ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2192/2015
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2192/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)
Asupra
recursului de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată
la 11 februarie 2009 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială,
reclamanta SC G.P.I. SRL a chemat în judecată pe pârâta R.A.D.E.F. - R.F.,
solicitând obligarea acesteia la executarea în natură a obligației, constând în
încheierea contractului de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare
prin negociere directă a activului - bun imobil, Cinematograful Unirea, situat
în Focșani, str. Republicii, județul Vrancea, precum și la plata de daune
cominatorii de 100 lei/zi de întârziere până la executarea obligației, cu
cheltuieli de judecată.
Prin
sentința comercială nr. 8777 din 04 iunie 2009, Tribunalul București, secția a
VI-a comercială, a respins acțiunea, ca neîntemeiată.
Pentru
a hotărî astfel, prima instanță, în analiza admisibilității cererii deduse judecății,
s-a raportat la condițiile statuate de art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr.
346/2004, verificând dacă reclamanta se încadrează în categoria
întreprinderilor mici și mijlocii, dacă deține activul în baza unui titlu legal
și dacă a realizat asupra acestuia investiții care depășesc 15% din valoarea
sa, disponibilitatea înstrăinării activului și posibilitatea legală de
înstrăinare a acestuia.
Astfel,
tribunalul a constatat că pentru înstrăinarea valabilă între părțile în litigiu
a Cinematografului Unirea din Municipiul Focșani printr-un contract de leasing
imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare era necesară conform O.G. nr.
39/2005, modificată prin Legea nr. 303/2008, respectarea strategiei emise de
Ministerul Culturii și Cultelor, aprobată prin H.G. nr. 1874/2006.
Cum
însă, prin Decizia nr. 2579/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și
Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost anulată
strategia de privatizare anterior menționată, prima instanță a reținut lipsa
cadrului legal de înstrăinare a cinematografelor.
De
asemenea, a mai notat că în sarcina pârâtei nu poate fi reținută obligația de a
vinde activul asupra căruia nu are decât drept de administrare, întrucât acesta
aparține domeniului public, iar dispozițiile art. 12 din Legea nr. 346/2004 se
referă la condițiile de negociere în vederea înstrăinării unor astfel de active
care s-ar fi dovedit a fi disponibile.
Împotriva
acestei sentințe, reclamanta a declarat apel, care a fost respins ca nefondat,
prin decizia nr. 452 din 24 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a
V-a civilă.
Pentru
a decide în acest sens, instanța de prim control judiciar a înlăturat motivat
fiecare dintre criticile reclamantei, reținând că în mod corect tribunalul a
conchis că acțiunea introductivă nu poate fi admisă în lipsa cadrului legal
care să guverneze înstrăinarea acestui tip de bunuri, în contextul anulării
strategiei de privatizare prin Decizia nr. 2579/2008 a Înaltei Curți de Casație
și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.
De
asemenea, a mai reținut ca fiind nefondate criticile reclamantei referitoare la
existența între părțile litigante a unui contract cu forță obligatorie, conform
art. 969-970 C.civ., încheiat odată cu acceptarea de către reclamantă a ofertei
de vânzare formulată de pârâtă, având în vedere chiar petitul principal al
cererii introductive, prin care reclamanta a solicitat să fie obligată pârâta
la încheierea unui contract.
Față
de dispozițiile art. 5 alin. (3) din Legea nr. 15/1990 și art. 27 alin. (2) din
O.U.G. nr. 88/1997 (astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 99/1999),
curtea a apreciat că încheierea contractului pretins de reclamantă nu depindea
exclusiv de voința părților în litigiu, ci și de voința instituției publice
implicate, căreia îi revenea sarcina de a o supune aprobării Guvernului în
condițiile art. 1-3 din Anexa nr. 1 la H.G. nr. 577/2002.
