ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2620/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 649 din 01

iunie 2010 a Tribunalului Timiș, au fost respinse excepțiile invocate de

pârâtă, respectiv a necompetenței teritoriale a instanței, a prematurității și

inadmisibilității acțiunii, a prescripției dreptului la acțiune și a

tardivității formulării cererii de modificare a obiectului.

Prin aceeași sentință a fost admisă

acțiunea precizată, formulată de reclamanta SC M.G.R. SRL în contradictoriu cu

pârâta SC M.C.T. SA și a fost obligată pârâta față de reclamantă la plata sumei

de 179.430,38 lei cu titlu de preț, precum și la plata sumei de 6.291,3 lei

reprezentând cheltuieli de judecată.

În motivarea sentinței, prima instanță

a reținut, în esență, incidența prevederilor art. 969 C. civ., chiar dacă între

părți nu a existat un contract scris, instanța apreciind că raporturile

contractuale au fost probate prin înscrisurile existente la dosar, precum și

prin expertiza contabilă dispusă în cauză, obligațiile părților trebuind a fi

executate cu bună-credință, iar creditorul având dreptul la dezdăunare în

situația în care debitorul nu execută obligația de plată a prețului, neputând

fi astfel reținută afirmația pârâtei potrivit căreia acțiunea nu ar fi fost

dovedită.

Excepția necompetenței teritoriale a

Tribunalului Timiș a fost considerată ca fiind neîntemeiată de către instanța

de fond, competența de soluționare a litigiului având-o instanța locului în

care a luat naștere obligația (în lipsa unui contract scris) și care este la

Timișoara, unde a avut loc acceptarea comenzilor pentru fiecare dintre produsele

comandate de pârâtă și livrate acesteia, incidente devenind prevederile art. 10

pct. 4 C. proc. civ.

Excepția de inadmisibilitate a

acțiunii s-a apreciat că este de asemenea, neîntemeiată, existând la dosarul

cauzei dovada parcurgerii concilierii directe prevăzute de art. 720

1

C. proc. civ. din 17 aprilie 2008.

De asemenea, s-a reținut că excepția

prescripției dreptului la acțiune este neîntemeiată în raport de data

promovării cererii, respectiv 01 august 2008 și data ultimei plăți efectuate de

către pârâtă prin ordinul de plată nr. 440 din 12 septembrie 2005 și care

astfel a întrerupt termenul de prescripție potrivit art. 16 și 17 din Decretul

nr. 167/1958 și de la care începe să curgă un nou termen general de prescripție

de 3 ani.

Cât privește

incidența prevederilor art. 132 alin. (2) C. proc. civ. invocată de pârâtă,

instanța de fond a constatat că reclamanta nu a procedat la o modificare a

cererii sale, întrucât majorarea câtimii obiectului cererii s-a făcut ca urmare

a celor constatate prin expertiza contabilă dispusă în cauză, chiar prevederile

acestui text menționând expres că „cererea nu se socotește modificată .când

reclamantul mărește sau micșorează câtimea obiectului cererii.".

Împotriva acestei sentințe, pârâta SC

M.C.T. SA a formulat apel, ce a fost respins prin decizia civilă nr. 47/A din

14 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara - secția comercială.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a reținut, în esență, că instanța de fond în mod corect a constatat ca

fiind întemeiată cererea precizată a reclamantei, având în vedere existența

între părți a raporturilor comerciale de vânzare - cumpărare deșeuri feroase

pentru care reclamanta vânzătoare a emis în sarcina pârâtei cumpărătoare

facturi fiscale în valoare de 19.106.145,66 lei din care s-a plătit suma de

17.758.086,22 RON refuzându-se la plată suma de 179.430,38 lei, astfel cum s-a

reținut prin raportul de expertiză efectuat în cauză.

Cu privire la excepțiile invocate de

pârâtă, s-a reținut că prima instanță a dat o dezlegare corectă acestora când

le-a respins, apreciindu-le ca fiind neîntemeiate.

În termen legal, împotriva acestei

decizii, pârâta SC M.C.T. SA a declarat recurs invocând în drept dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului, pârâta

susține, în esență, că dreptul la acțiune privind plata sumei solicitate de

reclamantă s-a prescris prin împlinirea termenului general de prescripție

extinctivă prevăzut de dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

De asemenea, în opinia

recurentei-pârâte, reclamanta nu a dovedit existența cuantumului creanței

solicitate, în raport de dispozițiile art. 46 C. com. și art. 1169 C. civ., iar

raportul de expertiză întocmit de expertul contabil nu răspunde obiectivelor

expertizei.

Intimata-reclamantă

a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de

reclamantă.

Cum problema timbrajului se analizează

prioritar oricărei cereri, excepții, motive de casare, înalta Curte, conform

dispozițiilor art. 137 C. proc. civ. raportat la art. 11 și 20 alin. (1)-(3)

din Legea nr. 146/1997 modificată și completată și la art. 3 și 9 din O.G. nr. 32/1995,

ținând cont și de dispozițiile art. 302

1

alin. (2) C. proc. civ.

potrivit cărora „la cererea de recurs se va atașa dovada achitării taxei de

timbru", având în vedere și prevederile art. 39 din Normele Metodologice,

a luat în examinare excepția netimbrării cererii de recurs și a reținut:

Recursul nu a fost timbrat cu taxa

judiciară de timbru în sumă de 2599,8 lei și timbru judiciar în valoare de 5

lei, încălcându-se astfel prevederile art. 11 din Legea nr. 146/1997

modificată, respectiv ale art. 3 din O.G. nr. 32/1995 modificată prin Legea nr.

123/1997.

Potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr.

146/1997 „neîndeplinirea obligației de plată până la termenul stabilit se sancționează

cu anularea acțiunii sau a cererii", iar conform dispozițiilor art. 9 din

O.G. nr. 32/1995 privind timbrul judiciar „cererile pentru care se datorează

timbru judiciar, nu vor fi primite și înregistrate, dacă nu sunt timbrate

corespunzător. In cazul nerespectării dispozițiilor prezentei ordonanțe, se va

proceda conform prevederilor legale în vigoare referitoare la taxa de

timbru".

Înalta Curte constată că

recurenta-pârâtă, deși încunoștințată prin citație (fila 6 din dosar) conform art.

36 din Normele de aplicare a legii, pentru termenul din 13 septembrie 2011

despre taxa datorată, nu a făcut dovada plății în condițiile legii.

Aceasta deoarece, potrivit

dispozițiilor art. 39 din Normele Metodologice, dovada plății taxelor de timbru

o constituie copia de pe chitanța de încasare în numerar, eliberată de

unitățile CEC sau de trezoreriile statului sau, după caz, copia de pe ordinul

de plată vizat de unitatea la care s-a făcut plata, certificat pentru

conformitate de organul prestator al serviciului, iar copiile xerox depuse la

dosar (filele 17 și 19) nu cuprind o atare certificare.

Așa fiind, înalta Curte făcând

aplicarea sancțiunii instituită de art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997

republicată, referitoare la taxele judiciare de timbru, raportat și la dispozițiile

art. 9 din O.G. nr. 32/1995 privind timbrul judiciar, va anula recursul

declarat de pârâta SC M.C.T. SA Câmpia Turzii, ca netimbrat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de

recurenta-pârâtă SC M.C.T. SA Câmpia Turzii împotriva deciziei civile nr. 47/A

din 14 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara - Secția comercială, ca

netimbrat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

13 septembrie 2011.