ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 724/2011

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Prin sentința penală nr. 156 din 03 august 2010 a Tribunalului Gorj, secția penală, s-a respins cererea formulată de inculpat privind schimbarea încadrării juridice a faptei.

În baza art. 197 alin. (1) și (3) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 74 alin. (1) lit. a) și c) C. pen. raportat la art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen., a fost condamnat inculpatul M.D.M., la 7 ani închisoare.

În baza art. 65 alin. (2) și (3) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. d) și lit. e) C. pen. pe o perioadă de 3 ani, ce se va executa conform art. 66 C. pen.

În baza art. 71 alin. (2) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute la art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. d) și lit. e) C. pen.

În baza art. 88 C. pen., din durata pedepsei principale s-a dedus durata reținerii și arestului preventiv începând cu data de 26 aprilie 2010 la zi – 03 august 2010.

S-a menținut starea de arest preventiv a inculpatului.

În baza art. 7 alin. (1) din Legea nr. 76/2008 s-a dispus prelevarea probelor biologice de la inculpat în vederea introducerii profilului genetic în S.N.D.G.J.

S-a luat act că partea vătămată nu s-a constituit parte civilă în cauză.

În baza art. 17 alin. (3) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata către partea vătămată minoră a sumei de 5.000 lei reprezentând daune morale.

În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în sumă de 500 lei.

S-a reținut că inculpatul și partea vătămată locuiesc în județul Gorj, în imobile diferite, dar apropiate.

Inculpatul este unchiul părții vătămate, respectiv fratele mamei acesteia.

Partea vătămată avea vârsta de 13 ani în cursul lunilor ianuarie - februarie 2010 și este caracterizată de o personalitate în curs de structurare, echilibru fragil, refugiere în lumea dorințelor, negativism, timiditate, inteligență slabă, sub nivelul mediu, pe fondul unor carențe educaționale, cu tendințe depresive și ipohondrice (conform raportului de evaluare nr. 16688/ANE din 30 iulie 2010).

Partea vătămată și familia acesteia, compusă din martorii P.I. - tatăl, P.E. – mama și P.A.I. – fratele în vârstă de 11 ani, locuiesc împreună și cu bunica inculpatului, respectiv martora P.N.

Această din urmă împrejurare a constituit pretextul inculpatului de a-și asigura accesul în locuința părții vătămate, chiar și în lipsa părinților acesteia de la domiciliu, vizitele acestuia rezumându-se, potrivit propriilor declarații, la a sta de vorbă cu bunica sa, fără acordarea vreunui ajutor concret, consistent, specific pentru o persoană în vârstă de aproximativ 80 ani.

Atât inculpatul, cât și mama minorului au arătat că nu i-a fost încredințată inculpatului supravegherea minorilor pe timpul cât părinții lipseau de la domiciliu pentru a merge la muncă la o stână în altă localitate.

De asemenea, în timpul prezenței părinților în propria gospodărie, inculpatul avea acces în locuința surorii sale sub pretextul de a o ajuta la activitățile gospodărești.

Astfel, cum rezultă din declarația martorei P.N., ce se coroborează cu declarațiile părții vătămate, inculpatul venea la locuința minorilor după ce se însera, bunica inculpatului îi cerea acestuia să părăsească locuința pentru ca minorii să doarmă, inculpatul pleca din locuință, dar revenea după ce bunica sa, persoană în apropierea vârstei de 80 ani, mergea în camera personală și se culca.

Inculpatul continua să rămână în camera minorilor și să vizioneze emisiuni la televizor, inclusiv după ce minorul P.A.I. adormea și inclusiv partea vătămată se pregătea de culcare.

Atât declarația inculpatului, cât și declarația părții vătămate sunt certe în privința faptului că cei doi, după ce minorul P.A.I. adormea, vizionau filme cu caracter pornografic.

De asemenea, declarațiile celor două părți se coroborează în sensul în care fac dovada că inculpatul i-a propus părții vătămate să facă ceea ce vedeau la televizor, adică să întrețină și ei raporturi sexuale, iar prima manifestare a părții vătămate a fost în sensul exprimării verbale a unui refuz.

În continuare, declarațiile celor două părți sunt, de asemenea, asemănătoare și fac dovada că, după exprimarea refuzului de către partea vătămată, inculpatul a insistat pentru a o convinge pe aceasta să întrețină un raport sexual, mângâind-o pe partea vătămată și urmărind-o inclusiv în afara camerei de dormit, toate acestea pe durata unui interval de timp de aproximativ o oră, până când partea vătămată nu a mai manifestat opunere față de gesturile inculpatului.

