ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2101/2012

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 5 decembrie 2011, Curtea de Apel

Iași - secția de contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată,

cererea formulată de reclamantul C.D.L., în contradictoriu cu pârâta

Autoritatea Națională a Vămilor, prin care solicita suspendarea executării

Ordinelor nr. 7094 din 2 august 2011 și nr. 8568 din 22 septembrie 2011 emise

de vicepreședintele A.N.A.F., până la soluționarea pe fond a cauzei.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a

apreciat că reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de

art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, reținând

următoarele:

Prin actele contestate s-a dispus, începând cu 17

septembrie 2011, încetarea raportului de serviciu al reclamantului, prin

eliberare din funcția publică teritorială de execuție de inspector vamal

principal.

În ceea ce privește existența unui caz bine

justificat, se constată că reclamantul nu a făcut dovada că această prima

condiție, prevăzuta de lege, este îndeplinită, întrucât cazul bine justificat

nu poate fi argumentat prin invocarea unor aspecte ce țin de legalitatea unui

act, deoarece acestea vizează fondul actului, care se analizează numai în

cadrul unei acțiuni în anulare.

Nici cea de-a doua condiție, respectiv necesitatea

prevenirii unei pagube

iminente nu a fost

dovedită de către reclamant, întrucât, prin raportare la art. 2 alin. (1)

lit.

ș) din Legea nr. 554/2004, întrucât executarea unui act administrativ nu poate

fi considerată, prin ea însăși, ca producătoare a unei pagube iminente; or,

este de necontestat că, prin încetarea raportului de serviciu, reclamantul este

lipsit de venituri, aceasta fiind consecința firească a executării actului.

Împotriva acestei soluții, considerând-o netemeinică

și nelegală, a declarat recurs reclamantul, invocând dispozițiile art. 304 C.

proc. civ. și susținând, în esență, că prima instanță în mod greșit a apreciat

că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile legale privind suspendarea

executării actului administrativ. În

acest

sens, recurentul reiterează, în esență, motivele și argumentele invocate în

fața

primei instanțe, criticând actele contestate sub aspectul

legalității acestora și

susținând că, prin

lipsirea de locul de muncă și, implicit, de veniturile salariale, este

evidentă

iminența prejudiciului și urgența ce se impune în suspendarea actelor

contestate. De asemenea, în sprijinul susținerii îndeplinirii condiției

referitoare la cazul bine justificat, a invocat nelegalitatea ordinelor în baza

cărora au fost emise actele administrative contestate în cauză.

Examinând încheierea atacată,

în raport cu actele și lucrările dosarului, cu

motivele și criticile invocate de recurent, precum și cu dispozițiile

legale incidente

în cauză, inclusiv cele

ale art. 304 C. proc. civ., Curtea constată că

recursul nu este fondat,

după cum se va arăta în continuare.

Referitor la îndeplinirea condițiilor reglementate de

art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004.

Actele administrative a căror executare se cere a fi

suspendată în cauză sunt Ordinele nr. 7094 din 2 august 2011 și nr. 8568 din 22

septembrie 2011 emise de

vicepreședintele

A.N.A.F., prin care recurentul a fost eliberat din funcția publică de

execuție

ca urmare a reorganizării A.N.V. și a structurilor teritoriale ale acesteia,

potrivit art. 99 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/1999, republicată.

Din dispozițiile art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004

rezultă că suspendarea executării unui act administrativ este o măsură

excepțională ce poate surveni exclusiv când acest lucru este prevăzut expres în

lege (suspendarea de drept - ope legis) ori când sunt îndeplinite cumulativ

condițiile prevăzute de lege (suspendarea la cererea persoanei vătămate prin

actul administrativ).

Potrivit art. 15 alin. (1) coroborat cu art. 14 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, în

cazuri bine

justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, odată cu sesizarea

instanței de contencios administrativ sau după sesizarea acesteia, persoana

vătămată

poate să ceară suspendarea executării actului administrativ,

până la soluționarea irevocabilă a cauzei.

Așadar, suspendarea executării unui act administrativ

este o măsură excepțională, care poate fi dispusă numai în situația în care

instanța de judecată constată, în mod temeinic, îndeplinirea cumulativă a celor

două condiții: existența unui caz bine justificat și necesitatea evitării unei

pagube iminente ireparabile sau greu de reparat.

Cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt

analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind

lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză

sumară a aparenței dreptului, pe baza

împrejurărilor

de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui

echilibru

rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să

îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care

pot fi afectate.

