ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1528/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1528/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra

recursului penal de față constată:

Prin Sentința penală

nr. 37 din 29 martie 2011, Tribunalul Teleorman, secția penală, a hotărât:

În baza art. 197 alin. (3) C. pen. cu

aplic.art. 99 și urm. C. pen. l-a condamnat pe inculpatul I.R.D. la pedeapsa de

8 ani închisoare.

În baza art. 71 C.

pen. i s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza

a II-a, lit. b) și lit. e) C. pen.

S-a admis acțiunea

civilă formulată de partea vătămată D.A., prin reprezentanții legali D.M. și

D.S.C. și a obligat inculpatul la plata în solidar cu părțile responsabile

civilmente I.F. și I.F. a sumei de 15.000 euro către partea vătămată.

S-a luat act că

Spitalul Județean de Urgență Alexandria nu s-a constituit parte civilă în

procesul penal.

A fost obligat

inculpatul la plata în solidar cu părțile responsabile civilmente a sumei de

5.000 RON, cheltuieli judiciare către stat și a sumei de 1.000 RON, cheltuieli

judiciare către partea vătămată.

S-a reținut că în

ziua de 14 august 2009 partea vătămată D.A. a mers în vizită la bunici, în

comuna Pereu și în jurul orelor 17,00 se juca în parcul din comună împreună cu

martorii B.F.G. și N.A.M.

La un moment dat

partea vătămată D.A. a fost abordat de inculpatul I.R.D., iar în urma unei

discuții dintre cei doi, inculpatul a plecat din parc, cu motoscuterul de

culoare roșu-verde fiind urmat de către partea vătămată.

Cei doi au mers la

școala din localitate unde, prin constrângere fizică și morală, inculpatul l-a

determinat pe partea vătămată să își dea jos pantalonii și a întreținut cu

minorul raport sexual anal.

După consumarea

raportului sexual inculpatul i-a dat părții vătămate o sumă de bani și l-a

amenințat să nu spună nimănui nimic.

Partea vătămată a

mers la domiciliul bunicii unde după multe insistențe și demersuri familia sa a

reușit să îl determine să spună ce i se întâmplase.

Împotriva acestei

hotărâri inculpatul a declarat, în termen legal, apel pentru motivele

consemnate în partea introductivă.

Curtea a apreciat că

apelul este fondat, însă pentru motivul invocat de procuror în cursul

dezbaterilor, respectiv greșita aplicare a dispozițiilor art. 64 lit. e) C.

pen.

Prin Decizia penală

nr. 233 din 13 septembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I

penală, s-a dispus admiterea apelului inculpatului I.R.D. împotriva Sentinței

penale nr. 37 din 29 martie 2011 pronunțată de Tribunalului Teleorman, secția

penală, în Dosarul nr. 3299/87/2010.

S-a desființat, în

parte, sentința penală apelată și rejudecând:

S-a înlăturat

pedeapsa accesorie stabilită în sarcina inculpatului, aceea prevăzută de art.

64 lit. e) C. pen., respectiv interzicerea dreptului de a fi tutore sau

curator.

Au fost menținute

celelalte dispoziții ale hotărârii apelate.

Pentru a pronunța

această decizie Curtea, a avut în vedere următoarea situație de fapt:

Astfel, potrivit

dispozițiilor Deciziei nr. 51/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată

în interesul legii, este exclusă posibilitatea aplicării pedepsei accesorii

prev. de art. 64 lit. e) C. pen., unui inculpat minor la data comiterii faptei

penale, motiv pentru care se va înlătura această pedeapsă aplicată de prima

instanță de judecată.

Criticile formulate

de apărarea inculpatului s-a apreciat că sunt nefondate pentru motivele de mai

jos.

Partea vătămată D.A.

a fost examinată la data de 15 august 2009 la Spitalul Județean de Urgență

Alexandria și s-a constatat că prezintă fisuri anale în poziția ora 12 și ora

5, fără scurgeri biologice.

La data de 17 august

2009 partea vătămată D.A. a fost examinată și din punct de vedere medico-legal.

Din concluziile raportului de constatare medico-legală din 4 septembrie 2009

emis de S.M.L. Teleorman rezultă că la nivelul regiunii anale nu se constată

leziuni de violență, iar numitul D.A. nu prezintă semne de violență pe cap,

gât, trunchi și membre.

