ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3627/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamantul D.A. prin Sindicatul Național al Polițiștilor și Vameșilor „Pro Lex” a solicitat instanței de contencios administrativ, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională a Vămilor, ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună suspendarea executării Ordinului vicepreședintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 8518 din 15 septembrie 2011. În motivare, reclamantul a arătat că, prin Ordinul nr. 8518 din 15 septembrie 2011 s-a dispus încetarea raporturilor de serviciu, prin eliberarea din funcția publică de execuție, inspector vamal, începând cu data de 22 septembrie 2011, conform dispozițiilor art. 97 lit. c) și art. 99 alin (1) lit. b), alin. (3), alin. (5) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Prin sentința civilă nr. 5761 din 10 octombrie 2011 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de către reclamantul D.A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională a Vămilor, ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că suspendarea executării actului administrativ este reglementată de art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, astfel cum a fost modificată și completată, putând fi dispusă numai în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente.

În sensul acestei legi, cazurile bine justificate reprezintă acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ, iar paguba iminentă constă în prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public, astfel cum se prevede prin art. 2 lit. t) și ș). În cauză, pe fond, Curtea de Apel a reținut că principala critică de nelegalitate pe care reclamantul o aduce ordinului contestat se referă la emiterea acestuia în perioada în care se afla în concediu medical, cu pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 96 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, în forma în vigoare la momentul emiterii, care interzic modificarea sau încetarea raporturilor de serviciu pe perioada suspendării acestuia.

În ceea ce privește pretinsa nerespectare a termenului de preaviz sau pretinsa aplicată eronată a dispozițiilor legale referitoare la reorganizare, instanța de fond a apreciat că acestea nu sunt elemente care să confere suficiente elemente pentru a reține o aparență de nelegalitate prin ele însele, primul neavând aptitudinea de a atrage nelegalitatea actului administrativ, iar cel de-al doilea nefiind relevant în condițiile necontestării procedurii de reorganizare sau a actelor în baza cărora a fost derulată.

De asemenea, Curtea de Apel a mai apreciat că nici cerința pagubei iminente nu este îndeplinită, imposibilitatea temporară în care se va afla reclamantul și familia sa de a suporta rata bancară într-un cuantum lunar mai mult decât dublu decât venitul lunar al soției, în lipsa altor venituri, neîncadrându-se în ipoteza legală, în special în condițiile în care creditul a fost contractat la data de 07 iulie 2011, ulterior aprobării Ordinului Președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 2407 din 04 iulie 2011 privind aprobarea statului de funcții al Autorității Naționale a Vămilor. Împotriva hotărârii instanței de fond, reclamantul D.A. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului se arată că nerespectarea dreptului la preaviz (un drept primordial al tuturor salariaților/funcționarilor în cazul concedierii pentru motive care nu le sunt imputabile) sau emiterea Ordinului prin care s-a dispus eliberarea din funcție cu încălcarea unor norme procedurale nu pot avea ca și consecință decât încălcarea dreptului fundament de a munci. Această consecință nu a putut fi generată decât prin emiterea Ordinului de către intimata-pârâtă prin încălcarea dispozițiilor legale în materie (menite să protejeze salariații/funcționarii de a fi supuși unor măsuri abuzive), și care poate fi remediată pe calea controlului legalității actului de către instanțele judecătorești.

Ordinul vicepreședintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 8518 din 15 septembrie 2011 nu îndeplinește condițiile de formă prevăzute de lege, în sensul că nu menționează termenul de preaviz de care beneficiază în baza legii. Ordinul a cărui validitate se contestă nu îndeplinește nici cealaltă condiție de formă referitoare la motivele care determină concedierea. Recurentul mai susține că măsura încetării raporturilor de serviciu s-a luat fără a i se acorda preavizul de 30 de zile calendaristice prevăzut de art. 99 alin (3) din Legea nr 188/1999, conform căruia „În cazul eliberării din funcția publică, autoritatea sau instituția publică este obligată să acorde funcționarilor publici un preaviz de 30 de zile calendaristice" și fără să se facă aplicarea dispozițiilor art. 100 alin. (1) și (2) din Legea nr. 188/1999 cu modificările și completările ulterioare.