Raportul sexual normal a fost întreținut în camera în care fratele părții vătămate dormea.

În alte trei seri, în aceeași cameră, părțile au mai întreținut câte un raport sexual normal, inculpatul cerându-i părții vătămate în mod repetat să facă ceea ce vedeau în filmele vizionate.

Întreținerea raporturilor sexuale a încetat atunci când partea vătămată a povestit părinților despre consumarea acestor raporturi sexuale, justificându-și comportamentul prin faptul că inculpatul obișnuia să vină în locuința sa târziu, când închidea cârciuma și de exercitarea de amenințări cu cuțitul asupra sa.

Exercitarea violențelor și amenințărilor cu cuțitul și cu moartea asupra părții vătămate pentru a o determina să întrețină cele patru raporturi sexuale nu este dovedită în cauză întrucât:

- din declarațiile martorului P.I. rezultă că inculpatul a recunoscut în fața sa întreținerea raporturilor sexuale cu partea vătămată, dar nu și exercitarea de violențe sau amenințări asupra acesteia; de asemenea, că în prima discuție pe care a avut-o cu partea vătămată, cât și în discuțiile ulterioare aceasta nu a povestit despre exercitarea de violențe asupra ei, ci a făcut referire la faptul că a fost constrânsă;

- din procesul verbal de consemnare a denunțului oral formulat de martorul P.I. rezultă că acesta a sesizat întreținerea de acte sexuale de către inculpat cu fiica sa, nefiind sesizate acte de constrângere prin violențe și amenințări;

- în declarațiile date în fața instanței de judecată partea vătămată nu a descris exercitarea de violențe de către inculpat asupra ei;

- inculpatul a negat constant exercitarea de violențe și amenințări cu moartea față de partea vătămată.

Cu toate acestea, constrângerea părții vătămate în vederea întreținerii celor patru raporturi sexuale este de natură psihică și este dovedită.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 197 alin. (1) C. pen., de esența existenței infracțiunii de viol este ca actul sexual să se fi consumat, ca modalitate alternativă, prin constrângerea persoanei vătămate.

Legea penală nu indică în mod expres și limitativ care ar putea fi modalitățile de constrângere ale părții vătămate, astfel încât prin constrângere trebuie înțeleasă atât constrângerea fizică, cât și cea morală, indiferent de modalitatea concretă de manifestare, dar care are drept rezultat nesocotirea, paralizarea, totală sau parțială, a voinței persoanei vătămate.

Astfel cum rezultă din paragrafele anterioare, în cauza dedusă judecății nu s-a făcut dovada că inculpatul ar fi exercitat asupra părții vătămate elemente de constrângere fizică, apte prin ele însele să paralizeze total sau parțial voința părții vătămate.

Existența constrângerii morale este însă dovedită pe deplin pornind, în principal de la raporturile de familie existente între cele două părți, raporturi în care inculpatul, unchiul mai mare, în vârstă de 21 ani, se situează pe o poziție de superioritate în raport cu partea vătămată, minoră în vârstă de 13 ani, în pragul pubertății, caracterizată printr-o stare emoțională precară și un nivel de inteligență redus, precum și printr-o educație foarte limitată.

Grefate pe aceste aspecte cunoscute inculpatului, sunt demersurile acestuia intenționate de a se afla în camera părții vătămate la ore foarte înaintate, de a sta împreună cu aceasta în același pat, de a aștepta ca bunica și celălalt nepot al său să adoarmă, de a încuraja partea vătămată să vizioneze filme cu caracter pornografic, de a-i propune și în continuare a-i cere părții vătămate cu insistență, cu argumente verbale, dar și prin folosirea de gesturi specifice (mângâieri specifice, prinderea mâinilor părții vătămate, dezbrăcarea părții vătămate de haine), non violente, dar invazive, să copieze comportamentul celor vizionate în filmele pornografice, până la înlăturarea refuzului categoric manifestat inițial de partea vătămată, fără însă ca din probe, respectiv declarațiile celor două părți, să rezulte un acord cert, conștient al părții vătămate cu privire la întreținerea raportului sexual.

