ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2192/2015

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 11 februarie 2009 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, reclamanta SC G.P.I. SRL a chemat în judecată pe pârâta R.A.D.E.F. - R.F., solicitând obligarea acesteia la executarea în natură a obligației, constând în încheierea contractului de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare prin negociere directă a activului - bun imobil, Cinematograful Unirea, situat în Focșani, str. Republicii, județul Vrancea, precum și la plata de daune cominatorii de 100 lei/zi de întârziere până la executarea obligației, cu cheltuieli de judecată. Prin sentința comercială nr. 8777 din 04 iunie 2009, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță, în analiza admisibilității cererii deduse judecății, s-a raportat la condițiile statuate de art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 346/2004, verificând dacă reclamanta se încadrează în categoria întreprinderilor mici și mijlocii, dacă deține activul în baza unui titlu legal și dacă a realizat asupra acestuia investiții care depășesc 15% din valoarea sa, disponibilitatea înstrăinării activului și posibilitatea legală de înstrăinare a acestuia. Astfel, tribunalul a constatat că pentru înstrăinarea valabilă între părțile în litigiu a Cinematografului Unirea din Municipiul Focșani printr-un contract de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare era necesară conform O.G.

nr. 39/2005, modificată prin Legea nr. 303/2008, respectarea strategiei emise de Ministerul Culturii și Cultelor, aprobată prin H.G. nr. 1874/2006. Cum însă, prin Decizia nr. 2579/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost anulată strategia de privatizare anterior menționată, prima instanță a reținut lipsa cadrului legal de înstrăinare a cinematografelor. De asemenea, a mai notat că în sarcina pârâtei nu poate fi reținută obligația de a vinde activul asupra căruia nu are decât drept de administrare, întrucât acesta aparține domeniului public, iar dispozițiile art. 12 din Legea nr. 346/2004 se referă la condițiile de negociere în vederea înstrăinării unor astfel de active care s-ar fi dovedit a fi disponibile.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat apel, care a fost respins ca nefondat, prin decizia nr. 452 din 24 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă. Pentru a decide în acest sens, instanța de prim control judiciar a înlăturat motivat fiecare dintre criticile reclamantei, reținând că în mod corect tribunalul a conchis că acțiunea introductivă nu poate fi admisă în lipsa cadrului legal care să guverneze înstrăinarea acestui tip de bunuri, în contextul anulării strategiei de privatizare prin Decizia nr. 2579/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

De asemenea, a mai reținut ca fiind nefondate criticile reclamantei referitoare la existența între părțile litigante a unui contract cu forță obligatorie, conform art. 969-970 C.civ., încheiat odată cu acceptarea de către reclamantă a ofertei de vânzare formulată de pârâtă, având în vedere chiar petitul principal al cererii introductive, prin care reclamanta a solicitat să fie obligată pârâta la încheierea unui contract. Față de dispozițiile art. 5 alin. (3) din Legea nr. 15/1990 și art. 27 alin. (2) din O.U.G. nr. 88/1997 (astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 99/1999), curtea a apreciat că încheierea contractului pretins de reclamantă nu depindea exclusiv de voința părților în litigiu, ci și de voința instituției publice implicate, căreia îi revenea sarcina de a o supune aprobării Guvernului în condițiile art. 1-3 din Anexa nr. 1 la H.G.

nr. 577/2002. Astfel, a reținut că în speță, contractul părților se află sub condiție mixtă, suspensivă, conform art. 1007 și 1017 C.civ., existența sa depinzând de voința uneia dintre părți și de voința unui terț. Din acest punct de vedere, curtea a notat că în cauză nu s-a dovedit îndeplinirea condiției, respectiv a acordului de înstrăinare pe care instituția publică trebuia să îl dea în condițiile și forma prevăzute la art. 105 alin. 1 din Anexa 1 la H.G. nr. 577/2002. De asemenea, s-a apreciat că prin referirile primei instanțe la dispozițiile O.G. nr. 39/2005, nu a fost înfrânt principiul constituțional al neretroactivității legii civile, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituția României, ele vizând determinarea condiției suspensive, definite la art. 1004 C.civ.