Întrucât între cele

două acte medicale existau contradicții, iar cu ocazia întocmirii raportului de

constatare medico-legală medicul legist nu a avut la dispoziție și fișa de

observație din 15 august 2009 întocmită la Spitalul Județean Alexandria, la

data de 17 martie 2010 a fost emisă o adresă către S.M.L. Teleorman pentru a se

preciza dacă leziunile descrise în fișa Spitalului Județean de Urgențe

Alexandria din 15 august 2009 pot data din 14 august 2009, când s-a comis fapta

și numărul de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare.

Prin adresa nr.

542/F/2010 din 31 martie 2010, în completare la raportul de constatare

medico-legală din 4 septembrie 2009, S.M.L. Teleorman a comunicat că, „având în

vedere evoluția clinică favorabilă a unor astfel de leziuni, s-a apreciat că la

data examinării - 17 august 2009 - acestea erau foarte greu evidențiabile.

Din actul medical

prezentat rezultă că la examinarea din cadrul Spitalului Județean de Urgențe

Alexandria minorul D.A. a prezentat fisuri anale la orele 12 și 5, fără

scurgeri biologice, leziuni produse prin acțiune cu corp dur, ce pot data din 14

august 2009 și pentru care a necesitat 2 - 3 zile de îngrijiri medicale”.

Întrucât cu ocazia

efectuării cercetării la fața locului, pe îmbrăcămintea părții vătămate au fost

observate urme biologice ce puteau a fi de spermă, prin Rezoluția nr. 227 din

02 februarie 2009 s-a dispus efectuarea unei constatări tehnico-științifice

biocriminalistice.

Din concluziile

raportului din 22 februarie 2010 emis de Institutul de Criminalistică -

Serviciul de Biocriminalistică din cadrul I.G.P.R. - rezultă că urma biologică

U2 evidențiată pe pantalonul scurt are în compoziție o formațiune biologică cu

aspect de spermatozoid. Datorită cantității foarte reduse de probă nu se poate

stabili cu certitudine natura formațiunii biologice.

Urma biologică U1

evidențiată pe tricou nu conține urme de spermă.

Prin urmare sunt

nefondate criticile apărării care apreciază că asupra minorului nu s-au

exercitat violențe, urmările agresiunii fiind evidente.

Mai mult, cum corect

a reținut și prima instanță, din declarațiile martorilor B.F.G. și N.A.M.

rezultă că în data de 14 august 2009, în jurul orei 17,00 inculpatul I.R.D. s-a

aflat în parcul din comuna Peretu, cu un motoscuter; cei doi martori l-au văzut

pe inculpat discutând cu partea vătămată și în urma acestei discuții cei doi -

inculpatul și partea vătămată - au plecat din parc, îndreptându-se amândoi în

aceeași direcție.

Declarațiile acestor

martori se coroborează cu declarațiile părții vătămate, diferențele dintre

declarații fiind explicabile prin vârsta martorilor și a părții vătămate, dar

și prin intervalul de timp scurs între momentul săvârșirii faptei și momentul

audierii dar și prin faptul că spiritul de observație al martorilor a fost

afectat datorită vârstei acestora și preocupărilor acestora cu joaca.

Faptul că inculpatul

a întreținut raport sexual cu partea vătămată rezultă cu certitudine din

coroborarea declarației părții vătămate cu declarațiile martorei A.M. - bunica

părții vătămate - care a arătat că partea vătămată, la întoarcerea acasă, era

murdar pe pantaloni, cu concluziile raportului de nouă expertiză medico-legală

și cu concluziile raportului de constatare tehnico-științifică din 22 februarie

2010.

Fapta inculpatului

care l-a tras de mână pe partea vătămată și l-a amenințat cu bătaia,

determinându-l pe acesta să meargă la el într-un loc izolat (în curtea școlii

din localitate) unde l-a supus pe partea vătămată - minor în vârstă de 10 ani -

aflat într-o evidentă imposibilitate de a se apăra sau de a-și exprima liber

voința întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de viol prevăzută și

pedepsită de art. 197 alin. (3) C. pen.

În raport de

considerentele de mai sus nu este fondată cererea apărării de schimbare a

încadrării juridice în infracțiunea de întreținere de acte sexuale cu minori.

