ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3209/2012

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Încheierea din 25 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul nr. 21426/3/2012 (2867/2012), în baza art. 3002 cu referire la art. 160 b alin. (3) C. proc. pen., s-a constatat legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a inculpaților C.C.A. și G.R. și s-a menținut starea de arest preventiv a inculpaților. Pentru a pronunța această hotărâre, curtea de apel a reținut că prin Sentința penală nr. 671 din 01 august 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, s-a dispus, în baza art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, condamnarea inculpaților C.C.A.

și G.R. la câte 10 ani închisoare. În baza art. 350 C. proc. pen., s-a menținut starea de arest a inculpaților. În fapt, s-a reținut în sarcina inculpatului C.C.A. că în data de 11 aprilie 2012, împreună cu coinculpatul G.R., au vândut colaboratorului cu nume de cod „B.I." cantitatea de 29,35 gr heroină, cu suma de 5.300 RON, din care a fost achitată, eșalonat, suma de 4.000 RON, respectiv în data de 11 aprilie 2012 suma de 1.000 RON, în data de 17 aprilie 2012 suma de 1.500 RON, iar în data de 18 aprilie 2012 suma de 1.500 RON. Sentința penală anterior menționată a fost apelată de inculpații C.C.A. și G.R. Procedând la verificarea legalității și temeiniciei măsurii arestării preventive a inculpaților, potrivit dispozițiilor legale, curtea de apel a constatat că temeiurile care au determinat arestarea preventivă a inculpaților impun în continuare privarea de libertate a acestora.

S-a reținut că mijloacele de probă administrate relevă probe și indicii temeinice, care conduc la presupunerea rezonabilă că inculpații au săvârșit faptele de care sunt acuzați (procese-verbale de redare a rapoartelor investigatorului sub acoperire, declarații colaborator, rapoarte de constatare tehnico-științifică, procese-verbale de percheziții domiciliare, procese-verbale de constatare a infracțiunilor flagrante, procese-verbale de înseriere, declarații martori, declarații inculpați), fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 143 C. proc. pen. Totodată, s-a apreciat că sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. întrucât lăsarea în libertate a inculpaților prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, care rezultă din natura infracțiunilor cu privire la care sunt cercetați (trafic de droguri de mare risc), modalitatea concretă de săvârșire a acestora și urmările activității infracționale.

Prin urmare, s-a constatat că temeiurile care au determinat arestarea preventivă nu au încetat și nici nu s-au modificat pentru a se revoca sau înlocui starea de arest preventiv cu o altă măsură privativă de libertate alternativă, mai puțin severă. Totodată, s-a avut în vedere că între starea de arest preventiv și condamnarea inculpaților, dispusă de prima instanță, există o legătură de cauzalitate, astfel că privarea de libertate nu este arbitrară și nici incompatibilă cu dispozițiile art. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertățile fundamentale. Împotriva încheierii anterior menționate, în termen legal, a declarat recurs inculpatul C.C.A., solicitând revocarea măsurii arestării preventive și continuarea judecății în stare de libertate, Concluziile formulate de reprezentantul Parchetului, de apărătorul recurentului inculpat și ultimul cuvânt al acestuia au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.

Înalta Curte, examinând recursul declarat de inculpat, pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, constată că acesta nu este fondat. Potrivit dispozițiilor art. 160 b alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive. Conform alin. (3) din același text de lege, când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menținerea măsurii arestării preventive. În cauză, Curtea de Apel București, secția a II-a penală a procedat la efectuarea verificărilor și a constatat că temeiurile de fapt și de drept care au stat la baza luării măsurii preventive subzistă, impunându-se în continuare privarea de libertate a inculpatului.

Înalta Curte, în raport de împrejurările concrete de comitere a faptelor, apreciază că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, așa cum corect a reținut și instanța de apel. Ordinea publică reprezintă climatul social optim, firesc, care se asigură printr-un ansamblu de norme și măsuri și care se traduce prin funcționarea normală a instituțiilor statului, menținerea liniștii cetățenilor și respectarea drepturilor acestora. Deși pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esențială a infracțiunii, aceasta nu înseamnă că la aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracție de gravitatea faptei.

Sub acest aspect, existența pericolului public poate rezulta, între altele, din însuși pericolul social al infracțiunii de care este învinuit inculpatul, din reacția publică la comiterea unor astfel de infracțiuni, din posibilitatea comiterii unor alte asemenea fapte de către alte persoane, în lipsa unei reacții ferme față de cei bănuiți ca autori ai faptelor respective. În acord cu prima instanță, Înalta Curte apreciază că sunt întrunite și la acest moment procesual condițiile prevăzute de art. 300 2 coroborat cu art. 160 b alin. (3) C. proc. pen., impunându-se, în continuare, privarea de libertate a inculpatului.

Se reține, de asemenea, că menținerea arestării preventive a inculpatului nu contravine dreptului la libertate ocrotit de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, iar pe de altă parte, având în vedere circumstanțele reale ale faptelor, modalitatea concretă de săvârșire, gradul crescut de pericol social ce caracterizează aceste fapte, durata detenției provizorii nu excede termenului rezonabil la care face referire art. 5 parag. 3 din Convenție, existând temeiuri suficiente pentru a constata că menținerea detenției provizorii este licită, respectându-se legislația internă și prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului. În același sens, Înalta Curte reține că, în cauză, menținerea măsurii arestării preventive nu alterează prezumția de nevinovăție și nici dreptul inculpatului de a fi judecat într-un termen rezonabil, limitarea libertății acestuia încadrându-se în dispozițiile și limitele legii.

Aceste considerente justifică dispoziția de menținere a arestării preventive, astfel că, în conformitate cu art. 385 5 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va ii respins, ca nefondat. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 200 RON, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.C.A. împotriva Încheierii din 25 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul nr. 21426/3/2012 (2867/2012). Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suina de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 8 octombrie 2012. Procesat de GGC - LM