Astfel,
a reținut că în speță, contractul părților se află sub condiție mixtă,
suspensivă, conform art. 1007 și 1017 C.civ., existența sa depinzând de voința
uneia dintre părți și de voința unui terț. Din acest punct de vedere, curtea a
notat că în cauză nu s-a dovedit îndeplinirea condiției, respectiv a acordului
de înstrăinare pe care instituția publică trebuia să îl dea în condițiile și
forma prevăzute la art. 105 alin. 1 din Anexa 1 la H.G. nr. 577/2002.
De
asemenea, s-a apreciat că prin referirile primei instanțe la dispozițiile O.G.
nr. 39/2005, nu a fost înfrânt principiul constituțional al neretroactivității
legii civile, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituția României, ele
vizând determinarea condiției suspensive, definite la art. 1004 C.civ. ca fiind
un eveniment viitor și necert.
Totodată,
față de natura cererii de chemare în judecată, prin care reclamanta a solicitat
obligarea pârâtei la încheierea contractului, uzând de dreptul conferit
creditorului obligației neîndeplinite de art. 1021 C.civ., curtea a consemnat
necesitatea analizei cauzei prin raportare la dispozițiile Legii nr. 303/2008.
S-a
mai reținut că survenirea Legii nr. 303/2008 și a O.U.G. nr. 47/2011 constituie
încă un motiv pentru care cererea de chemare în judecată nu putea fi admisă
nici la momentul introducerii ei și nici la momentul soluționării apelului,
întrucât cele două acte normative statuează asupra titularului dreptului de
proprietate asupra bunului în litigiu și asupra dreptului de administrare ce
revine intimatei-pârâte.
Astfel,
instanța de prim control judiciar a apreciat cererea introductivă ca fiind
neîntemeiată, în condițiile în care, în speță nu s-a făcut dovada că pârâta
este titulara dreptului de proprietate asupra activului ce urma să constituie
obiectul contractului.
Împotriva
acestei decizii, reclamanta SC G.P.I. SRL a declarat recurs, criticând-o din
perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9
C.proc.civ. și solicitând, în principal, casarea acesteia în parte și
trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, iar, în subsidiar,
modificarea în parte, în sensul admiterii apelului său și schimbării în tot a
sentinței comerciale nr. 8777 din 04 iunie 2009, pronunțată de Tribunalul
București, secția a VI-a comercială și, pe fond, admiterea acțiunii astfel cum
a fost formulată.
Prin
Decizia nr. 487 din 12 februarie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția
a II-a civilă, a admis recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei
civile nr. 452 din 24 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă,
a casat decizia atacată și a trimis cauza aceleiași instanțe spre rejudecarea
apelului.
Cauza
a fost înregistrată la data de 06 martie 2013 pe rolul Curții de Apel
București, secția a V-a civilă, care, prin decizia civilă nr. 134 din 08
aprilie 2013, a admis apelul și a schimbat sentința primei instanțe, în sensul
că a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins
cererea de chemare în judecată, ca fiind prescrisă.
Pentru
a decide astfel, instanța de prim control judiciar, în rejudecare după casare,
față de indicațiile instanței de recurs, a pus în discuția părților promovarea
în termen a acțiunii introductive înregistrate la 11 februarie 2009.
În
analiza excepției prescripției dreptului material la acțiune, curtea a reținut,
contrar susținerilor reclamantei, că cererea de chemare în judecată are
caracter patrimonial, fiind evaluabilă în bani, fapt pentru care a notat că
este prescriptibilă în termenul general prevăzut de art. 3 din Decretul nr.
167/1958. De asemenea, a reținut că termenul de prescripție a început să curgă
de la 08 decembrie 2004, când reclamanta, prin adresa nr. 861, și-a exprimat
acceptul de a încheia cu pârâta contractul de leasing imobiliar cu clauza
irevocabilă de vânzare și că s-a împlinit la 08 decembrie 2007. Astfel, curtea
a constatat că la data înregistrării acțiunii, 11 februarie 2009, dreptul
material al reclamantei de a cere obligarea pârâtei la încheierea contractului
era prescris, element în considerarea căruia a admis excepția și a respins
acțiunea ca fiind prescrisă.