Susținerile apărării,

potrivit cărora nu s-a dat citire actului de sesizare și a existat lipsă de

procedură - sunt prevăzute sub sancțiunea nulității relative și conform art.

197 alin. (4) C. proc. pen., încălcarea oricăror alte dispoziții decât cele

care atrag nulitatea absolută - atrag nulitatea actului numai dacă au fost

invocate în cursul efectuării acelui act, când partea este prezentă sau la

primul termen cu procedură îndeplinită când partea a lipsit la efectuarea

actului.

În cauza în faza

apelului, la instanța de fond părțile au fost prezente, cauza s-a judecat,

astfel că nu aveau cum să nu aibă cunoștință de ceea ce se întâmpla în dosar.

Verificând încheierea

de ședință din 05 octombrie 2010 s-a constatat că inculpatul a fost prezent de

la primul termen de judecată în fond, inclusiv asistat de apărător ales,

citirea actului de sesizare fiind inutil în raport de declarația inculpatului,

cum a arătat că este în cunoștință de cele pentru care a fost trimis în

judecată.

Procedura de judecată

a fost îndeplinită la termenul din 02 noiembrie 2011 când Tribunalul Teleorman

a dispus efectuarea unui nou act medico-legal, fiind eronată susținerea

apărării sub acest aspect.

Precum s-a consemnat

în hotărârea de condamnare ședința de judecată a fost nepublică, cum de astfel

s-a desfășurat procedura pe parcursul judecății în primă instanță, la fiecare

termen procedural.

Prin raportul de nouă

expertiză medico-legal efectuat în primă instanță la data de 06 decembrie 2010,

s-a concluzionat:

Numitul D.A. nu

prezintă leziuni traumatice la nivelul regiunii anale.

Referitor la

obiectivele înaintate, s-au făcut următoarele precizări:

Asemenea tip de

leziuni (fisuri anale), așa cum sunt descrise în actul medical pus la

dispoziție, se produc prin extensia forțată (endogenă sau exogenă) a

orificiului anal. Așa cum sunt descrise leziunile au putut fi produse la data

de 14 august 2009, necesitând 2-3 (două - trei) zile de îngrijiri medicale.

Neevidențierea cu

ocazia examinării medico-legale a leziunilor constatate la Spitalul Județean de

Urgență Alexandria, s-a putut datora ori vindecării acestora, întrucât

examinarea medico-legală a avut loc la 3 zile de la data prezentării la spital,

respectiv la 4 zile de la data presupusei agresiuni sexuale, ori necooperării

minorului în momentul examinării medico-legale (din afirmațiile mamei), iar o

expunere necorespunzătoare a regiunii anale este foarte plauzibilă în cazul de

față.

La examenul serologic

al secreției anale, efectuat pe probele recoltate la Spitalul Județean de

Urgență Alexandria, nu s-au evidențiat spermatozoizi.

Acest nou raport nu

modifică concluziile celui precedent și a fost avizat de Institutul Național de

Medicină Legală „M.M.” la 17 decembrie 2010.

Și pedeapsa stabilită

în sarcina inculpatului a fost temeinic individualizată la media limitelor de pedeapsă

avându-se în vedere gradul de pericol social ridicat al faptei săvârșite, de

limitele de pedeapsă prevăzute de lege (închisoare de la 5 la 18 ani), de

trauma psihică deosebită cauzată de inculpat, de faptul că inculpatul nu a

manifestat nici cel mai mic regret în legătură cu fapta săvârșită, recurgând la

adoptarea unei poziții procesuale nesincere, faptul că inculpatul a mai

săvârșit infracțiuni și că măsurile educative nu au constituit un factor de

natură să inhibe comportamentul antisocial.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs inculpatul I.R.D., care a invocat incidența

următoarelor cazuri de casare:

În principal a

invocat incidența cazurilor de casare prevăzute de art. 385

9

pct. 9

și 10 C. proc. pen. cu consecința admiterii recursului, casarea hotărârii

instanței de apel și trimiterea cauzei la Curtea de Apel București.

