ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3018/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1.Hotărârea atacată cu recurs Prin sentința civilă nr. 570 din 10 decembrie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A.P. și A.R. în contradictoriu cu pârâții Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietății, Statul Român prin Ministerul Finanțelor și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, și pe cale de consecință a obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită decizia privind titlul de despăgubire privind pe reclamanți; totodată, a fost respinsă acțiunea față de pârâta Autoritatea Națională Pentru Restituirea Proprietăților și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, ca fiind introduse împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Pentru a se pronunța astfel, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele În primul rând, constată instanța de fond că reclamanții, care în calitate de legatari universali și-au însușit cererea autoarei având ca obiect stabilirea masurilor reparatorii conform Legii nr. 10/2001 pentru imobilele situate în localitatea Reghin, au început procedura de recuperare a bunului ori a contravalorii acestuia prin formularea unei notificări la data de 02 noiembrie 2001, autoritatea locală cu competențe în materia stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv emițând Deciziile nr. 7 din 31 octombrie 2005 , respectiv nr. 48 din 28 iunie 2006 Ulterior, dosarele întocmite în vederea acordării despăgubirilor a fost transmis către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire potrivit dispozițiilor titlului VII din Legea nr. 554/2004, fiind înregistrate sub nr. 21594/CC și 21388/CC, insa timp de aproximativ 5 ani nu au fost soluționate.

Ca urmare, instanța de fond a apreciat că durata excesivă a procedurilor administrative este de natură a încălca în mod evident principiul procesului echitabil, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului iar împrejurarea că autoritățile administrative române nu au luat măsuri eficiente de soluționare a cererilor constituie culpa acestora și nu poate să conducă la împiedicarea realizării dreptului reclamantului. În afara argumentului decurgând din art. 6 al Convenției, mai arată instanța de fond că prin neîndeplinirea obligației de a se emite titlurile de despăgubire autoritatea pârâtă aduce o evidentă atingere noțiunii de bun și a obligației statului de a proteja bunurile, valorile patrimoniale ale persoanelor, obligație asumată de către România prin Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În speța de față, consideră instanța de fond că prin comportamentul pârâtei se ajunge la o încălcare atât a art. 6 din Convenție cât și a art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, motiv pentru care apreciază că absența totală a despăgubirilor creează reclamantului o sarcină excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectul bunurilor lor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1. Concluzionând, se precizează că procedurile administrative, coroborate cu cele judiciare trebuie să se desfășoare în termen rezonabil și că depășirea unui termen de 10 ani de la data formulării cererii de acordarea a măsurilor reparatorii constituie deja o încălcare evidentă a prevederilor art. 6 din CEDO.

Totodată, a fost respinsă acțiunea reclamantului față de pârâții Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Statul Român prin Ministerul Finanțelor avându-se în vedere că potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, obligația legală de emitere a deciziei reprezentând titlu de despăgubire și cea anterioară și subsumată acesteia, privind întocmirea raportului de evaluare, revin Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. Faptul că, în conformitate cu dispozițiile art. 2 din H.G. nr. 361/2005 Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților asigură organizarea și funcționarea Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, nu îi conferă Autorității legitimare procesuală pasivă în acțiunile promovare în contencios administrativ, prin care se invocă refuzul nejustificat de emitere a deciziei reprezentând titlu de despăgubire.

2.Recursul declarat în cauză Împotriva sentinței nr. 570 din 10 decembrie 2010, a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 indice 1 C. proc. civ., arătând, în esență, următoarele: Astfel, susține recurenta că instanța de fond în mod temeinic și nelegal a respins excepția de nelegalitate a Deciziei nr. 7 din 31 octombrie 2005 emisă, cu încălcarea dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, de Regia Autonomă de Gospodărie Comunală și Locativă Reghin, prin care s-a stabilit dreptul autoarei reclamantelor la măsuri reparatorii pentru imobilul situat în Municipiul Reghin, compus din spații de locuit și teren aferent în suprafață de 646 mp, în condițiile Legii nr. 10/2001 și imposibil de restituit în natură.

Totodată, pe fondul cauzei, susține recurenta că în mod netemeinic și nelegal, cu motivarea încălcării termenului rezonabil, instanța de fond a admis cererea reclamanților și a dispus obligarea la emiterea deciziei, fără a ține cont de aspectele obiective ale soluționării dosarelor de despăgubire ale reclamanților nr. 21594/CC ș nr. 21388/CC dar și de faptul că procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, presupune parcurgerea mai multor etape, cu proceduri complexe, în care sunt implicate mai multe entități, ceea ce presupune în mod obiectiv o durată mai mare de soluționare a cererilor.

Astfel, analizând legalitatea respingerii cererii de restituire în natură a imobilelor notificate de autoarea reclamantei, s-a constatat că la dosarul înregistrat sub nr. 21594/CC nu există copia contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului din imobilul situat în Municipiul Reghin, motiv pentru care a fost înaintată Regiei Autonome de Gospodărire Comunală și Locativă Reghin, și spre știință reclamantei A.P., adresa din 08 noiembrie 2010; în privința Dosarului nr. 21388/CC, pe lângă aspectele legate de vânzarea imobilului notificat, chiar în condițiile existenței interdicției prevăzute de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, s-a constatat și existența unei alte notificări având drept obiect imobilul situat în Municipiul Reghin, fără a se cunoaște soluția adoptată de entitatea notificată cu privire la această notificare.

