ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1893/2007

Asupra recursului de față;

În baza actelor și

lucrărilor de la dosar, reține următoarele:

Prin sentința nr. 15 din 25

ianuarie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală și

pentru cauze cu minori și de familie, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea

formulată de petentul M.Șt. împotriva rezoluției din 24 august 2006 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București prin care s-a dispus neînceperea urmăririi

penale față de intimații D.V. și N.D. procurori la Parchetul de pe lângă Tribunalul București, precum și a rezoluției din 2 octombrie 2006 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.

Petentul a fost obligat la

plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 500 lei.

Pentru a pronunța această

hotărâre, Curtea a reținut că prin rezoluția din 24 august 2006 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, în dosarul nr. 1583/P/2006, s-a dispus

neînceperea urmăririi penale față de intimații D.V. și N.D. procurori la Parchetul de pe lângă Tribunalul București sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute

de art. 246 și art. 264 C. pen.

În motivarea rezoluției s-a

reținut că procurorul D.V. a emis rechizitoriul din 6 aprilie 2004, prin care a

fost trimis în judecată inculpatul B.I.E. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzută

de art. 246 C. pen., cu referire la art. 258 C. pen. și neînceperea urmăririi

penale față de același inculpat și de alte persoane pentru săvârșirea

infracțiunilor prevăzute de art. 40 din Legea nr. 82/1991, art. 288, art. 290, art.

291 și art. 215 C. pen.

Obiectul cauzei l-a

constituit acordarea de către președintele B.P.R. a unui credit în valoare de

322.750.000 lei cu încălcarea dispozițiilor legale, falimentarea băncii și prejudicierea

celor aproximativ 20.000 de deponenți, fiind cercetate într-un dosar separat.

Prin rezoluția de neîncepere

a urmăririi penale față de procurorul care a întocmit rechizitoriul, s-a

reținut că acesta a dispus soluția pe baza interpretării probelor aflate la

dosarul cauzei, asupra legalității și remeiniciei acesteia urmând să se

pronunțe instanța de judecată prin hotărârea pronunțată.

În cel privește pe

procurorul D.N., s-a reținut că acesta, chiar în situația în care ar fi

apreciat că soluția procurorului este netemeinică, nu ar fi putut să o infirme,

întrucât potrivit art. 64 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 soluțiile pot fi infirmate

de conducătorul parchetului numai pentru nelegalitate nu și pentru

netemeinicie.

Pentru ambii procurori s-a

reținut că nu sunt indicii cu privire la săvârșirea vreunei fapte penale de

către aceștia.

Împotriva acestei rezoluții,

petentul a formulat plângere la procurorul general al Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel București care, prin rezoluția din 2 octombrie 2006 pronunțată

în dosarul nr. 1623/II-2/2006 a respins-o ca neîntemeiată.

S-a reținut că soluția de

neîncepere a urmăririi penale este legală și temeinică, întrucât încadrarea

juridică dată faptelor reținute în dosar este urmare a analizei făcute de

procuror și este supusă controlului instanței de judecată căreia îi revine competența

să soluționeze cauza și să verifice legalitatea și temeinicia celor reținute în

actul de sesizare a instanței.

S-a mai reținut că, critica

formulată de petent în sensul că s-ar fi impus o altă încadrare juridică nu

poate constitui prin ea însăși un fapt care să atragă o responsabilitate penală

din partea celor doi procurori.

Împotriva soluției de

neîncepere a urmăririi penale, a formulat plângere în temeiul art. 278

1

C. proc. pen., petentul, arătând că pentru infracțiunea prevăzută de art. 215 alin.

(3) C. pen., pe care a indicat-o în plângerea penală pe care a formulat-o

împotriva inculpatului B.E., președintele Consiliului de Administrație al B.P.R.,

nu există o soluționare, ceea ce echivalează cu săvârșirea unei fapte penale de

către procurorul care a instrumentat cauza.

În soluționarea acestei

plângeri Curtea a reținut că prin rechizitoriul din 6 aprilie 2004, emis în

dosarul nr. 1939/P/2003 de către procurorul D.V. și verificat sub aspectul

legalității și aprobat de prim procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul

București, procurorul D.N., a fost trimis în judecată inculpatul B.I.E. pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 246 C. pen., constând în aceea că în

calitate de președinte al Cooperativei de Credit – B.P.R. a aprobat un credit

în valoare de 322.750.000 lei cu încălcarea dispozițiilor legale și a normelor

de creditare elaborate de cooperativă, faptă repetată și în cazul altor creditori,

cauzând falimentul Cooperativei de credit, precum și prejudicierea membrilor

cooperatori și a altor persoane deponente.