Împotriva
acestei decizii, a declarat recurs întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut
de art. 304 pct. 9 C.proc.civ. reclamanta SC G.P.I. SRL, solicitând în
principal, casarea sa în tot și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași
instanțe, iar, în subsidiar, modificarea acesteia, în sensul admiterii apelului
și schimbării sentinței comerciale nr. 8777 din 04 iunie 2009 a Tribunalului
București, secția a VI-a comercială, cu consecința admiterii acțiunii
introductive, astfel cum a fost formulată.
Prin
decizia nr. 4042 din 20 noiembrie 2013, pronunțată în al doilea ciclu
procesual, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a admis
recursul declarat de reclamanta SC G.P.I. SRL împotriva Deciziei civile nr. 134
din 08 aprilie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă,
a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Pentru
a decide în acest sens, instanța supremă a reținut că, în mod greșit și cu
încălcarea principiului disponibilității, curtea a apreciat acțiunea
introductivă ca având caracter patrimonial și, pe cale de consecință, a dispus
respingerea ei ca fiind prescrisă. în atare situație, față de soluționarea
cauzei pe excepție, instanța de recurs a casat decizia atacată și a trimis
cauza spre rejudecare în vederea administrării de probe și cercetării fondului
pricinii.
Prin
decizia civilă nr. 136/ A din 03 februarie 2015, Curtea de Apel București, secția
a V-a civilă, a respins ca nefondat apelul.
Pentru
a decide în acest sens, curtea, analizând fondul cauzei, conform indicațiilor
instanței de casare și caracterului devolutiv al căii de atac a apelului, a
reținut că, deși în considerentele sentinței atacate, tribunalul nu a menționat
expres dispozițiile art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr.
44/1998, prima instanță s-a raportat la îndeplinirea condițiilor impuse de
respectiva normă legală, enumerându-le, cu toate că în fapt a menționat
dispozițiile art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 346/2004.
Chiar
în eventualitatea în care nu ar fi fost analizate condițiile prevăzute de art.
27 din O.U.G. nr. 88/1997, curtea a apreciat această critică ca fiind lipsită
de relevanță, în condițiile în care raționamentul tribunalului s-a fondat pe inexistența
cadrului legal care să reglementeze înstrăinarea cinematografelor, ca urmare a
anulării strategiei de privatizare prin Decizia nr. 2579/2008, pronunțată de
înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.
Instanța
de prim control judiciar a înlăturat critica formulată de reclamantă asupra
pretinsului caracter special al O.G. nr. 39/2005 raportat la Legea nr.
364/2004, reținând că în considerentele sentinței apelate nu se regăsește o
asemenea analiză.
A
mai reținut curtea ca fiind lipsită de relevanță neanalizarea de către tribunal
a probelor administrate în confirmarea îndeplinirii condițiilor impuse de art.
12 din Legea nr. 346/2004 și art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997, în contextul în
care convingerea primei instanțe în sensul respingerii acțiunii s-a format în
raport cu lipsa cadrului legal de înstrăinare a bunului ca împrejurare
esențială în soluționarea cauzei.
În
continuare, instanța de apel a consemnat ca prin cererea introductivă,
reclamanta urmărește dobândirea dreptului de proprietate asupra activului
Cinematograf Unirea din Focșani la finalizarea contractului de leasing și că
pentru încheierea valabilă a unui astfel de contract, o condiție esențială este
aceea ca înstrăinătorul să fie proprietarul lucrului vândut.
În
legătură cu regimul juridic al sălilor și grădinilor de spectacol
cinematografic, curtea a reținut că imobilele cu destinația de cinematografe au
trecut în proprietatea publică a unităților administrativ-teritoriale locale și
în administrarea consiliilor locale respective, prin efectul Legii nr.