În subsidiar a

solicitat casarea ambelor hotărâri, pentru motivele prevăzute de art. 385

9

pct. 12, 17 și 17

1

C. proc. pen. și rejudecând cauza să se dispună

schimbarea încadrării juridice a faptei din infracțiunea de viol în

infracțiunea de act sexual cu un minor cu consecința stabilirii unei pedepse

raportată la această infracțiune, orientată spre minimul special al pedepsei cu

aplicarea art. 81 sau 86

1

C. pen.

Înalta Curte analizând

recursul formulat apreciază că acesta este fondat însă pentru considerentele ce

vor fi expuse:

În ce privește

incidența cazurilor de casare prevăzute de art. 385

9

pct. 9 și 10 C.

proc. pen., Înalta Curte apreciază că nu-și găsesc aplicabilitatea pentru

considerentele ce vor fi expuse:

Cu privire la

aplicabilitatea dispozițiilor art. 385

9

pct. 9 întrucât în acest caz

se află o contrazicere dintre motivarea soluției și dispozitivul hotărârii iar

dispozitivul hotărârii este o parte esențială, acesta trebuie să fie concis,

explicit și categoric. Dacă motivarea hotărârii contrazice dispozitivul sau

acesta nu se înțelege, instanța de recurs trebuie să caseze hotărârea.

Înalta Curte,

apreciază că analiza deciziei recurate relevă faptul că în prezenta cauză

incidența acestui caz de casare nu-și găsește aplicabilitatea.

Hotărârea trebuie, în

principiu, să fie motivată. Calitatea hotărârii depinde în principal de

calitatea motivării. O motivare bună este o necesitate imperioasă care nu poate

fi neglijată în favoarea celerității. Motivarea permite nu numai o mai bună

înțelegere și acceptare a hotărârii de către justițiabil ci este mai ales o

garanție împotriva arbitrarului. Pe de o parte, ea obligă judecătorul să

distingă mijloacele de apărare ale părților și să precizeze elementele care îi

justifică decizia și o fac să fie conformă legii și, pe de altă parte, ea

permite o înțelegere a funcționării justiției.

Motivarea trebuie să

fie coerentă, clară și lipsită de ambiguități și de contradicții. Ea trebuie să

permită urmărirea unui raționament care a condus judecătorul la aceasta.

Motivarea trebuie să

exprime respectarea de către judecător a principiilor enunțate de Convenția

Europeană a Drepturilor Omului în special respectarea drepturilor la apărare și

dreptul la un proces echitabil. Motivarea trebuie să răspundă pretențiilor

părților, adică diferitelor capete de acuzare și mijloacelor de apărare.

Această garanție este esențială deoarece permite justițiabilului să se asigure

ca pretențiile sale au fost examinate și deci că judecătorul le-a avut în

vedere. Fără să aducă atingere posibilității, ba chiar obligației din partea

judecătorului de a acționa în unele cazuri după bunul plac, acesta nu ar trebui

să răspundă decât mijloacelor pertinente ce ar putea influența asupra

soluționării litigiului. Motivarea nu trebuie neapărat să fie lungă. Trebuie

găsit un echilibru just între formularea scurtă și buna înțelegere a hotărârii.

Obligația instanțelor

de a-și motiva hotărârile nu trebuie înțeleasă ca necesitând un răspuns la

fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat.

Întinderea acestei obligații poate varia în funcție de natura hotărârii. În

conformitate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, întinderea

motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica

în instanță, precum și de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile

doctrinale și de practicile diferite privind prezentarea și redactarea

sentințelor și hotărârilor în diferite state. Pentru a răspunde cerințelor

procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidențieze că judecătorul a

examinat cu adevărat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate. La

examinarea chestiunilor în fapt judecătorul va întâlni contestații referitoare

la probatoriu, mai exact asupra legalității acestuia și trebuie să examineze de

asemenea valoarea probantă a elementelor ce ar putea avea utilitate pentru

soluționarea litigiului. Examinarea chestiunilor în drept trebuie să cuprindă

aplicarea regulilor de drept național, european și internațional și trebuie

neapărat să facă referire la prevederile constituționale relevante și la

dreptul național sau european și internațional aplicabil.

Hotărârea ce a stat

la baza adoptării soluției pronunțată în cauză are la bază toate aceste norme,

este clară, convingătoare, neechivocă și cuprinde nu numai elementele

determinante care au stat la baza pronunțării soluției de condamnare a

inculpaților ci și elemente de detaliu apte să formeze convingerea unui

observator independent că în cauză s-au analizat toate elementele de fapt și

drept invocate de părți.