Ori, în lipsa existenței acordului părții vătămate cu privire la întreținerea raporturilor sexuale și în prezența manifestărilor inculpatului descrise anterior, având drept scop înfrângerea voinței negative a părții vătămate, instanța constată că s-a probat cu certitudine că cele patru raporturi sexuale au fost săvârșite prin constrângerea părții vătămate.

Susținerea inculpatului în sensul că în lipsa existenței actelor de violență și a amenințărilor cu moartea, întreținerea raporturilor sexuale se presupune a fi fost consfințită de partea vătămată, apare ca nefondată, fapt pentru care cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei în infracțiunea de act sexual cu un minor va fi respinsă.

În consecință, elementele constitutive ale infracțiunii de viol sunt întrunite și cum inculpatul a săvârșit acțiunile ce prezintă fiecare în parte conținutul infracțiunii de viol, la diferite intervale de timp, în perioada ianuarie-februarie 2010, în realizarea aceleași rezoluții infracționale, instanța a constatat că pluralitatea de acțiuni îmbrăcă forma unității legale de acțiune conform art. 41 alin. (2) C. pen.

II. Împotriva acestei sentințe penale a declarat apel inculpatul M.D.M., care a vizat numai latura penală a cauzei motivându-se, în esență, faptul că partea vătămată a fost de acord cu întreținerea raporturilor sexuale situație în care se impunea schimbarea încadrării juridice a faptei în infracțiunea prevăzută de art. 198 C. pen.

Într-o teză subsidiară s-a solicitat acordarea unei eficiențe mai mari circumstanțelor atenuante, raportat și la împrejurările comiterii faptei și reducerea pedepsei cu aplicarea dispozițiilor art. 81 C. pen. sau art. 861 C. pen.

În susținerea apelului s-a solicitat reaudierea părții vătămate și audierea martorului M.R. care ar cunoaște amănunte despre relația celor doi.

Instanța, prin încheierea din 20 octombrie 2010, a încuviințat reaudierea părții vătămate și a respins cererea de audiere a martorului propus, apreciind că proba nu este utilă și concludentă întrucât martorul nu a perceput în mod direct starea de fapt ci o cunoaște doar din relatările inculpatului.

Totodată, instanța de apel a reaudiat inculpatul.

În ceea ce privește reaudierea părții vătămate, aceasta s-a realizat la data dezbaterilor, partea vătămată fiind audiată în ședință nepublică și fără prezența părinților întrucât instanța a apreciat că prezența lor ar putea să constituie un factor inhibitor. Oricum, dispozițiile art. 484 C. proc. pen. au în vedere doar situația inculpatului minor nu și situația unei părți vătămate minore.

Analizând în ansamblu probele administrate în cauză, instanța de apel a constatat următoarele:

Existența raporturilor sexuale dintre inculpat și partea vătămată este certă și de necontestat, fiind recunoscută de ambii.

În ultima declarație inculpatul a susținut însă că au fost doar trei raporturi – deși partea vătămată și chiar el, inițial, au arătat că au fost patru – dar acest aspect are o importanță secundară în problematica speței.

Este cert de asemenea, astfel cum a arătat și instanța de fond, că nu a existat o constrângere prin violență sau amenințare a părții vătămate.

Instanța de apel nu-și însușește însă concluzia instanței de fond în sensul că a existat o constrângere psihică.

Se observă faptul că, prima instanță și-a motivat existența constrângerii psihice nu pe teama, justificată sau nu, a părții vătămate față de eventualele reacții ale inculpatului în cazul unui refuz ci pe ascendentul moral pe care inculpatul îl avea asupra părții vătămate și pe împrejurarea că aceasta nu ar fi putut da un acord cert și conștient cu privire la întreținerea de raporturi sexuale.

Instanța de apel apreciază însă că, pentru existența infracțiunii prevăzută de art. 198 C. pen. legiuitorul nu a impus condiția ca acordul pentru întreținerea de raport sexual să fie unul pe deplin conștient cu privire la toate semnificațiile actului respectiv.

Încriminarea, ca și infracțiune, a raportului sexual cu un minor, s-a realizat tocmai având în vedere faptul că la această vârstă persoanele respective nu au suficientă experiență și nici destulă rezistență pentru a se apăra împotriva celor care încearcă să profite de naivitatea lor.