303/2008.
Astfel,
față de art. II pct. 1 din evocata lege, s-a reținut că atât la data învestirii
instanței, cât și ulterior pe durata soluționării litigiului, titularul
dreptului de proprietate asupra Cinematografului Unirea, situat în municipiul
Focșani, str. Republicii nr. 18, județul Vrancea, menționat la poziția 314 în
anexa nr. 1 la O.G. nr. 39/2005, nu a fost intimata-pârâtă, aceasta din urmă
devenind, potrivit textului legal menționat, doar titularul unui drept de
administrare, calitate în care nu putea să transmită dreptul de proprietate
asupra imobilului.
Împrejurările
că anterior datei de 17 august 2005, la care a intrat în vigoare O.G. nr.
39/2005, a fost formulată și acceptată oferta de vânzare în perioada 30
noiembrie 2004 – 08 decembrie 2004, că aprobarea vânzării activului de către
Consiliul de Administrație și Ministerul Culturii și Cultelor s-a dat în anul
2004, iar raportul de evaluare a fost întocmit la solicitarea intimatei-pârâte
la 18.01.2005, au fost apreciate de curte ca nefiind de natură să susțină
concluzia invocată de reclamantă că procedura de vânzare s-ar fi consumat.
În
acest sens, a avut în vedere dispozițiile art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997 și
art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 346/2004 care impun o serie de condiții
ce constituie doar premise pentru încheierea contractului, conferind oricărui
subiect de drept care întrunește respectivele cerințe legale vocație la
încheierea contractului.
Conform
dispozițiilor art. 5 alin. (3) din Legea nr. 15/1990, înstrăinarea bunurilor
imobile aparținând regiei autonome se face cu aprobarea ministerului de resort.
În
același sens, curtea a menționat și prevederile art. 27 alin. (2) din O.U.G.
nr. 88/1997 potrivit cărora vânzarea prevăzută la alin. (1) al articolului se
desfășoară cu acordul instituției publice implicate, în speță Ministerul
Culturii și Cultelor.
În
aceste condiții, instanța de prim control judiciar a conchis că încheierea
contractului pretins de reclamantă nu depinde exclusiv de voința reclamantei și
a pârâtei, ci și de voința instituției publice implicate, care trebuie să o
supună aprobării Guvernului în condițiile articolelor 1, 2 și 3 din Anexa nr. 1
la H.G. nr. 577/2002, această condiție nefiind îndeplinită în cauză.
În
final, cu privire la ultima dintre criticile reclamantei, curtea a reținut că
lipsa unui protocol încheiat în condițiile art. II pct. 5 din Legea nr.
303/2008, în care să fie menționat imobilul în litigiu, nu justifică temeinicia
raționamentului apelantei în sensul că această împrejurare ar avea ca efect
menținerea Cinematografului Unirea în patrimoniul pârâtei, ca aceasta să-l
poată înstrăina.
Împotriva
acestei decizii, reclamanta SC G.P.I. SRL a declarat recurs, susținând că a
fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, invocând astfel motivul
de nelegalitate prevăzut la art. 304 pct. 9 teza a II-a C.proc.civ.
În
memoriul de recurs depus la dosar, autoarea căii de atac a reiterat amplu
situația de fapt în cauză, expunând derularea contractului de închiriere
încheiat între părți, demersurile întreprinse în anul 2004 de Ministerul
Culturii și Cultelor și de intimata-pârâtă R.A.D.E.F. „R.F." în cadrul
procedurii de vânzare a activului în litigiu, situația juridică a activului
comunicată de intimata-pârâtă, demersurile realizate de intimata-pârâtă în baza
Legii nr. 346/2004, parcursul judiciar al litigiului, cu referire la cererea de
chemare în judecată și soluțiile pronunțate de instanțele de judecată în cele
trei cicluri procesuale.
