ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 991/2013

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința comercială nr. 1329 pronunțată

la 8 februarie 2011, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis

excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a

acțiunii formulată de reclamanta SC A.C.G. SRL prin administrator judiciar SC

G.G.E. SPRL, în contradictoriu cu pârâtul C.A., în favoarea Tribunalului

Comercial Argeș.

Învestită cu

soluționarea acestei cauze la 4 martie 2011, această din urmă instanță și-a

declinat la rândul ei competența în favoarea Tribunalului București, secția

comercială și constatând ivit un conflict negativ de competență, a înaintat

cauza la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru pronunțarea unui regulator

de competență.

Prin Decizia nr. 2155

pronunțată la 1 iunie 2011, s-a stabilit de către Înalta Curte de Casație și

Justiție competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Comercial

Argeș care, prin Sentința nr. 1951 din 14 decembrie 2011 a respins excepția

prescripției dreptului la acțiune invocată de pârât și a respins acțiunea ca neîntemeiată,

reținând în esență că pârâtul în calitate de persoană fizică, nu și-a însușit

prevederea înscrisă la art. 3 din contract, întrucât acesta nu este semnat de

pârât ca persoană fizică, respectiv ca garant, astfel încât, în sarcina sa nu

s-a născut obligația de restituire așa cum pretinde reclamanta, că nefiind

parte în contractul respectiv, în calitate de garant fidejusor, pârâtul nu

poate fi obligat la ceva ce nu și-a asumat prin propria-i voință.

Pârâtul a invocat în

apărare și excepția prescripției dreptului la acțiune, însă aceasta nu a fost

reținută, întrucât contractul avea ca dată scadentă 31 decembrie 2007, în

raport de care acțiunea apare formulată în termen.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel în termen legal reclamanta SC A.C.G. SRL prin

administrator judiciar SC G.G.E. SPRL, arătând că hotărârea nu cuprinde o

motivare în drept, iar aspectele reținute de instanță nu sunt în concordanță cu

legea aplicabilă acestei spețe, respectiv normele vechiului C. civ.

Curtea de Apel

Pitești, secția I civilă, prin Decizia nr. 26 din 11 mai 2012, a respins ca

nefondat apelul reclamantei, instanța de control judiciar reținând, în esență,

că hotărârea este motivată pe instituția fidejusiunii, reținându-se, în esență,

că pârâtul nu și-a însușit prevederea art. 3 din contractul de împrumut de la

filele 12 - 15 din dosar, întrucât nu a semnat acest contract în calitate de

garant și că, nefiind garant fidejusor nu poate fi obligat la ceva ce nu și-a

asumat prin propria-i voință.

A mai reținut

instanța de apel că termenul de prescripție de 3 ani începe să curgă de la data

de 31 decembrie 2007, data scadentă fixată prin ultimul act adițional, că față

de acest termen, raportat și la data formulării acțiunii 23 aprilie 2010, nu a

intervenit efectul prescripției extinctive, așa încât în mod corect a fost

respinsă această excepție.

Trecând la critica a

doua, instanța a constatat că sentința atacată este legală întrucât din

interpretarea art. 1652 C. civ. rezultă că fidejusiunea sau cauțiunea este un

contract prin care o persoană denumită fidejusor se obligă față de creditorul

altei persoane să execute obligația celui pentru care garantează, dacă acesta

nu o va executa.

Critica vizând modul

de soluționare a fondului cauzei a fost de asemenea respinsă, instanța de apel

raportându-se la art. 3 din contractul de împrumut, constatând că nu s-a

încheiat o convenție de fidejusiune între pârât și creditor, ci o convenție

între pârât și debitor, convenție ce excede dispozițiilor art. 1652 - 1662 C.

civ.

Împotriva a cestei

decizii a declarat recurs reclamanta SC A.C.G. SRL prin administrator judiciar

SC G.G.E. SPRL, solicitând admiterea recursului modificare în tot a sentinței

recurate iar pe fondul cauzei admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii

de fond, în sensul admiterii acțiunii cu consecința obligării pârâtului la

plata sumei de 1.010.160 RON, (echivalentul sumei de 244.000 euro la cursul de

4,14 RON/1 euro din data de 22 aprilie 2010), sumă solicitată în baza

Contractului de împrumut încheiat la data de 11 aprilie 2005, precum și la

plata penalităților de întârziere în cuantum de 0.3 % din suma datorată pentru

fiecare zi de întârziere.

Recurenta-reclamantă

își subsumează criticile motivelor de modificare reglementate de art. 304 pct.