Referitor la criticile

îndreptate împotriva aprecierii primei instanțe cu privire la neîndeplinirea

condiției cazului bine justificat, astfel cum acesta este definit în art. 2 alin.

(1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, se constată că acestea nu sunt întemeiate,

argumentele reținute în hotărârea atacată fiind fondate.

Astfel, noțiunea de caz bine justificat este definită

de dispozițiile legale

susmenționate ca

reprezentând acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept,

care

sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului

administrativ.

În jurisprudența sa constantă, secția de contencios

administrativ și fiscal a înaltei Curți a reținut că, pentru conturarea cazului

temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța

nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se

întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și

limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept

care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de

legalitate de care se bucură actul administrativ.

Asemenea împrejurări vădite, de fapt sau/și de drept,

care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea

unui act administrativ, înalta Curte a considerat că sunt: emiterea unui act

administrativ de către un organ

necompetent

sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul unor

dispoziții

legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului administrativ,

modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului

administrativ (reducerea importantă a cuantumului sumelor reținute ca obligații

bugetare suplimentare), etc.

Așadar, cazul bine justificat poate fi reținut pe

baza unor indicii de răsturnare a prezumției de legalitate a actului

administrativ contestat iar nu a criticilor și motivelor de nelegalitate pe

care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului respectiv ori a actelor

în temeiul cărora a fost emis acesta, care reprezintă aspecte de fond ale

cauzei și care nu pot fi supuse analizei sumare ce se face în cadrul procesual

creat de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Nu sunt întemeiate nici criticile vizând aprecierea

primei instanțe referitoare

la

neîndeplinirea condiției pagubei iminente, astfel cum aceasta este definită în art.

2

alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, argumentele reținute în hotărârea

atacată fiind fondate, întrucât paguba iminentă nu se prezumă, ci trebuie

dovedită de persoana vătămată, prin probe concludente; or, în cauză nu s-a

administrat nici un fel de probă de natură să formeze convingerea instanței în

sensul iminenței unei pagube materiale greu sau imposibil de înlăturat

ulterior, în ipoteza în care actul ar fi anulat, astfel încât să se circumscrie

caracterului de excepție al suspendării executării actului administrativ, așa

cum este reglementată această măsură de legea în vigoare.

Într-adevăr, potrivit art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004

„pagubă iminentă este prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz,

perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui

serviciu public".

În cauză, este necontestat că, prin eliberarea din

funcție a recurentului-reclamant, veniturile acestuia au suferit o diminuare,

însă această împrejurare, prin ea însăși, nu poate duce la concluzia

îndeplinirii celei de-a doua condiții, fiind consacrată în jurisprudență teza

potrivit căreia situația financiară precară a reclamantului nu reprezintă o

pagubă iminentă ce nu ar putea fi prevenită.

În ceea ce privește criticile aduse din perspectiva

nelegalității ordinelor în

baza cărora au

fost emise actele administrative contestate în cauză.

Ordinele A.N.A.F. nr. 2406 și nr. 2407 din 4 iulie

2011, prin care s-a stabilit structura organizatorică și statele de funcții ale

Autorității Naționale a Vămilor nu au caracter normativ.

Caracterizarea unui act administrativ ca individual

sau normativ se face în raport de conținutul acestuia și de efectele produse în

ordinea juridică, actul administrativ normativ fiind acela prin care se

formează reguli de drept generale și impersonale, se stabilesc situații

juridice cu același caracter, aplicabile unui număr nedeterminat de subiecte de

drept, asemănându-se, din punct de vedere material, al cuprinsului său, cu

legile, pentru că edictează reguli, norme, dispoziții generale și obligatorii

pentru un număr nelimitat de subiecte.

Actul administrativ individual

este un act administrativ concret, care privește

un subiect de drept.

În speță, ordinele invocate sunt acte administrative

individuale, deoarece se referă la structura și competențele A.N.V. și prin ele

nu se instituie norme juridice care să reglementeze situații juridice cu

caracter de generalitate, impersonale. Ordinele respective produc efecte numai

față de un organ al administrației publice, stabilind structura și modul de

organizare ale acestuia; așadar, fiind acte administrative individuale,

publicarea lor în M. Of. nu era necesară.

Pentru considerentele arătate, constatând că

încheierea atacată este temeinică și legală, nefiind incident niciunul din

motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., înalta Curte, în temeiul

art. 312 alin. (1) teza a 11-a din același cod, coroborat cu art. 20 din Legea nr.

554/2004, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul C.D.L.

împotriva încheierii din 5 decembrie 2011 a Curții de Apel lași - secția de

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 2 mai 2012.