În
esență, recurenta a formulat împotriva hotărârii atacate două critici.
Prima
dintre ele vizează pretinsa încălcare de către instanța de apel, în rejudecare,
în al treilea ciclu procesual, a dispozițiilor art. 315 alin. (1) C.proc.civ.,
prin nesocotirea indicațiilor instanței de casare cuprinse în Decizia nr. 4042
din 20 noiembrie 2013 cu privire la necesitatea administrării de probe în
cauză.
În
acest sens, a reprodus paragraful din considerentele evocatei decizii, în care
înalta Curte a reținut că „în mod greșit apreciind instanța de apel că cererea
formulată este evaluabilă în bani și, pe cale de consecință dispunând
respingerea acesteia ca prescrisă, instanța nu a mai intrat în cercetarea
fondului pretențiilor deduse judecății și nu a dispus administrarea de
probe" și a arătat că instanța de apel, în cea de-a doua rejudecare,
trebuia să dispună în cauză administrarea de probe, realizând astfel controlul
judiciar și repararea erorii făcute prin soluționarea cauzei pe excepția
prescripției dreptului la acțiune.
A
mai susținut că încălcarea art. 315 alin. (1) C.proc.civ. a constat în
aprecierea instanței de apel ca fiind lipsită de relevanță în speță
neanalizarea probelor care ar fi putut atesta îndeplinirea condițiilor statuate
de art. 12 din Legea nr. 346/2004 și art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997, în
contextul în care raționamentul primei instanțe s-a fondat pe lipsa cadrului
legal pentru înstrăinarea activului în litigiu.
Cea
de-a doua critică formulată de autoarea căii de atac vizează încălcarea de
către instanța de apel a principiului specialia generalibus derogant, respectiv
a caracterului special al Legii nr. 346/2004 față de O.G. nr. 39/2005.
În
susținerea acestei afirmații, recurenta a arătat că solicitarea sa pentru
cumpărarea activului a fost făcută prin adresa nr. 861 din 08 decembrie 2004,
dată la care era în vigoare Legea nr. 346/2004, astfel că această lege guverna
raportul juridic născut în acel moment.
În
continuare, a enumerat o serie de elemente care, în opinia sa, ar releva
caracterul special al Legii nr. 346/2004 față de O.G. nr. 39/2005, respectiv:
faptul că legea, spre deosebire de ordonanța de guvern, reglementează procedura
de vânzare către întreprinderile mici și mijlocii și ca atare este o lege
specială, de imediată aplicare, a cărei finalitate constă în stimularea
înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii; faptul că
dispozițiile legii instituie o procedură specială de negociere directă în
vederea privatizării activelor disponibile ale regiilor sau societăților cu
capital majoritar de stat, că între excepțiile de la aplicarea acestui act normativ,
instituite de art. 15 din Legea nr. 346/2004, nu se regăsesc sălile și
grădinile de spectacol și prevederea posibilității de vânzare a activelor în
baza viitoarei strategii prin dispozițiile O.G. nr. 39/2005, fără să restrângă
însă la procedura menționată vânzările reglementate prin dispozițiile legilor
speciale în vigoare la momentul nașterii raporturilor juridice între părți.
În
final, recurenta a conchis că din aceste prevederi ar rezulta că, deși evocata
ordonanță a fost adoptată ulterior legii, legiuitorul nu a înțeles să modifice
cadrul juridic special deja existent în ceea ce privește procedura vânzării, în
cazul în care aceasta a început sub imperiul unei alte legi.
Din
perspectiva celor anterior expuse, autoarea căii de atac a susținut că argumentul
instanței de apel în sensul că prima instanță nu s-a raportat în dezlegarea
cauzei la raportul lege specială-lege generală între Legea nr. 346/2004 și O.G.
nr. 39/2005, este contrazis de aprecierea tribunalului din considerentele
sentinței pronunțate în sensul ca pentru a fi operat înstrăinarea, "era
necesară respectarea strategiei emise de Ministerul Culturii și Cultelor,
aprobată prin hotărâre de guvern, cum prevăd dispozițiile speciale din O.G. nr.