Simplu fapt că, în speță, partea vătămată nu avea împlinită vârsta de 14 ani (la data consumării raporturilor sexuale avea totuși 13 ani și 2-3 luni) nu poate conduce automat la concluzia că – dată fiind și lipsa capacității civile de exercițiu, dar și lipsa de răspundere penală a minorilor sub 14 ani – orice consimțământ asupra unui act sexual, sub această vârstă de 14 ani, nu poate fi liber și este afectat de lipsa discernământului, așa cum a susținut reprezentantul parchetului în concluziile puse în cauza de față.

Este de observat că, din punctul de vedere al legii penale, nu este prevăzută limita minimă de la care o persoană este susceptibilă să devină subiect pasiv al infracțiunii prevăzută de art. 198 C. pen.

În doctrină însă, cel puțin în ceea ce privește persoanele de sex feminin, s-a admis că această limită minimă este în legătură cu momentul când partea vătămată dobândește capacitatea de raport sexual, adică pubertatea sexuală (menstruația) – a se vedea „Codul Penal comentat și adnotat”, partea specială, vol. I, Teodor Vasiliu, George Antoniu și alții.

Revenind la speța de față se reține faptul că partea vătămată ajunsese la pubertate sexuală (de altfel, tocmai faptul ca i-a întârziat ciclul 2 luni a făcut-o pe mama sa să fie suspicioasă și să o întrebe ce s-a întâmplat, situație în care partea vătămată a recunoscut întreținerea acelor raporturi sexuale) iar susținerea sa inițială, în sensul că ar fi fost forțată sau amenințată de inculpat s-a datorat temerii firești pe care a avut-o, ca și copil, față de reacția părinților, în special față de reacția mamei sale, așa cum a arătat în declarația dată în fața instanței de apel.

Prin urmare, instanța de apel a apreciat ca fiind cert acordul părții vătămate cu privire la întreținerea acelor raporturi sexuale, acord dat sub „impresia” filmelor porno pe care le vizionau și, desigur, al unei imaturități psihice, dar care nu era însă de natură a-i influența atât de mult discernământul încât să se poată aprecia că nu ar fi existat.

În concluzie, instanța a apreciat că apelul inculpatului este fondat în ceea ce privește latura penală a cauzei astfel că, în temeiul dispozițiilor art. 379 pct.2 lit. a) C. proc. pen. îl va admite și va desființa sentința în parte urmând ca, în temeiul art. 334 C. proc. pen., să schimbe încadrarea juridică a faptei din infracțiunea prevăzută de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 198 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Corespunzător noii încadrări și reținând și circumstanțele atenuante care sunt câștigate cauzei (dat fiind faptul că apelul este exercitat numai de către inculpat) instanța urmează să-l condamne pe acesta la pedeapsa de 1 an și 10 luni închisoare, dar ca modalitate de executare se va păstra detenția.

În consecință, se va menține starea de arest a inculpatului și se va deduce din pedeapsa aplicată detenția în continuare.

Se vor menține celelalte dispoziții ale sentinței, inclusiv latura civilă a cauzei, întrucât inculpatul a declarat apel numai în ceea ce privește latura penală ceea ce înseamnă o achiesare a sa la modul în care prima instanță a soluționat latura civilă.

Așa fiind, prin decizia penală nr. 225 din 03 noiembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, s-a admis apelul declarat de inculpatul M.D.M. împotriva sentinței penale nr. 156 din 3 august 2010 pronunțată de Tribunalul Gorj în dosar nr. 5774/95/2010.

S-a desființat sentința în parte.

În baza art. 334 C. proc. pen., s-a schimbat încadrarea juridică a faptei din infracțiunea prevăzută de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. în infracțiunea prevăzută de art. 198 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În baza art. 198 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 74 alin. (1) lit. a), c) C. pen. raportat la art. 76 C. pen., a fost condamnat inculpatul M.D.M. la pedeapsa de 1 an și 10 luni închisoare.

Au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe durata prevăzută de art. 71 C. pen.

S-a dedus din pedeapsa aplicată detenția în continuare și s-a menținut starea de arest.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Cheltuielile judiciare în faza de apel, din care 200 lei onorariu avocat oficiu, au rămas în sarcina statului, urmând a fi înaintate din fondurile Ministerului Justiției.

III. Împotriva acestei decizii penale a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, solicitând casarea deciziei pronunțate de instanța de apel și menținerea hotărârii pronunțată de instanța de fond, ca temeinică și legală, invocând motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 3859 pct. 14 și pct. 17 C. proc. pen.