ca fiind un eveniment viitor și necert. Totodată, față de natura cererii de chemare în judecată, prin care reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la încheierea contractului, uzând de dreptul conferit creditorului obligației neîndeplinite de art. 1021 C.civ., curtea a consemnat necesitatea analizei cauzei prin raportare la dispozițiile Legii nr. 303/2008. S-a mai reținut că survenirea Legii nr. 303/2008 și a O.U.G. nr. 47/2011 constituie încă un motiv pentru care cererea de chemare în judecată nu putea fi admisă nici la momentul introducerii ei și nici la momentul soluționării apelului, întrucât cele două acte normative statuează asupra titularului dreptului de proprietate asupra bunului în litigiu și asupra dreptului de administrare ce revine intimatei-pârâte.

Astfel, instanța de prim control judiciar a apreciat cererea introductivă ca fiind neîntemeiată, în condițiile în care, în speță nu s-a făcut dovada că pârâta este titulara dreptului de proprietate asupra activului ce urma să constituie obiectul contractului. Împotriva acestei decizii, reclamanta SC G.P.I. SRL a declarat recurs, criticând-o din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C.proc.civ. și solicitând, în principal, casarea acesteia în parte și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, iar, în subsidiar, modificarea în parte, în sensul admiterii apelului său și schimbării în tot a sentinței comerciale nr. 8777 din 04 iunie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială și, pe fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Prin Decizia nr. 487 din 12 februarie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a admis recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei civile nr. 452 din 24 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, a casat decizia atacată și a trimis cauza aceleiași instanțe spre rejudecarea apelului. Cauza a fost înregistrată la data de 06 martie 2013 pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, care, prin decizia civilă nr. 134 din 08 aprilie 2013, a admis apelul și a schimbat sentința primei instanțe, în sensul că a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată, ca fiind prescrisă.

Pentru a decide astfel, instanța de prim control judiciar, în rejudecare după casare, față de indicațiile instanței de recurs, a pus în discuția părților promovarea în termen a acțiunii introductive înregistrate la 11 februarie 2009. În analiza excepției prescripției dreptului material la acțiune, curtea a reținut, contrar susținerilor reclamantei, că cererea de chemare în judecată are caracter patrimonial, fiind evaluabilă în bani, fapt pentru care a notat că este prescriptibilă în termenul general prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

De asemenea, a reținut că termenul de prescripție a început să curgă de la 08 decembrie 2004, când reclamanta, prin adresa nr. 861, și-a exprimat acceptul de a încheia cu pârâta contractul de leasing imobiliar cu clauza irevocabilă de vânzare și că s-a împlinit la 08 decembrie 2007. Astfel, curtea a constatat că la data înregistrării acțiunii, 11 februarie 2009, dreptul material al reclamantei de a cere obligarea pârâtei la încheierea contractului era prescris, element în considerarea căruia a admis excepția și a respins acțiunea ca fiind prescrisă. Împotriva acestei decizii, a declarat recurs întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ. reclamanta SC G.P.I.

SRL, solicitând în principal, casarea sa în tot și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, iar, în subsidiar, modificarea acesteia, în sensul admiterii apelului și schimbării sentinței comerciale nr. 8777 din 04 iunie 2009 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, cu consecința admiterii acțiunii introductive, astfel cum a fost formulată. Prin decizia nr. 4042 din 20 noiembrie 2013, pronunțată în al doilea ciclu procesual, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a admis recursul declarat de reclamanta SC G.P.I. SRL împotriva Deciziei civile nr. 134 din 08 aprilie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a decide în acest sens, instanța supremă a reținut că, în mod greșit și cu încălcarea principiului disponibilității, curtea a apreciat acțiunea introductivă ca având caracter patrimonial și, pe cale de consecință, a dispus respingerea ei ca fiind prescrisă. în atare situație, față de soluționarea cauzei pe excepție, instanța de recurs a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare în vederea administrării de probe și cercetării fondului pricinii. Prin decizia civilă nr. 136/ A din 03 februarie 2015, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a respins ca nefondat apelul. Pentru a decide în acest sens, curtea, analizând fondul cauzei, conform indicațiilor instanței de casare și caracterului devolutiv al căii de atac a apelului, a reținut că, deși în considerentele sentinței atacate, tribunalul nu a menționat expres dispozițiile art. 27 din O.U.G.

nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, prima instanță s-a raportat la îndeplinirea condițiilor impuse de respectiva normă legală, enumerându-le, cu toate că în fapt a menționat dispozițiile art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 346/2004. Chiar în eventualitatea în care nu ar fi fost analizate condițiile prevăzute de art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997, curtea a apreciat această critică ca fiind lipsită de relevanță, în condițiile în care raționamentul tribunalului s-a fondat pe inexistența cadrului legal care să reglementeze înstrăinarea cinematografelor, ca urmare a anulării strategiei de privatizare prin Decizia nr. 2579/2008, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Instanța de prim control judiciar a înlăturat critica formulată de reclamantă asupra pretinsului caracter special al O.G. nr. 39/2005 raportat la Legea nr. 364/2004, reținând că în considerentele sentinței apelate nu se regăsește o asemenea analiză. A mai reținut curtea ca fiind lipsită de relevanță neanalizarea de către tribunal a probelor administrate în confirmarea îndeplinirii condițiilor impuse de art. 12 din Legea nr. 346/2004 și art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997, în contextul în care convingerea primei instanțe în sensul respingerii acțiunii s-a format în raport cu lipsa cadrului legal de înstrăinare a bunului ca împrejurare esențială în soluționarea cauzei.

În continuare, instanța de apel a consemnat ca prin cererea introductivă, reclamanta urmărește dobândirea dreptului de proprietate asupra activului Cinematograf Unirea din Focșani la finalizarea contractului de leasing și că pentru încheierea valabilă a unui astfel de contract, o condiție esențială este aceea ca înstrăinătorul să fie proprietarul lucrului vândut. În legătură cu regimul juridic al sălilor și grădinilor de spectacol cinematografic, curtea a reținut că imobilele cu destinația de cinematografe au trecut în proprietatea publică a unităților administrativ-teritoriale locale și în administrarea consiliilor locale respective, prin efectul Legii nr. 303/2008.

Astfel, față de art. II pct. 1 din evocata lege, s-a reținut că atât la data învestirii instanței, cât și ulterior pe durata soluționării litigiului, titularul dreptului de proprietate asupra Cinematografului Unirea, situat în municipiul Focșani, str. Republicii nr. 18, județul Vrancea, menționat la poziția 314 în anexa nr. 1 la O.G. nr. 39/2005, nu a fost intimata-pârâtă, aceasta din urmă devenind, potrivit textului legal menționat, doar titularul unui drept de administrare, calitate în care nu putea să transmită dreptul de proprietate asupra imobilului. Împrejurările că anterior datei de 17 august 2005, la care a intrat în vigoare O.G.

nr. 39/2005, a fost formulată și acceptată oferta de vânzare în perioada 30 noiembrie 2004 – 08 decembrie 2004, că aprobarea vânzării activului de către Consiliul de Administrație și Ministerul Culturii și Cultelor s-a dat în anul 2004, iar raportul de evaluare a fost întocmit la solicitarea intimatei-pârâte la 18.01.2005, au fost apreciate de curte ca nefiind de natură să susțină concluzia invocată de reclamantă că procedura de vânzare s-ar fi consumat. În acest sens, a avut în vedere dispozițiile art. 27 din O.U.G. nr. 88/1997 și art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 346/2004 care impun o serie de condiții ce constituie doar premise pentru încheierea contractului, conferind oricărui subiect de drept care întrunește respectivele cerințe legale vocație la încheierea contractului.