Prin același rechizitoriu

s-a dispus neînceperea urmăririi penale în baza art. 10 alin. (1) lit. d C.

proc. pen., împotriva aceleiași persoane cu privire la infracțiunilor prevăzute

de art. 40 din Legea nr. 82/1991, art. 288, art. 290, art. 291 și art. 215 C.

pen.

Curtea a constatat că prin același

rechizitoriu a fost soluționat și dosarul nr. 2353/P/2003 al aceluiași parchet,

conexat la dosarul nr. 1939/P/2003, astfel că procurorul D.V. s-a pronunțat în

mod explicit cu privire la infracțiunea prevăzută de art. 215 C. pen.,

dispunând neînceperea urmăririi penale întrucât a apreciat că nu sunt întrunite

elementele constitutive ale acestei infracțiuni.

Curtea a mai reținut că nu

sunt indicii cu privire la săvârșirea vreunei fapte penale de procurorii D.V. și

D.N.

Pentru aceste considerente

s-a reținut că plângerea petentului este nefondată, pronunțând respingerea ei.

Împotriva sentinței Curții,

în termen legal, a declarat recurs petiționarul M.Șt., care a invocat cazurile

de casare prevăzute de art. 385

9

pct. 9,10 și 17

1

C.

proc. pen., criticând hotărârea instanței de fond în sensul că nu cuprinde

motivele pe care se întemeiază, instanța nu s-a pronunțat asupra faptelor

sesizate și în mod greșit a fost respinsă plângerea formulată.

Examinând legalitatea și

temeinicia sentinței în raport de motivele de recurs formulate și de

dispozițiile art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Cute constată

că recursul petiționarului este nefondat, pentru considerentele ce se vor

arăta.

Împotriva numitului B.I.E., președintele

Consiliului de administrație al B.P.R., au fost depuse plângeri penale de către

Cooperativa de credit B.P.R., prin lichidator SC R., pentru săvârșirea

infracțiunii prevăzute de art. 40 din Legea nr. 82/1991, plângere ce a făcut

obiectul dosarului nr. 2353/P/2003, și petiționarul M.Șt. pentru săvârșirea

infracțiunilor prevăzute de art. 288, art. 290, art. 291 și art. 215 C. pen.,

plângere ce a făcut obiectul dosarului nr. 1939/P/2003.

Cele două dosare, așa cum

rezultă din adresa nr. 1939/P/2003 din 9 ianuarie 2007 a Parchetului de pe lângă Tribunalul București, au fost conexate sub nr. 1939/P/2003 în care,

prin rechizitoriu s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea

în judecată a inculpatului B.I.M., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art.

246, raportat la art. 258 C. pen. Prin același rechizitoriu s-a dispus

neînceperea urmăririi penale față de B.I.M. și alte patru persoane pentru

săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 288, art. 290, art. 291 și art. 215

C. pen.

Petiționarul susține că

procurorul D.V., cel care a întocmit rechizitoriul nu a soluționat plângerea sa

împotriva numitului B.I.M., pentru infracțiunea prevăzută de art. 215 C. pen.,

față de care el avea calitatea de parte civilă și astfel drepturile sale au

fost vătămate.

Înalta Curte reține că prin

conexarea celor două dosare, procurorul a examinat ambele sesizări, respectiv

și infracțiunea prevăzută de art. 215 C. pen.

Faptul că procurorul, pe

baza probelor administrate a reținut că nu sunt întrunite elementele

constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 215 C. pen. și a dispus

neînceperea urmăririi penale, nu poate fi reținut ca un abuz în serviciu din

partea acestuia, în condițiile în care nu există nici un indiciu că procurorul

D.V. și procurorul N.D., care a confirmat rechizitoriul și-a încălcat

atribuțiile de serviciu sau le-a exercitat cu rea credință pentru a-l

prejudicia pe petiționar.

Soluția dată de cei doi

procurori în dosar, putea fi verificată numai de către instanța de judecată, în

cadrul procedurii prevăzute de art. 278

1

C. proc. pen., prin care

petiționarul avea posibilitatea să se adreseze cu plângere împotriva

dispoziției de neîncepere a urmăririi penale față de B., cuprinsă în

rechizitoriu.

Curtea a motivat explicit

respingerea plângerii formulate de petiționar astfel că, nu poate fi primită

critica petentului că sentința nu este motivată, precum nu poate fi primită

nici critica că instanța nu s-a pronunțat asupra faptelor sesizate.

Față de aceste considerente,

Înalta Curte constată că sentința Curții este temeinică și legală, că nu există

nici un motiv pentru care să fie casată astfel că, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează să respingă recursul petiționarului, ca

nefondat.

În baza dispozițiilor art. 192

alin. (2) C. proc. pen., recurentul petiționar va fi obligat la plata sumei de

60 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de petiționarul M.Șt. împotriva sentinței penale nr. 15 din

25 ianuarie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală

și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurentul petiționar

la plata sumei de 60 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică azi 4 aprilie 2007.