7 și 9 C. proc. civ. într-o primă critică recurenta-reclamantă arată că

instanța de fond, în mod greșit, reține lacunar în doua paragrafe, faptul că

pârâtul în calitate de persoană fizică, chiar dacă la art. 3 din contract s-a

menționat că va rambursa o parte din împrumut, nu și-a însușit prevederea

respectivă din contract, întrucât acesta nu este semnat de pârât ca persoană

fizică, respectiv ca garant, astfel încât în sarcina sa nu s-a născut obligația

de restituire, faptul că "nefiind parte în contractul respectiv, în calitate

de garant fidejusor, pârâtul nu poate fi obligat la ceva ce nu și-a asumat prin

propria voință."

Consideră

recurenta-reclamantă că hotărârea pronunțată de instanța de fond nu cuprinde o

motivare în drept întrucât aspectele reținute de instanță ca și motive de

respingere a acțiunii, nu sunt întemeiate pe vreun articol de lege care să dea

legitimitate sentinței pronunțate, și sunt în neconcordanță cu legea aplicabilă

acestei spețe, respectiv normele vechiului C. civ.

Precizează

recurenta-reclamantă că în situația în care s-ar fi pronunțat o hotărâre după

intrarea în vigoare a noului C. civ., legea aplicabilă speței ar reprezenta-o

normele vechiului C. civ., dispozițiile vechiului C. civ. referitoare la

condițiile de formă ale fidejusiunii nefiind atât de drastice precum noile

reglementări în materie (care prevăd ca fidejusiunea nu se prezumă, sub

sancțiunea nulității absolute, art. 2282 noul C. civ.).

Apreciază

recurenta-reclamantă, făcând trimitere la art. 1656 din vechiul C. civ., că

art. 3 din contractul de împrumut reprezintă în sine contractul accesoriu de

fidejusiune întrucât clauzele unui contract trebuie interpretate în sensul în

care produc efecte (potrivit voinței reale a părților) și nu în sensul în care

nu ar produce efecte.

Referindu-se la

instanța de control judiciar, recurenta precizează că aceasta a analizat în mod

greșit motivele din cererea de apel.

Prin întâmpinare

intimatul C.A. a invocat în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ., excepția

prescripției dreptului la acțiune al reclamantei.

Excepția prescripției

dreptului la acțiune a mai fost ridicată de pârât cu ocazia judecării fondului

cauzei, fiind respinsă prin Sentința nr. 1951 din 14 decembrie 2011 pronunțată

de Tribunalul Argeș, fiind menținută prin decizia atașată.

Întrucât niciuna

dintre criticile formulate de recurenta-reclamantă nu are în vedere modul în

care a fost soluționată această excepție, soluția pronunțată cu privire la

acest aspect a intrat în puterea de lucru judecat prin nerecurare.

În aceste condiții

intimatul-pârât nu are posibilitatea legală să o invoce și din punctul de

vedere al calității procesuale pe care o are în această fază procesuală, motiv

pentru care această excepție nu poate fi primită.

Înalta Curte,

examinând cererea de recurs din perspectiva criticilor indicate de parte,

astfel cum acestea au fost circumscrise temeiurilor de drept indicate, reține

nemotivarea în drept a acestora în raport de reglementarea cuprinsă în art. 302

1

lit. c) C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Recursul, cale

extraordinară de atac, poate fi exercitat numai pentru motivele de

nelegalitate, în reglementarea expresă și limitativă redată în art. 304 C.

proc. civ.

Argumentația adusă de

recurentul-pârât în susținerea criticilor vizează în mod esențial hotărârea

instanței de fond, situații de fapt și administrarea probatoriului, fără a fi

susținute în drept, precum și o simplă afirmație referitoare la faptul că

instanța de apel a analizat în mod greșit motivele de apel.

Așadar, simpla

prezentare a aspectelor reținute de instanța de fond, situațiile de fapt

prezentate de fapt și referirile la probatoriul administrat, trimiterile

formale la articole de lege, în lipsa unei argumentații în drept care să

situeze criticile în sfera temeiurilor de modificare indicate fac imposibilă

exercitarea efectivă a controlului de legalitate al instanței de recurs.

În considerarea celor

ce preced, constatând că recurenta-reclamantă nu s-a conformat obligației

reglementată de dispozițiile art. 302

1

lit. c) C. proc. civ.

potrivit cărora cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității,

motivele de recurs și dezvoltarea lor, Înalta Curte, având în vedere și

inexistența motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 306 alin.

(2) C. proc. civ., va constata nulitatea cererii de recurs în temeiul art. 302

1

lit. c) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nulitatea

cererii de recurs formulată de recurenta-reclamantă SC A.C.G. SRL prin

administrator judiciar SC G.G.E. SPRL împotriva Deciziei civile nr. 26 din 11

mai 2012 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, în temeiul art.

302

1

lit. c) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședința publică, astăzi 12 martie 2013.

Procesat

de GGC - NN