De asemenea, se arată că intimata-pârâtă nu și-a îndeplinit obligația de a-i asigura ransferul într-o altă instituție sau autoritate publică, prin ocuparea unei funcții vacante. Deși Curtea de Apel București a acceptat pe de o parte că imposibilitatea obiectivă de a mai achita rata lunară aferentă creditului bancar contractat pentru nevoile de strictă necesitate ale sale ar putea reprezenta o pagubă iminentă, a considerat pe de altă parte că această situație îi este imputabilă acestuia deoarece a contractat creditul bancar la câteva zile după semnarea Ordinului ANAF privind restructurarea instituției unde lucra, situație care era de notorietate publică. Această interpretare făcută de instanța de fond prin care paguba iminentă este atribuită unei atitudini culpabile din partea reclamantului este greșită și nelegală, nefiind susținută de vreo probă administrată în dosar.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Actul administrativ unilateral cu caracter individual se bucură de prezumția de legalitate, fiind el însuși titlu executoriu. Suspendarea actului administrativ, ca operațiune juridică de întrerupere vremelnică a efectelor acestuia reprezintă o situație de excepție de la regula executării din oficiu și ea se poate dispune numai dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 „în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond. În cazul în care persoana vătămată nu introduce acțiunea în anulare a actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept și fără nicio formalitate”. Prin urmare, legea impune următoarele condiții pentru a se dispune suspendarea executării în condițiile art. 15 rap. la art. 14 din Legea nr. 554/2004: - să se ceară suspendarea executării unui act administrativ unilateral; - să se facă dovada că s-a formulat plângerea prealabilă; - să se facă dovada existenței „cazului bine justificat”; - să se facă dovada „pagubei iminente”.

Primele două condiții sunt îndeplinite pentru că se solicită suspendarea unui act administrativ unilateral și s-a formulat plângere prealabilă. „Cazul bine justificat” este definit în art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind împrejurările legate de starea de fapt și de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ. Prin urmare, condiția existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu. Altfel spus, pentru a interveni suspendarea executării unui act administrativ, trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.

În cauză, în motivele de recurs au fost invocate, în dovedirea cazului bine justificat, dispozițiile art. 99 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 care se referă la preaviz, care nu pot fi reținute pentru „cazul bine justificat” în cazul ordinului de eliberare din funcție. A fost indicată, ca motiv de nelegalitate, încălcarea dispozițiilor art. 100 din Legea nr. 188/1999 dar în cadrul cererii de suspendare instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să se limiteze numai la împrejurări de fapt sau/ și de drept care creează o îndoială puternică asupra prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ, or asemenea împrejurări nu au fost invocate de reclamantă pentru a se considera îndeplinită condiția „cazului bine justificat”.

„Paguba iminentă”, o altă condiție ce trebuie îndeplinită cumulativ pentru a se dispune suspendarea executării unui act administrativ este definită în art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004, republicată, ca fiind „prejudiciul material, viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării autorității publice sau a unui serviciu public”. Și în privința acestei condiții, susținerile sunt nefondate. Recurentul invocă numai pierderi de natură financiară, dar prejudiciile cauzate de emiterea ordinului a cărui suspendare se solicită, dacă acesta va fi anulat, vor fi analizate de către instanța investită cu soluționarea acțiunii în anulare. În cadrul cererii de suspendare se analizează numai prejudiciul material, viitor și previzibil și care nu ar putea fi recuperat, or, în cazul anulării actului administrativ, instanța va obliga și la recuperarea prejudiciilor cauzate.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, pe care o va menține. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursul declarat de D.A. împotriva sentinței civile nr. 5761 din 10 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 20 septembrie 2012.