în anulare.

În cadrul cererii de

suspendare se analizează numai prejudiciul material, viitor și previzibil și

care nu ar putea fi recuperat, or, în cazul anulării actului administrativ,

instanța va obliga și la recuperarea prejudiciilor cauzate.

Astfel fiind, Înalta

Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate, iar

instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, pe care o va

menține.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C.

proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul

declarat de D.A. împotriva sentinței civile nr. 5761 din 10 octombrie 2011 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 20 septembrie 2012.