39/2005 (...)."
Astfel,
a conchis că prin decizia atacată a fost încălcat principiul specialia
generalibus derogant, conform căruia, chiar dacă într-o cauză sunt incidente două
sau mai multe legi, în mod obligatoriu aplicabilă este legea specială,
interpretarea sa fiind una restrictivă, sens în care a menționat jurisprudența Înaltei
Curți de Casație și Justiție, care, în decizia nr. 962/2014, pronunțată în
recurs de Secția a II-a Civilă, a subliniat faptul că aplicarea normei speciale
este de la sine înțeleasă într-un raport juridic, aceasta fiind tocmai
consecința directă a principiului enunțat mai sus.
Pentru
cele arătate, autoarea căii de atac a solicitat în principal casarea hotărârii
atacate, admiterea apelului, cu consecința anularii sentinței primei instanțe
și admiterea acțiunii introductive, iar în subsidiar, modificarea deciziei
recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, cu obligarea
pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
Intimata-pârâtă
nu a depus întâmpinare.
Analizând
decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate și a normelor legale
incidente, Înalta Curte reține următoarele:
Critica
recurentei privind pretinsa încălcare de către instanța de apel a dispozițiilor
art. 315 alin. (1) C.proc.civ., potrivit cărora „în caz de casare, hotărârile
instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra
necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii
fondului" este nefondată.
Astfel,
neadministrarea de noi probe în apel cu ocazia celei de-a doua rejudecări nu
poate fi apreciată ca încălcare a dispozițiilor instanței de casare, așa cum
susține recurenta, în contextul în care prin decizia nr. 4042 din 20 noiembrie 2014,
instanța de recurs nu a menționat expres necesitatea administrării în rejudecare
a unor probe determinate, ci a făcut o referire cu caracter general în acest
sens. De altfel, recurenta însăși, cu ocazia concluziilor orale puse pe fondul
recursului, a recunoscut că la termenul din 03 februarie 2015 proba cu acte i-a
fost încuviințată doar cu privire la actul adițional din 05 decembrie 2012 la
contractul de închiriere din 31 octombrie 2000 și i-a fost respinsă în ceea ce
privește restul înscrisurilor, astfel că nu se poate reține că nu s-au
administrat probe și deci, că prin aceasta s-ar fi nesocotit indicațiile
instanței de casare, ci doar că instanța de apel în rejudecare a apreciat
asupra utilității și concludentei celor propuse de parte.
În
ceea ce privește pretinsa greșită aplicare în cauză a dispozițiilor O.G. nr.
39/2005 în detrimentul prevederilor Legii nr. 346/2004, ca și consecință a
încălcării principiului de drept potrivit căruia norma specială derogă de la
norma generală, Înalta Curte reține următoarele:
Legea
nr. 346/2004 privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor
mici și mijlocii reglementează, între altele, o procedură specială cu privire
la înstrăinarea către acest tip de entități a activelor disponibile ale
regiilor autonome și ale societăților cu capital majoritar de stat, în timp ce
O.G. nr. 39/2005 privind cinematografia reglementează cadrul general de
desfășurare a activităților din domeniul cinematografiei, susținerea
dezvoltării industriei filmului, a culturii și educației cinematografice în
România, modul de constituire și de utilizare a resurselor financiare necesare
pentru realizarea, distribuirea, exploatarea și arhivarea creațiilor
cinematografice naționale, administrarea bunurilor care fac parte din
patrimoniul cinematografiei naționale, precum și organizarea Centrului Național
al Cinematografiei ca organ de specialitate al administrației publice centrale
în domeniul cinematografiei.