A susținut că instanța de apel în mod greșit a stabilit încadrarea juridică dată faptei în infracțiunea prevăzută de art. 198 alin. (1) C. proc. pen.

A susținut că, motivându-și soluția, instanța de apel nu a făcut o analiză a probelor în ansamblul lor ci a luat în considerare doar declarația dată de partea vătămată, cu încălcarea legii, fără a fi asistată, reținând greșit și că dispozițiile art. 484 C. proc. pen. nu sunt aplicabile în cauză întrucât „au în vedere doar situația inculpatului minor nu și situația unei părți vătămate minore”, contrar dispozițiilor art. 77 C. proc. pen. caz în care se poate aprecia că această declarație nu are valoare probantă, potrivit art. 64 alin. (2) C. proc. pen.

A mai arătat că încadrarea juridică dată faptei săvârșită de inculpat este cea prevăzută de art. 197 alin. (1) și (3) teza I C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și nu cea prevăzută de art. 198 C. pen., susținând că raporturile sexuale exercitate asupra victimei au fost prin constrângere fizică și psihică, victima nedându-și consimțământul cu privire la exercitarea raporturilor sexuale.

A mai solicitat reindividualizarea pedepsei stabilite în sarcina inculpatului și aplicarea unei pedepse într-un cuantum mai mare, întrucât față de fapta săvârșită nu se impune menținerea pedepsei inculpatului stabilită sub minimul special.

Totodată, în cauză a declarat recurs și inculpatul M.D.M., solicitând casarea hotărârilor pronunțate sub aspectul greșitei individualizări a pedepsei stabilită în sarcina inculpatului, invocând motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.

A solicitat reindividualizarea pedepsei de 7 ani închisoare stabilită în sarcina inculpatului, fiind într-un cuantum prea mare față de fapta săvârșită, solicitând aplicarea dispozițiilor art. 74 lit. a), b), c) C. pen.

a) Sub aspectul primului motiv de critică din recursul declarat de procuror prin care se pretinde, în temeiul cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 17 C. proc. pen., că infracțiunii comisă de inculpatul M.D.M. prin decizia instanței de apel s-a dat o greșită încadrarea juridică, în cea prevăzută de art. 198 alin. (1) C. pen., Înalta Curte are în vedere pertinența acestuia întrucât, în mod judicios, încadrarea juridică a fost cea de viol în formă continuată prevăzută de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. – fiind statuată corect de către instanța de fond, reținându-se corelativ greșita schimbare a acesteia de către instanța de prim control judiciar.

Cu titlu de premisă, Înalta Curte are în vedere că potrivit dispozițiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au valoare dinainte stabilită, iar aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau instanța de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.

Din analiza dispoziției legale menționate rezultă că probele administrate în faza de urmărire penală au aceeași valoare cu probele administrate în faza cercetării judecătorești, că probele administrate în faza de urmărire penală se analizează coroborat cu cele administrate în faza cercetării judecătorești și că scopul probelor, prevăzut în art. 62 C. proc. pen., constând în aflarea adevărului, este identic pentru ambele faze ale procesului penal.

Prin urmare, probele administrate în faza de urmărire penală nu servesc exclusiv pentru trimiterea în judecată a inculpatului, iar faptul că instanța de judecată este obligată să verifice legalitatea probelor și să stabilească utilitatea și concludența acestora în cadrul cercetării judecătorești nu duce automat la concluzia eliminării probelor administrate în faza de urmărire penală.

În declarațiile date procurorului în cursul urmăririi penale, cât și instanței de judecată – inculpatul M.D.M. a recunoscut că pentru a înfrânge opunerea victimei minore P.C.I. – de numai 13 ani 4 luni „... am dezbrăcat-o forțat, ținând-o de mâini și totodată amenințând-o că o voi bate până o voi omorî ... iar ... înainte de a pleca acasă am amenințat din nou partea vătămată că dacă va comunica cele întâmplate o voi bate până o voi omorî ... în aceleași împrejurări am întreținut din nou raport sexual cu victima ...” (filele 12-16; 20-21; 47-48 dosar urmărire penală; fila 7 dosar nr. 5774/95/2010 și filele 7-8 dosar nr. 4103/95/2010 ale Tribunalului Gorj).