Toate aspectele

determinante se regăsesc cu prisosință în hotărârea atacată aceasta respectă

rigorile unei hotărâri conforme cu regulile aplicabile în materie în ceea ce

privește cerința obligatorie de respectare a calității unei hotărâri sub

aspectul motivării sale așa încât acest caz de casare nu este aplicabil în

speța de față.

Referitor la

incidența pct. 10, de asemenea Înalta Curte apreciază că nu se regăsește în

speța de față, analiza hotărârii recurate are la bază examinarea tuturor

probelor administrate în cauză astfel cum sunt ele definite de art. 63 alin.

(2) C. proc. pen., iar aprecierea lor s-a făcut fără a se omite a se analiza și

cererile inculpatului, astfel că nu poate fi vorba despre omisiunea instanței

de a se pronunța asupra vreunei cereri esențiale pentru inculpat, care i-ar fi

apărat interesele legitime în soluționarea cauzei sau de natură să-i garanteze

drepturile sau să influențeze soluția procesului.

Cât privește incidența

cazurilor prevăzute de art. 385

9

pct. 12, 17 și 17

1

C.

proc. pen. prin care s-a solicitat rejudecarea cauzei și schimbarea încadrării

juridice a faptei din infracțiunea de viol în infracțiunea de act sexual cu un

minor cu consecința stabilirii unei pedepse raportată la această infracțiune,

orientată spre minimul special al pedepsei cu aplicarea art. 81 sau 86

1

C. pen. și ca efect al aplicării dispozițiilor art. 320

1

C. proc.

pen., Înalta Curte constată următoarele:

Întrucât inculpatul

prin apărător a precizat în instanță că renunță la solicitarea de achitare a

inculpatului cu privire la infracțiunea de viol reținută în sarcina sa, Înalta

Curte nu va mai analiza incidența pct. 12 al art. 385

9

care viza

tocmai acest aspect.

Cât privește

incidența pct. 17 și 17

1

prin care practic s-a solicitat schimbarea

încadrării juridice din infracțiunea de viol în infracțiunea de act sexual cu

un minor, întrucât în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale acestei

din urmă infracțiuni, Înalta Curte apreciază că raportat la actele dosarului

aceste cazuri de casare care vizează practic încadrarea juridică dată faptei cu

privire la care inculpatul a fost condamnat nu sunt aplicabile în raport de

următoarele considerente:

Potrivit art. 197

alin. (1) C. pen., constituie infracțiunea de viol actul sexual, de orice

natură cu o persoană diferită sau de același sex, prin constrângerea acesteia

sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-și exprima voința.

Infracțiunea prezintă un grad sporit de pericol social deoarece victima nu

împlinise vârsta de 15 ani

[

art.

197 alin. (3) C. pen.

]

.

Sub raportul laturii

obiective, săvârșirea infracțiunii de viol cunoaște două momente succesive

caracteristice. Primul moment, este acela al înfrângerii sau paralizării prin

constrângere explicită a rezistenței victimei, dacă violul se săvârșește prin

constrângere, sau acela al profitării de starea de imposibilitate a victimei de

a se apăra sau de a-și exprima voința, stare existentă sau provocată doar de

făptuitor. Cel de al doilea moment îl constituie însăși săvârșirea raportului

sexual, fapta care a fost pregătită prin activitatea desfășurată în primul

moment.

Cerința esențială

pentru existenta infracțiunii de viol se realizează, așadar, prin cele două

modalități de înfrângere a libertății sexuale a victimei: constrângerea sau

profitarea de starea de imposibilitate a victimei de a se apăra sau de a-și

exprima voința.

În speță, atât

organele de urmărire penală cât și instanța de fond cât și cea de apel a făcut

o analiză și o trimitere detaliată la probele administrate și au reținut în mod

corect că raporturile sexuale s-au realizat prin constrângerea fizică a

victimei.

Constrângerea fizică

trebuie apreciată totdeauna în concret, adică ținându-se seama de condițiile în

care s-a exercitat forța ca și de puterea efectivă de rezistență a victimei.