Conform dispozițiilor art. 5 alin. (3) din Legea nr. 15/1990, înstrăinarea bunurilor imobile aparținând regiei autonome se face cu aprobarea ministerului de resort. În același sens, curtea a menționat și prevederile art. 27 alin. (2) din O.U.G. nr. 88/1997 potrivit cărora vânzarea prevăzută la alin. (1) al articolului se desfășoară cu acordul instituției publice implicate, în speță Ministerul Culturii și Cultelor. În aceste condiții, instanța de prim control judiciar a conchis că încheierea contractului pretins de reclamantă nu depinde exclusiv de voința reclamantei și a pârâtei, ci și de voința instituției publice implicate, care trebuie să o supună aprobării Guvernului în condițiile articolelor 1, 2 și 3 din Anexa nr. 1 la H.G.

nr. 577/2002, această condiție nefiind îndeplinită în cauză. În final, cu privire la ultima dintre criticile reclamantei, curtea a reținut că lipsa unui protocol încheiat în condițiile art. II pct. 5 din Legea nr. 303/2008, în care să fie menționat imobilul în litigiu, nu justifică temeinicia raționamentului apelantei în sensul că această împrejurare ar avea ca efect menținerea Cinematografului Unirea în patrimoniul pârâtei, ca aceasta să-l poată înstrăina. Împotriva acestei decizii, reclamanta SC G.P.I. SRL a declarat recurs, susținând că a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, invocând astfel motivul de nelegalitate prevăzut la art. 304 pct. 9 teza a II-a C.proc.civ. În memoriul de recurs depus la dosar, autoarea căii de atac a reiterat amplu situația de fapt în cauză, expunând derularea contractului de închiriere încheiat între părți, demersurile întreprinse în anul 2004 de Ministerul Culturii și Cultelor și de intimata-pârâtă R.A.D.E.F.

„R.F." în cadrul procedurii de vânzare a activului în litigiu, situația juridică a activului comunicată de intimata-pârâtă, demersurile realizate de intimata-pârâtă în baza Legii nr. 346/2004, parcursul judiciar al litigiului, cu referire la cererea de chemare în judecată și soluțiile pronunțate de instanțele de judecată în cele trei cicluri procesuale. În esență, recurenta a formulat împotriva hotărârii atacate două critici. Prima dintre ele vizează pretinsa încălcare de către instanța de apel, în rejudecare, în al treilea ciclu procesual, a dispozițiilor art. 315 alin. (1) C.proc.civ., prin nesocotirea indicațiilor instanței de casare cuprinse în Decizia nr. 4042 din 20 noiembrie 2013 cu privire la necesitatea administrării de probe în cauză.

În acest sens, a reprodus paragraful din considerentele evocatei decizii, în care înalta Curte a reținut că „în mod greșit apreciind instanța de apel că cererea formulată este evaluabilă în bani și, pe cale de consecință dispunând respingerea acesteia ca prescrisă, instanța nu a mai intrat în cercetarea fondului pretențiilor deduse judecății și nu a dispus administrarea de probe" și a arătat că instanța de apel, în cea de-a doua rejudecare, trebuia să dispună în cauză administrarea de probe, realizând astfel controlul judiciar și repararea erorii făcute prin soluționarea cauzei pe excepția prescripției dreptului la acțiune. A mai susținut că încălcarea art. 315 alin. (1) C.proc.civ. a constat în aprecierea instanței de apel ca fiind lipsită de relevanță în speță neanalizarea probelor care ar fi putut atesta îndeplinirea condițiilor statuate de art. 12 din Legea nr. 346/2004 și art. 27 din O.U.G.

nr. 88/1997, în contextul în care raționamentul primei instanțe s-a fondat pe lipsa cadrului legal pentru înstrăinarea activului în litigiu. Cea de-a doua critică formulată de autoarea căii de atac vizează încălcarea de către instanța de apel a principiului specialia generalibus derogant, respectiv a caracterului special al Legii nr. 346/2004 față de O.G. nr. 39/2005. În susținerea acestei afirmații, recurenta a arătat că solicitarea sa pentru cumpărarea activului a fost făcută prin adresa nr. 861 din 08 decembrie 2004, dată la care era în vigoare Legea nr. 346/2004, astfel că această lege guverna raportul juridic născut în acel moment. În continuare, a enumerat o serie de elemente care, în opinia sa, ar releva caracterul special al Legii nr. 346/2004 față de O.G.