La
data intrării în vigoare a Legii nr. 303/2008 de aprobare a O.U.G. nr. 7/2008
pentru modificarea și completarea O.G. nr. 39/2005 privind cinematografia, precum
și pentru modificarea Legii nr. 328/2006 pentru aprobarea O.G. nr. 39/2005
sălile și grădinile de spectacol cinematografic, prevăzute în Anexa nr. 1 la
O.G. nr. 39/2005, aflate în domeniul privat al statului și în administrarea
R.A.D.E.F. R.F., împreună cu terenurile și bunurile mobile aferente au trecut
în domeniul public al unităților administrativ-teritoriale locale, comunale,
orășenești, municipale și al sectoarelor Municipiului București, după caz și în
administrarea consiliilor locale respective.
Cinematograful
Unirea din municipiul Focșani este menționat la poziția 314 din Anexa nr. 1 la
O.G. nr. 39/2005.
Dispozițiile
legale evocate au caracter imperativ, finalitatea lor fiind aceea de a schimba
regimul juridic al bunurilor supuse reglementării, în sensul că la data
intrării în vigoare a Legii nr. 303/2008, bunurile menționate mai sus, aflate
atunci în proprietatea privată a statului și în administrarea R.A.D.E.F.
România Film, au fost, prin efectul legii, trecute în proprietatea publică a
unităților administrativ-teritoriale, indiferent de existența sau inexistența
unui protocol de predare-primire încheiat între R.A.D.E.F. și consiliul local
competent și dobândind astfel caracter inalienabil.
Voința
legiuitorului în sensul celor anterior expuse a fost confirmată și de Curtea
Constituțională prin Decizia nr. 19 din 22 ianuarie 2013, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 07 februarie 2013, în care
instanța de contencios constituțional a statuat că trecerea bunurilor imobile
respective în proprietatea publică a unităților administrativ-teritoriale s-a
făcut prin efectul legii, ca mod de dobândire a proprietății, protocolul care
urma a se încheia, punctual, pentru fiecare imobil în parte, neavând natura
juridică a unui titlu de proprietate, el fiind doar modalitatea practică de
preluare a acestor imobile.
Așadar,
având în vedere considerentele mai sus expuse rezultă că bunul în litigiu nu
mai este în circuitul civil de la data intrării în vigoare a Legii nr.
303/2008.
Din
această perspectivă, critica recurentei asupra nesocotirii de către instanța de
apel a principiului specialia generalibas derogant se conturează ca fiind
lipsită de relevanță, în contextul în care raportul în care se situează O.G.
nr. 39/2005 față de Legea nr. 346/2004 nu este determinant în fundamentarea
soluției în cauză, esențială fiind trecerea cinematografului în litigiu, în
proprietatea publică a unității administrativ-teritoriale, devenind astfel inalienabil
și ca atare, nesusceptibil de apropriere în niciuna dintre formele prevăzute de
lege.
Astfel,
se constată că, în mod corect instanțele de fond au analizat chestiunea de
drept supusă analizei nu din perspectiva îndreptățirii reclamantei de a
solicita obligarea pârâtei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a
activului bun imobil ce face obiectul prezentului litigiu în baza art. 12 alin.
(1) lit. b) din Legea nr. 346/2004, ci din cea a susceptibilității bunului de a
fi înstrăinat, în contextul lipsei cadrului legislativ care să mai permită această
operațiune.
În
considerarea celor anterior expuse, decizia atacată se dovedește a fi legală,
criticile invocate de recurenta SC G.P.I. SRL nejustificând nici casarea, nici
modificarea sa, motiv pentru care, în temeiul art.
312
alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul
promovat de aceasta, ca nefondat.
PENTRU
ACESTE MOTIVE
ÎN
NUMELE LEGII
D E C
I D E
Respinge
ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă SC G.P.I. SRL împotriva Deciziei
civile nr. 136/A din 03 februarie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București,
secția a V-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi, 03 noiembrie 2015.