Aceste declarații de recunoaștere a săvârșirii infracțiunii de viol, de către inculpat, se coroborează cu declarațiile date de victima minoră P.C.I., în cursul urmării penale și al judecății în primă instanță (fila 19 dosar nr. 5774/95/2010 al Tribunalului Gorj) și celelalte probe administrate în cauză.

Că în declarațiile date în cursul urmăririi penale victima a relatat adevărul rezultă chiar din declarația martorei P.N., străbunica acesteia – dată la 30 iunie 2010 – primă instanță în care aceasta precizează că victima „... adică strănepoata mi-a cerut să nu-l mai primesc pe M. în casă fără să-mi spună motivul acestei cereri ...” (fila 65 dosar nr. 5774/95/2010 al Tribunalului Gorj) – declarație relevantă în privește așa zisul acord al victimei pentru întreținerea de relații sexuale cu inculpatul (cu concluzia că motivul pentru care nu l-a denunțat a fost teama de amenințările acestuia).

Cât privește motivarea inculpatului în legătură i recunoașterea infracțiunii de viol, din cursul urmăririi penale și la primul termen de judecată – că ar fi fost constrânsă la aceasta – relevantă este și declarația martorului M.I. – din care rezultă ca acesta a recunoscut săvârșirea infracțiunii de viol – în prezența sa și a apărătorului care-l asista – fără a fi supus unei cercetări abuzive (file 66 dosar primă instanță).

Așa fiind, s-a apreciat că declarațiile date de victima P.C.I. – ulterior, în fața primei instanțe la data de 20 august 2010 și în fața instanței de apel la 3 noiembrie 2010 – trebuie apreciate avându-se în vedere și relațiile de rudenie între părți, care realizând ce sancțiune se va aplica inculpatului – pentru infracțiunea de viol comisă – au încercat „o iertare în familie”.

O asemenea concluzie în ce privește valoarea probantă a acestor din urmă declarații ale victimei se poate deduce și din precizarea făcută de inculpat în fața instanței de apel – în finalul căreia precizează că „... mama mea am înțeles că ar fi avut o discuție cu părinții părții vătămate ca să mă ierte și să primească un pământ.” – știută fiind situația materială precară a familiei victimei (fila 28 dosar instanță de apel).

Ca atare, s-a apreciat că, în ce privește starea de fapt și încadrarea juridică dată infracțiunii comise de inculpatul M.D.M., acestea au fost reținute corect de către prima instanță.

Astfel, în considerentele hotărârii, prima instanța a analizat în ansamblul lor probele administrate în cauză și a luat în considerare aspectele privind persoana victimei minore P.C.I. – așa cum rezultă și din raportul întocmit de Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Gorj (filele 86-87 dosar primă instanță) – atunci când a analizat posibilitatea victimei de reacție la infracțiunea comisă împotriva sa.

În ce privește infracțiunea de viol, lipsa consimțământului și modalitățile concrete în care victima este constrânsă ori se opune constrângerii, trebuie apreciate, în primul rând,

avându-se în vedere persoana victimei (ex. vârstă, dezvoltare psihosomatică, etc.), împrejurările în care s-a comis infracțiunea și persoana infractorului, în relația cu victima.

Aceste aspecte ale cauzei, rezultând cu prisosință din probele administrate – au fost avute în vedere de către prima instanță – dar au fost înlăturate, fără vreo motivare convingătoare, de către instanța de apel.

Motivându-și soluția, instanța de apel nu face o analiză a probelor în ansamblu lor, ci ia în considerare doar declarația dată de partea vătămată, cu încălcarea legii (fără a fi asistată), reținând greșit și că dispozițiile art. 484 C. proc. pen., nu sunt aplicabile în cauză, întrucât, „... au în vedere doar situația inculpatului minor, nu și situația unei părți vătămate minore” – contrar dispozițiilor art. 77 C. proc. pen. – caz în care se poate aprecia că această declarație nu are valoare probantă – potrivit art. 64 alin. (2) C. proc. pen.

Tot astfel, nerelevantă pentru temeinicia hotărârii instanței de apel este și motivarea acesteia – prin analiza făcută – în ce privește existența infracțiunii prevăzută de art. 198 C. pen. –dacă victima minoră P.C.I. „ajunsese la pubertate sexuală”.