nr. 39/2005, respectiv: faptul că legea, spre deosebire de ordonanța de guvern, reglementează procedura de vânzare către întreprinderile mici și mijlocii și ca atare este o lege specială, de imediată aplicare, a cărei finalitate constă în stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii; faptul că dispozițiile legii instituie o procedură specială de negociere directă în vederea privatizării activelor disponibile ale regiilor sau societăților cu capital majoritar de stat, că între excepțiile de la aplicarea acestui act normativ, instituite de art. 15 din Legea nr. 346/2004, nu se regăsesc sălile și grădinile de spectacol și prevederea posibilității de vânzare a activelor în baza viitoarei strategii prin dispozițiile O.G.

nr. 39/2005, fără să restrângă însă la procedura menționată vânzările reglementate prin dispozițiile legilor speciale în vigoare la momentul nașterii raporturilor juridice între părți. În final, recurenta a conchis că din aceste prevederi ar rezulta că, deși evocata ordonanță a fost adoptată ulterior legii, legiuitorul nu a înțeles să modifice cadrul juridic special deja existent în ceea ce privește procedura vânzării, în cazul în care aceasta a început sub imperiul unei alte legi. Din perspectiva celor anterior expuse, autoarea căii de atac a susținut că argumentul instanței de apel în sensul că prima instanță nu s-a raportat în dezlegarea cauzei la raportul lege specială-lege generală între Legea nr. 346/2004 și O.G.

nr. 39/2005, este contrazis de aprecierea tribunalului din considerentele sentinței pronunțate în sensul ca pentru a fi operat înstrăinarea, "era necesară respectarea strategiei emise de Ministerul Culturii și Cultelor, aprobată prin hotărâre de guvern, cum prevăd dispozițiile speciale din O.G. nr. 39/2005 (...)." Astfel, a conchis că prin decizia atacată a fost încălcat principiul specialia generalibus derogant, conform căruia, chiar dacă într-o cauză sunt incidente două sau mai multe legi, în mod obligatoriu aplicabilă este legea specială, interpretarea sa fiind una restrictivă, sens în care a menționat jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, care, în decizia nr. 962/2014, pronunțată în recurs de Secția a II-a Civilă, a subliniat faptul că aplicarea normei speciale este de la sine înțeleasă într-un raport juridic, aceasta fiind tocmai consecința directă a principiului enunțat mai sus.

Pentru cele arătate, autoarea căii de atac a solicitat în principal casarea hotărârii atacate, admiterea apelului, cu consecința anularii sentinței primei instanțe și admiterea acțiunii introductive, iar în subsidiar, modificarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu. Intimata-pârâtă nu a depus întâmpinare. Analizând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate și a normelor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele: Critica recurentei privind pretinsa încălcare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 315 alin. (1) C.proc.civ., potrivit cărora „în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului" este nefondată.

Astfel, neadministrarea de noi probe în apel cu ocazia celei de-a doua rejudecări nu poate fi apreciată ca încălcare a dispozițiilor instanței de casare, așa cum susține recurenta, în contextul în care prin decizia nr. 4042 din 20 noiembrie 2014, instanța de recurs nu a menționat expres necesitatea administrării în rejudecare a unor probe determinate, ci a făcut o referire cu caracter general în acest sens.

De altfel, recurenta însăși, cu ocazia concluziilor orale puse pe fondul recursului, a recunoscut că la termenul din 03 februarie 2015 proba cu acte i-a fost încuviințată doar cu privire la actul adițional din 05 decembrie 2012 la contractul de închiriere din 31 octombrie 2000 și i-a fost respinsă în ceea ce privește restul înscrisurilor, astfel că nu se poate reține că nu s-au administrat probe și deci, că prin aceasta s-ar fi nesocotit indicațiile instanței de casare, ci doar că instanța de apel în rejudecare a apreciat asupra utilității și concludentei celor propuse de parte. În ceea ce privește pretinsa greșită aplicare în cauză a dispozițiilor O.G.

nr. 39/2005 în detrimentul prevederilor Legii nr. 346/2004, ca și consecință a încălcării principiului de drept potrivit căruia norma specială derogă de la norma generală, Înalta Curte reține următoarele: Legea nr. 346/2004 privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii reglementează, între altele, o procedură specială cu privire la înstrăinarea către acest tip de entități a activelor disponibile ale regiilor autonome și ale societăților cu capital majoritar de stat, în timp ce O.G.

