ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2101/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 5 decembrie 2011, Curtea de Apel Iași - secția de contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul C.D.L., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională a Vămilor, prin care solicita suspendarea executării Ordinelor nr. 7094 din 2 august 2011 și nr. 8568 din 22 septembrie 2011 emise de vicepreședintele A.N.A.F., până la soluționarea pe fond a cauzei. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a apreciat că reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, reținând următoarele: Prin actele contestate s-a dispus, începând cu 17 septembrie 2011, încetarea raportului de serviciu al reclamantului, prin eliberare din funcția publică teritorială de execuție de inspector vamal principal.

În ceea ce privește existența unui caz bine justificat, se constată că reclamantul nu a făcut dovada că această prima condiție, prevăzuta de lege, este îndeplinită, întrucât cazul bine justificat nu poate fi argumentat prin invocarea unor aspecte ce țin de legalitatea unui act, deoarece acestea vizează fondul actului, care se analizează numai în cadrul unei acțiuni în anulare. Nici cea de-a doua condiție, respectiv necesitatea prevenirii unei pagube iminente nu a fost dovedită de către reclamant, întrucât, prin raportare la art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, întrucât executarea unui act administrativ nu poate fi considerată, prin ea însăși, ca producătoare a unei pagube iminente; or, este de necontestat că, prin încetarea raportului de serviciu, reclamantul este lipsit de venituri, aceasta fiind consecința firească a executării actului.

Împotriva acestei soluții, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs reclamantul, invocând dispozițiile art. 304 C. proc. civ. și susținând, în esență, că prima instanță în mod greșit a apreciat că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile legale privind suspendarea executării actului administrativ. În acest sens, recurentul reiterează, în esență, motivele și argumentele invocate în fața primei instanțe, criticând actele contestate sub aspectul legalității acestora și susținând că, prin lipsirea de locul de muncă și, implicit, de veniturile salariale, este evidentă iminența prejudiciului și urgența ce se impune în suspendarea actelor contestate. De asemenea, în sprijinul susținerii îndeplinirii condiției referitoare la cazul bine justificat, a invocat nelegalitatea ordinelor în baza cărora au fost emise actele administrative contestate în cauză.

Examinând încheierea atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele și criticile invocate de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 C. proc. civ., Curtea constată că recursul nu este fondat, după cum se va arăta în continuare. Referitor la îndeplinirea condițiilor reglementate de art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004. Actele administrative a căror executare se cere a fi suspendată în cauză sunt Ordinele nr. 7094 din 2 august 2011 și nr. 8568 din 22 septembrie 2011 emise de vicepreședintele A.N.A.F., prin care recurentul a fost eliberat din funcția publică de execuție ca urmare a reorganizării A.N.V. și a structurilor teritoriale ale acesteia, potrivit art. 99 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/1999, republicată.

Din dispozițiile art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004 rezultă că suspendarea executării unui act administrativ este o măsură excepțională ce poate surveni exclusiv când acest lucru este prevăzut expres în lege (suspendarea de drept - ope legis) ori când sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de lege (suspendarea la cererea persoanei vătămate prin actul administrativ). Potrivit art. 15 alin. (1) coroborat cu art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, odată cu sesizarea instanței de contencios administrativ sau după sesizarea acesteia, persoana vătămată poate să ceară suspendarea executării actului administrativ, până la soluționarea irevocabilă a cauzei.

Așadar, suspendarea executării unui act administrativ este o măsură excepțională, care poate fi dispusă numai în situația în care instanța de judecată constată, în mod temeinic, îndeplinirea cumulativă a celor două condiții: existența unui caz bine justificat și necesitatea evitării unei pagube iminente ireparabile sau greu de reparat. Cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Referitor la criticile îndreptate împotriva aprecierii primei instanțe cu privire la neîndeplinirea condiției cazului bine justificat, astfel cum acesta este definit în art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, se constată că acestea nu sunt întemeiate, argumentele reținute în hotărârea atacată fiind fondate. Astfel, noțiunea de caz bine justificat este definită de dispozițiile legale susmenționate ca reprezentând acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

În jurisprudența sa constantă, secția de contencios administrativ și fiscal a înaltei Curți a reținut că, pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ.

Asemenea împrejurări vădite, de fapt sau/și de drept, care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ, înalta Curte a considerat că sunt: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ (reducerea importantă a cuantumului sumelor reținute ca obligații bugetare suplimentare), etc. Așadar, cazul bine justificat poate fi reținut pe baza unor indicii de răsturnare a prezumției de legalitate a actului administrativ contestat iar nu a criticilor și motivelor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului respectiv ori a actelor în temeiul cărora a fost emis acesta, care reprezintă aspecte de fond ale cauzei și care nu pot fi supuse analizei sumare ce se face în cadrul procesual creat de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Nu sunt întemeiate nici criticile vizând aprecierea primei instanțe referitoare la neîndeplinirea condiției pagubei iminente, astfel cum aceasta este definită în art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, argumentele reținute în hotărârea atacată fiind fondate, întrucât paguba iminentă nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana vătămată, prin probe concludente; or, în cauză nu s-a administrat nici un fel de probă de natură să formeze convingerea instanței în sensul iminenței unei pagube materiale greu sau imposibil de înlăturat ulterior, în ipoteza în care actul ar fi anulat, astfel încât să se circumscrie caracterului de excepție al suspendării executării actului administrativ, așa cum este reglementată această măsură de legea în vigoare.

Într-adevăr, potrivit art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004 „pagubă iminentă este prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public". În cauză, este necontestat că, prin eliberarea din funcție a recurentului-reclamant, veniturile acestuia au suferit o diminuare, însă această împrejurare, prin ea însăși, nu poate duce la concluzia îndeplinirii celei de-a doua condiții, fiind consacrată în jurisprudență teza potrivit căreia situația financiară precară a reclamantului nu reprezintă o pagubă iminentă ce nu ar putea fi prevenită. În ceea ce privește criticile aduse din perspectiva nelegalității ordinelor în baza cărora au fost emise actele administrative contestate în cauză.

Ordinele A.N.A.F. nr. 2406 și nr. 2407 din 4 iulie 2011, prin care s-a stabilit structura organizatorică și statele de funcții ale Autorității Naționale a Vămilor nu au caracter normativ. Caracterizarea unui act administrativ ca individual sau normativ se face în raport de conținutul acestuia și de efectele produse în ordinea juridică, actul administrativ normativ fiind acela prin care se formează reguli de drept generale și impersonale, se stabilesc situații juridice cu același caracter, aplicabile unui număr nedeterminat de subiecte de drept, asemănându-se, din punct de vedere material, al cuprinsului său, cu legile, pentru că edictează reguli, norme, dispoziții generale și obligatorii pentru un număr nelimitat de subiecte.

Actul administrativ individual este un act administrativ concret, care privește un subiect de drept. În speță, ordinele invocate sunt acte administrative individuale, deoarece se referă la structura și competențele A.N.V. și prin ele nu se instituie norme juridice care să reglementeze situații juridice cu caracter de generalitate, impersonale. Ordinele respective produc efecte numai față de un organ al administrației publice, stabilind structura și modul de organizare ale acestuia; așadar, fiind acte administrative individuale, publicarea lor în M. Of. nu era necesară. Pentru considerentele arătate, constatând că încheierea atacată este temeinică și legală, nefiind incident niciunul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc.

civ., înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a 11-a din același cod, coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul C.D.L. împotriva încheierii din 5 decembrie 2011 a Curții de Apel lași - secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 mai 2012.