Deosebirea dintre infracțiunea prevăzută art. 198 C. pen. și acea prevăzută de art. 197 C. pen. – nu are în vedere, ca cerință esențială, dacă victima „ajunsese la pubertate sexuală” – ci dacă raporturile sexuale au fost consimțite sau nu de victimă, fără ca asupra sa să fie exercitată, în vreo modalitate, constrângerea fizică ori psihică.

Or, în cauză, chiar inculpatul a recunoscut că a agresat fizic victima și a amenințat-o pentru a-și ascunde fapta.

Așa fiind, rezultă că încadrarea juridică corectă ce trebuie dată infracțiunii comise de inculpatul M.D.M. este în art. 197 alin. (1) și (3) teza I C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

b) Fondată este și critica secundă din recursul declarat de procuror prin care se solicită majorarea pedepsei aplicată inculpatului M.D.M. pentru infracțiunea imputată, care însă fiind simetric inversă motivului de critică din propriul recurs declarat de inculpatul M.D.M., prin care se tinde la reducerea cuantumului pedepsei de 1 an și 10 luni închisoare aplicată de instanța de apel – urmează a fi analizat în comun cu această critică deja enunțată devoluată de inculpat în tiparul unic de analiză al cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.

Din acest punct de vedere se rețin în favoarea inculpatului circumstanțele atenuante judiciare prevăzute de art. 74 lit. a) și c) C. pen. – instanța a dat o eficiență nejustificat de mare acestora – reducând pedeapsa la 1 an și 10 luni închisoare.

S-a apreciat că efectele acestor circumstanțe trebuiau circumscrise scopului și funcțiilor pedepsei.

Infracțiunea de raport sexual cu o minoră, prevăzută de art. 198 alin. (1) C. pen. comisă de inculpat este pedepsită cu închisoarea de la 3 ani la 10 ani.

Aplicându-i inculpatului M.D.M. o pedeapsă cu mult sub minimul special prevăzut de lege – rezultă că instanța de apel nu a avut în vedere funcțiile pedepsei de eliminare temporară a acestuia din societate și de exemplaritate – de intimidare a celor tentanți să comită infracțiuni de genul celei reținute în sarcina inculpatului – pentru ocrotirea victimelor minore ale unor asemenea infracțiuni.

Așa fiind, urmează ca, admițându-se recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova să se dispună, în baza art. 38515 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., casarea hotărârii instanței Curții de Apel Craiova și menținerea hotărârii primei instanțe, întrucât apelul a fost greșit admis prin desființarea parțială a sentinței penale nr. 156 din 03 august 2010 a Tribunalului Gorj.

Corelativ, urmează ca, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., să se respingă ca nefondat recursul declarat de inculpatul M.D.M. împotriva aceleiași decizii de apel, reținându-se că pedeapsa de 7 ani închisoare – aplicată de instanța de fond prin reținerea circumstanțelor atenuante prevăzute de art. 74 alin. (1) lit. a) și c) C. pen. datorat lipsei de antecedente penale, că este bine poziționat în comunitatea din care face parte (împrejurare ce rezultă din caracterizările depuse în scris de vecinii din localitate, prieteni ai inculpatului, persoane împreună cu care a muncit), că își câștigă existența prin prestarea de diverse activități, muncind în gospodăria proprie, cât și în alte gospodării contracost, că în ce privește faptele deduse judecății a manifestat o atitudine sinceră încă dinainte de sesizarea organelor de urmărire penală, cât și pe tot parcursul procesului penal până în prezent, contribuind în mod eficient la aflarea adevărului în cauză – este aptă, în totalitate, să satisfacă scopurile și finalitățile definite prin dispozițiile art. 52 C. pen. și, respectiv, să reprezinte o reală măsură de constrângere și reeducare a inculpatului, cât și să asigure prevenția generală a săvârșirii de noi infracțiuni.

Urmează ca, în baza art. 38516 alin. (2) C. proc. pen. combinat cu art. 381 alin. (1) C. proc. pen. să se compute prevenția pentru inculpatul M.D.M. de la 26 aprilie 2010 la zi.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova împotriva deciziei penale nr. 225 din 3 noiembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori.

Casează decizia penală atacată și menține sentința penală nr. 156 din 3 august 2010 pronunțată de Tribunalul Gorj.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.D.M. împotriva aceleiași decizii.

Deduce din pedeapsa aplicată, durata reținerii și arestării preventive de 26 aprilie 2010 la 24 februarie 2011.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 24 februarie 2011.