nr. 39/2005 privind cinematografia reglementează cadrul general de desfășurare a activităților din domeniul cinematografiei, susținerea dezvoltării industriei filmului, a culturii și educației cinematografice în România, modul de constituire și de utilizare a resurselor financiare necesare pentru realizarea, distribuirea, exploatarea și arhivarea creațiilor cinematografice naționale, administrarea bunurilor care fac parte din patrimoniul cinematografiei naționale, precum și organizarea Centrului Național al Cinematografiei ca organ de specialitate al administrației publice centrale în domeniul cinematografiei. La data intrării în vigoare a Legii nr. 303/2008 de aprobare a O.U.G. nr. 7/2008 pentru modificarea și completarea O.G.

nr. 39/2005 privind cinematografia, precum și pentru modificarea Legii nr. 328/2006 pentru aprobarea O.G. nr. 39/2005 sălile și grădinile de spectacol cinematografic, prevăzute în Anexa nr. 1 la O.G. nr. 39/2005, aflate în domeniul privat al statului și în administrarea R.A.D.E.F. R.F., împreună cu terenurile și bunurile mobile aferente au trecut în domeniul public al unităților administrativ-teritoriale locale, comunale, orășenești, municipale și al sectoarelor Municipiului București, după caz și în administrarea consiliilor locale respective. Cinematograful Unirea din municipiul Focșani este menționat la poziția 314 din Anexa nr. 1 la O.G. nr. 39/2005. Dispozițiile legale evocate au caracter imperativ, finalitatea lor fiind aceea de a schimba regimul juridic al bunurilor supuse reglementării, în sensul că la data intrării în vigoare a Legii nr. 303/2008, bunurile menționate mai sus, aflate atunci în proprietatea privată a statului și în administrarea R.A.D.E.F.

România Film, au fost, prin efectul legii, trecute în proprietatea publică a unităților administrativ-teritoriale, indiferent de existența sau inexistența unui protocol de predare-primire încheiat între R.A.D.E.F. și consiliul local competent și dobândind astfel caracter inalienabil. Voința legiuitorului în sensul celor anterior expuse a fost confirmată și de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 19 din 22 ianuarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 07 februarie 2013, în care instanța de contencios constituțional a statuat că trecerea bunurilor imobile respective în proprietatea publică a unităților administrativ-teritoriale s-a făcut prin efectul legii, ca mod de dobândire a proprietății, protocolul care urma a se încheia, punctual, pentru fiecare imobil în parte, neavând natura juridică a unui titlu de proprietate, el fiind doar modalitatea practică de preluare a acestor imobile.

Așadar, având în vedere considerentele mai sus expuse rezultă că bunul în litigiu nu mai este în circuitul civil de la data intrării în vigoare a Legii nr. 303/2008. Din această perspectivă, critica recurentei asupra nesocotirii de către instanța de apel a principiului specialia generalibas derogant se conturează ca fiind lipsită de relevanță, în contextul în care raportul în care se situează O.G. nr. 39/2005 față de Legea nr. 346/2004 nu este determinant în fundamentarea soluției în cauză, esențială fiind trecerea cinematografului în litigiu, în proprietatea publică a unității administrativ-teritoriale, devenind astfel inalienabil și ca atare, nesusceptibil de apropriere în niciuna dintre formele prevăzute de lege.

Astfel, se constată că, în mod corect instanțele de fond au analizat chestiunea de drept supusă analizei nu din perspectiva îndreptățirii reclamantei de a solicita obligarea pârâtei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a activului bun imobil ce face obiectul prezentului litigiu în baza art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 346/2004, ci din cea a susceptibilității bunului de a fi înstrăinat, în contextul lipsei cadrului legislativ care să mai permită această operațiune. În considerarea celor anterior expuse, decizia atacată se dovedește a fi legală, criticile invocate de recurenta SC G.P.I. SRL nejustificând nici casarea, nici modificarea sa, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul promovat de aceasta, ca nefondat. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă SC G.P.I. SRL împotriva Deciziei civile nr. 136/A din 03 februarie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 03 noiembrie 2015.