ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 662/2012

Asupra

recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința penala

nr. 2 din 10 ianuarie 2012, Tribunalul Teleorman a

dispus, printre altele, condamnarea inculpatului P.M.M., în baza art. 197

alin. (1) raportat la alin. (3) teza I C. pen. cu aplicarea art. 37

alin. (1) lit. b) C. pen. și art. 320

1

C. proc. pen., la 11 ani închisoare

pentru infracțiunea de viol.

Împotriva sentinței primei instanțe

a declarat apel inculpatul P.M.M.

, apel ce

formează obiectul dosarului nr. 5515/87/2011 (294/2012) al Curții de Apel

București - Secția I Penală.

La

termenul din data de 23 februarie 2012, fixat pentru judecarea apelului,

instanța de control judiciar, respectiv, Curtea de Apel București, verificând

legalitatea și temeinicia arestării preventive, a menținut starea de arest a

inculpatului P.M.M. conform art. 300

2

combinat cu art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., pronunțând încheierea atacată cu recurs în prezenta

cauză.

Împotriva acestei încheieri,

inculpatul P.M.M.,a declarat

recurs solicitând admiterea recursului, casarea

încheierii atacate și revocarea

măsurii arestării preventive.

Înalta

Curte examinând motivele de recurs invocate, cât și din oficiu cauza, potrivit art.

385

6

alin. (3) C. proc. pen. și dispoziția Curții de

Apel București dată în încheierea atacată,

constată că recursul declarat de

inculpat este nefondat, pentru următoarele

considerente:

Cu

privire la dispoziția instanței de menținere a stării de arest a inculpatului P.M.M.

în temeiul art. 300

2

combinat cu art. 160

b

alin. (3) C.

proc. pen., prin încheierea atacată cu prezentul recurs, înalta Curte constată

următoarele:

Potrivit

dispozițiilor art. 5 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

orice persoană are dreptul la libertate și nimeni nu poate fi lipsit de

libertatea sa.

De

la această regulă există însă excepția privării licite de libertate, circumscrisă

cazurilor prevăzute în mod expres și limitativ de dispozițiile art. 5

paragraful 1 lit. c). Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de

libertate dacă a fost arestată sau reținută în vederea aducerii sale în fața

autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a

bănui ca a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede

în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după

săvârșirea acesteia, în materia privării de libertate, Convenția trimite, în

esență, la legislația națională și la aplicabilitatea dreptului intern.

Legalitatea

sau regularitatea detenției obligă ca arestarea preventivă a unei persoane să

se facă în conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute de legea

națională, care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispozițiile

convenției și să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.

Altfel spus, să se poată demonstra că detenția acelei

persoane este conformă cu scopul prevăzut de art. 5 paragraful 1.

În

cauza supusă analizei, înalta Curte constată respectate, deopotrivă, atât

dispozițiile cuprinse în legea internă, cât și exigențele ce decurg din

prevederile Convenției.

Astfel,

potrivit dispozițiilor art. 160

b

alin. (1) C. proc. pen., instanța

de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să

verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive.

Conform alin. (3) al aceluiași articol „când instanța

constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare

privarea de libertate, dispune prin încheiere motivată, menținerea arestării

preventive".

Înalta

Curte constată că, în raport de modul de operare a activității infracționale,

de împrejurările comiterii faptelor, respectiv că în după amiaza zilei de 13

octombrie 2011 în jurul orelor 15:00, într-o lizieră de salcâmi din

extravilanul comunei Poroschia, aflată la circa 100 m depărtare de șoseaua de

centură a municipiului Alexandria, prin amenințarea cu un cuțit (briceag cu

lama de 12 cm), inculpatul P.M.M. a obligat-o pe partea vătămată M.A.A.,

minoră, în vârstă de 13 ani, să întrețină cu el raporturi sexuale orale și

normale, împrejurare în care aceasta a fost deflorată complet, cât și faptul că

pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea pe care inculpata a săvârșit-o,

este pedeapsa cu închisoare mai mare de 4 ani, lăsarea în libertate a acestuia

prezintă pericol concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de

insecuritate și neîncredere în buna desfășurare a justiției.

Deși

pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca

trăsătură esențială a infracțiunii, aceasta nu înseamnă că la aprecierea

pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracție de gravitatea

faptei. Sub acest aspect, existența pericolului public poate rezulta, între

altele, din însuși pericolul social al infracțiunii de care este învinuit

inculpatul, din reacția publică la comiterea unor astfel de infracțiuni, din

posibilitatea comiterii unor alte asemenea fapte de către alte persoane, în

lipsa unei reacții ferme față de cei presupuși ca autori ai faptelor

respective. în acord cu prima instanță, înalta Curte apreciază că sunt

întrunite și la acest moment procesual condițiile prevăzute de art. 300

2

coroborat cu art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., impunându-se, în

continuare, privarea de libertate a inculpatului.

Se

reține, de asemenea, că menținerea arestării preventive a inculpatului nu

contravine dreptului la libertate ocrotit de Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și libertăților fundamentale, iar pe de altă parte, având în

vedere circumstanțele reale ale faptelor, modalitatea concretă de săvârșire,

gradul crescut de pericol social ce caracterizează această faptă, durata

detenției provizorii nu excede termenului rezonabil la care face referire art. 5

paragraful 3 din Convenție, existând temeiuri suficiente pentru a constata că

menținerea detenției provizorii este licită, respectându-se legislația internă

și prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În

același sens, înalta Curte reține că, în cauză, menținerea măsurii arestării

preventive nu alterează prezumția de nevinovăție și nici dreptul inculpatului

de a fi judecat într-un termen rezonabil, limitarea libertății acestuia

încadrându-se în dispozițiile și limitele legii.

În

concluzie, înalta Curte apreciază că, în prezenta cauză, scopul măsurilor

preventive nu poate fi atins printr-o altă măsură preventivă mai puțin severă.

Înalta

Curte, conform art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va

respinge ca nefondat recursul declarat inculpatul P.M.M. împotriva încheierii

din 23 februarie 2012 a Curții de Apel București - Secția I Penală, pronunțată

în dosarul nr. 5515/87/2011 (294/2012).

Conform

art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la cheltuieli

judiciare conform dispozitivului prezentei hotărâri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul P.M.M. împotriva încheierii din 23

februarie 2012 a Curții de Apel București - Secția I Penală, pronunțată în

dosarul nr. 5515/87/2011 (294/2012).

Obligă

recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului

desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 8 martie 2012.