Totodată, trebuie avut în vedere că victima nu este obligată să opună

rezistență sau să continue a rezista atunci când, din modul în care se exercita

constrângerea, din intensitatea forței coercitive ca și din alte împrejurări

concrete, ar rezulta că orice rezistență a ei ar fi zadarnică sau că, dacă s-ar

opune ar fi expusă unui rău mai mare.

Această cerință

esențială a infracțiunii de viol trebuie dovedită prin probe care să aibă un

caracter cert, sigur, decisiv și nu prin constatări vagi și discutabile, pe

simple presupuneri, bănuieli, pe probe îndoielnice, pe impresii și convingeri

subiective iar în cauză, Înalta Curte apreciază că instanțele au constatat în

mod corect că, în ceea ce privește existența constrângerii, probele

administrate au un caracter cert, sigur, decisiv.

Analizând celelalte

probe administrate în cauză, Înalta Curte apreciază că toate probele

administrate în cauză reprezintă probe imediate care au un caracter cert,

neechivoc, în privința existenței constrângerii exercitate de inculpat ca

modalitate de înfrângere a libertății sexuale a victimei. În privința

martorilor audiați, Înalta Curte constată că depozițiile acestora reprezintă

probe imediate, având drept sursă principală nu doar declarația victimei ci și

aspecte observate prin propriile simțuri de martorii din lucrări.

Depozițiile

martorilor conțin informații relevante, percepute direct cu privire la

circumstanțele concrete în care s-au comis faptele, așa cum sunt ele reținute

în actul de sesizare și în hotărârea atacată, sau privitoare la urmele

specifice unei infracțiuni de viol, respectiv urme de violență, biologice sau

materiale, așa încât varianta pe care inculpatul prin apărător încearcă să o

prezinte instanței nu este reală.

Existența violului

este susținută și de constatările medico-legale efectuate în cauză care

confirmă situația de fapt reținută în cauză de ambele instanțe.

În concluzie, Înalta

Curte apreciază că probele administrate confirmă existenta constrângerii

exercitate de inculpat asupra victimei D.A. pentru a se putea reține

infracțiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. (3) C. pen. și nu poate fi

admisă ipoteza că victima a întreținut raport sexual consimțit cu inculpatul

pentru ca fapta sa să se circumscrie infracțiunii de act sexual cu un minor,

prevăzută de art. 198 alin. (1) C. pen.

Potrivit acestui text

de lege, raportul sexual are loc fără constrângere și fără a se fi profitat de

starea de neputință a victimei. Fapta are loc cu consimțământul victimei, dat

desigur, în condițiile lipsei de maturitate psihică, sub imperiul impulsurilor

necontrolate, al lipsei de rezistență morală ori sub influența inculpatului.

În raport de

considerentele expuse, Înalta Curte constată că instanța de fond cât și cea de

apel în baza unei analize temeinice, amănunțite, profunde a fiecărei probe și a

probelor în ansamblu, a făcut o interpretare corectă a acestora, și a dat

relevanța cerută de lege reținând o situație de fapt bazată pe constatări

clare, concise neechivoce conform exigențelor prevăzute de art. 356 C. proc.

pen. așa încât solicitarea de schimbarea încadrării juridice este nefondată.

Față de declarația

expresă a inculpatului de recunoaștere, dată conform dispozițiilor art. 320

1

C. proc. pen., la termenul din 11 mai 2012, Înalta Curte va admite recursul

formulat însă doar cu privire la acest aspect și va face în cauză aplicarea

acestor dispoziții cu consecința reducerii pedepsei aplicată inculpatului

I.R.D. pentru săvârșirea infracțiunii de viol prevăzută de art. 197 alin. (3)

C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de inculpatul I.R.D. împotriva Deciziei penale nr. 233 din 13

septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția I penală.

Casează decizia

penală atacată și Sentința penală nr. 37 din 29 martie 2011 a Tribunalului

Teleorman și în rejudecare face aplicarea dispozițiilor art. 320

1

C.

proc. pen. și în consecință:

Reduce pedeapsa

aplicată inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 197 alin.

(3) C. pen. cu aplicarea art. 99 C. pen. de la 8 ani închisoare la 6 ani

închisoare.

Menține celelalte

dispoziții ale hotărârilor atacate.

Constată că

inculpatul este arestat în altă cauză.

Cheltuielile

judiciare rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 11 mai 2012.

Procesat de GGC - AS