De asemenea, la dosarul aferent Deciziei nr. 7/2005, nu există înscrisuri privind identificarea imobilului, pentru care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii, xerocopii ale actelor de identitate valabile reclamanților și nici copia legalizată a certificatului de moștenitor nr. 3 din 14 ianuarie 2009, eliberat de pe urma autoarei reclamanților. Mai arată recurenta că, în mod greșit instanța de fond nu a ținut cont de faptul că etapa evaluării este condiționată, în privința ambelor dosare, de clarificarea aspectelor legate de situația juridică a imobilelor notificate.

Totodată, mai arată recurenta că în cauză, deja s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 4 din Decizia nr. 2 din 28 februarie 2006, în sensul că în urma analizării cererii motivate formulate de reclamanți și a actelor medicale prezentate, Comisia Centrală a aprobat tratarea cu prioritate a Dosarelor înregistrate sub nr. 21388/CC, respectiv nr. 21594/CC, condiții în care au și fost analizate cele două dosare, în privința legalității respingerii cererii de restituire în natură a imobilelor notificate. 3.Hotărârea instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de motivele invocate și de prevederile art. 304 și art. 304 1 și văzând dispozițiile art. 314 C. proc.civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis ca atare, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., hotărârea pronunțată de instanță ca urmare a soluționării cauzei cu care a fost investită „se dă în numele legii și va cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”. Respectarea acestei dispoziții procedurale, cu valoare de principiu, se circumscrie obligației ce revine instanței de a garanta părților exercițiul efectiv al dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În acest sens, în jurisprudența CEDO s-a reținut constant că dreptul la un proces echitabil nu poate fi examinat efectiv decât în situația în care instanța procedează la „un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și mijloacelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența”.

Totodată, Înalta Curte subliniază faptul că exigența de celeritate, în sensul art. 6 din CEDO, nu prevalează exigenței de legalitate în desfășurarea procedurii reglementate de Titlu VII la Legii nr. 247/2005, și trebuie apreciată in concreto, luându-se în considerare toate principiile de apreciere consacrate în jurisprudența CEDO.

În cauză, instanța de fond și-a însușit integral susținerile reclamanților și a apreciat superficial asupra caracterului rezonabil al termenului de soluționare a cererilor reclamanților, limitându-și analiza doar la o serie de date calendaristice(data formulării notificării, data înregistrării cererii la Comisia Centrală), făcând, astfel, abstracție de criterii precum circumstanțele particulare ale cauzei și comportamentul autorităților implicate în soluționarea procedurii administrative de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv, ceea ce echivalează cu o apreciere in abstracto a caracterului rezonabil al termenului de soluționare a cererilor reclamanților, atitudine care nu este în acord cu exigențele CEDO.

Instanța de fond și-a însușit, așadar, integral susținerile reclamanților, și a examinat cauza în mod superficial pe aspectul duratei procedurii de soluționare a cererilor, fără a mai proceda la o analiză a motivelor în raport de care respectivele cereri nu au fost soluționate până la momentul sesizării instanței la data de 12 noiembrie 2010, atitudine ce nu poate fi acceptată, în condițiile în care este de natură a afecta drepturile procedurale ale uneia dintre părțile litigante. În aceste condiții, este evident că ceea ce legiuitorul a numit “motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței” nu se regăsește în considerentele sentinței recurate, făcând practic imposibilă exercitarea unui control judiciar de către instanța de recurs.

În consecință, văzând și dispozițiile art. 314 C. proc. civ., în vederea pronunțării unei hotărâri legale și temeinice și cu respectarea tuturor principiilor de drept, se impune casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, pentru a se relua judecata. Cu ocazia rejudecării instanța de fond va aprecia asupra caracterului rezonabil al termenului și în raport de complexitatea procedurilor administrative stabilite de Legea nr. 247/2005 pentru acordarea despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv și care nu pot fi restituite în natură, dar și de atitudinea pârâtei care a justificat nesoluționarea cererilor reclamanților prin prisma unor neclarități privind identificarea precum și natura juridică a imobilelor notificate de reclamanți.

Totodată, se impune ca instanța de fond să analizeze punctual atât din perspectiva susținerilor reclamantei cât și a apărărilor pârâtei expuse în întâmpinarea depusă la dosarul de fond la data de 13 decembrie 2010, toate aspectele de fond necesare lămuririi situației juridice a imobilelor ce fac obiectul Dosarelor nr. 21594/CC și 21388/CC pentru a face astfel, o apreciere corectă a atitudinii pârâtei în raport de termenul de soluționare a celor două dosare. Pentru considerentele expuse, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (2) C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul, va casa hotărârea recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, împotriva sentinței nr. 570 din 10 decembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 mai 2011.