ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3018/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.Hotărârea atacată cu recurs

Prin sentința civilă

nr. 570 din 10 decembrie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ

și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A.P. și A.R. în

contradictoriu cu pârâții Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietății,

Statul Român prin Ministerul Finanțelor și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor,

și pe cale de consecință a obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor să emită decizia privind titlul de despăgubire privind pe

reclamanți; totodată, a fost respinsă acțiunea față de pârâta Autoritatea

Națională Pentru Restituirea Proprietăților și pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor, ca fiind introduse împotriva unor persoane lipsite de

calitate procesuală pasivă.

Pentru a se pronunța

astfel, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele

În primul rând,

constată instanța de fond că reclamanții, care în calitate de legatari

universali și-au însușit cererea autoarei având ca obiect stabilirea masurilor

reparatorii conform Legii nr. 10/2001 pentru imobilele situate în localitatea

Reghin, au început procedura de recuperare a bunului ori a contravalorii

acestuia prin formularea unei notificări la data de 02 noiembrie 2001,

autoritatea locală cu competențe în materia stabilirii și plății despăgubirilor

aferente imobilelor preluate în mod abuziv emițând Deciziile nr. 7 din 31 octombrie

2005 , respectiv nr. 48 din 28 iunie 2006

Ulterior, dosarele

întocmite în vederea acordării despăgubirilor a fost transmis către Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru emiterea

deciziei

reprezentând titlul de despăgubire potrivit dispozițiilor

titlului VII din

Legea nr. 554/2004, fiind înregistrate sub nr. 21594/CC și 21388/CC, insa timp de

aproximativ 5 ani nu au fost soluționate.

Ca urmare, instanța

de fond a apreciat că durata excesivă a procedurilor administrative este de

natură a încălca în mod evident principiul procesului echitabil, în sensul art.

6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului iar împrejurarea că autoritățile

administrative române nu au luat măsuri eficiente de soluționare a cererilor

constituie culpa acestora și nu poate să conducă la împiedicarea realizării

dreptului reclamantului.

În afara argumentului

decurgând din art. 6 al Convenției, mai arată instanța de fond că prin

neîndeplinirea obligației de a se emite titlurile de despăgubire autoritatea

pârâtă aduce o evidentă atingere noțiunii de bun și a obligației statului de a

proteja bunurile, valorile patrimoniale ale persoanelor, obligație asumată de

către România prin Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

În speța de față,

consideră instanța de fond că prin comportamentul pârâtei se ajunge la o

încălcare atât a art. 6 din Convenție cât și a art. 1 din Primul Protocol

Adițional la Convenție, motiv pentru care apreciază că absența totală a

despăgubirilor creează reclamantului o sarcină excesivă, incompatibilă cu

dreptul la respectul bunurilor lor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

Concluzionând, se

precizează că procedurile administrative, coroborate cu cele judiciare trebuie

să se desfășoare în termen rezonabil și că depășirea unui termen de 10 ani de

la data formulării cererii de acordarea a măsurilor reparatorii constituie deja

o încălcare evidentă a prevederilor art. 6 din CEDO.

Totodată, a fost

respinsă acțiunea reclamantului față de pârâții Autoritatea Națională pentru

Restituirea Proprietăților și Statul Român prin Ministerul Finanțelor avându-se

în vedere că potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (1) din Titlul VII al Legii

nr. 247/2005, obligația legală de emitere a deciziei reprezentând titlu de

despăgubire și cea anterioară și subsumată acesteia, privind întocmirea

raportului de evaluare, revin Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor.

Faptul că, în

conformitate cu dispozițiile art. 2 din H.G. nr. 361/2005 Autoritatea Națională

pentru Restituirea Proprietăților asigură organizarea și funcționarea

Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, nu îi

conferă Autorității legitimare procesuală pasivă în acțiunile promovare în

contencios administrativ, prin care se invocă refuzul nejustificat de emitere a

deciziei reprezentând titlu de despăgubire.

2.Recursul declarat

în cauză

Împotriva sentinței nr.

570 din 10 decembrie 2010, a Curții de Apel Craiova, secția contencios

administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

indice 1 C. proc. civ., arătând, în esență, următoarele:

Astfel, susține

recurenta că instanța de fond în mod temeinic și nelegal a respins excepția de

nelegalitate a Deciziei nr. 7 din 31 octombrie 2005 emisă, cu încălcarea

dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, de Regia Autonomă de

Gospodărie Comunală și Locativă Reghin, prin care s-a stabilit dreptul autoarei

reclamantelor la măsuri reparatorii pentru imobilul situat în Municipiul

Reghin, compus din spații de locuit și teren aferent în suprafață de 646 mp, în

condițiile Legii nr. 10/2001 și imposibil de restituit în natură.

Totodată, pe fondul

cauzei, susține recurenta că în mod netemeinic și nelegal, cu motivarea

încălcării termenului rezonabil, instanța de fond a admis cererea reclamanților

și a dispus obligarea la emiterea deciziei, fără a ține cont de aspectele

obiective ale soluționării dosarelor de despăgubire ale reclamanților nr.

21594/CC ș nr. 21388/CC dar și de faptul că procedura administrativă prevăzută

de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, presupune parcurgerea mai multor etape,

cu proceduri complexe, în care sunt implicate mai multe entități, ceea ce

presupune în mod obiectiv o durată mai mare de soluționare a cererilor.

Astfel, analizând

legalitatea respingerii cererii de restituire în natură a imobilelor notificate

de autoarea reclamantei, s-a constatat că la dosarul înregistrat sub nr.

21594/CC nu există copia contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului din

imobilul situat în Municipiul Reghin, motiv pentru care a fost înaintată Regiei

Autonome de Gospodărire Comunală și Locativă Reghin, și spre știință

reclamantei A.P., adresa din 08 noiembrie 2010; în privința Dosarului nr.

21388/CC, pe lângă aspectele legate de vânzarea imobilului notificat, chiar în

condițiile existenței interdicției prevăzute de art. 21 alin. (5) din Legea nr.

10/2001, s-a constatat și existența unei alte notificări având drept obiect

imobilul situat în Municipiul Reghin, fără a se cunoaște soluția adoptată de

entitatea notificată cu privire la această notificare.

De asemenea, la

dosarul aferent Deciziei nr. 7/2005, nu există înscrisuri privind identificarea

imobilului, pentru care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii, xerocopii

ale actelor de identitate valabile reclamanților și nici copia legalizată a

certificatului de moștenitor nr. 3 din 14 ianuarie 2009, eliberat de pe urma

autoarei reclamanților.

Mai arată recurenta

că, în mod greșit instanța de fond nu a ținut cont de faptul că etapa evaluării

este condiționată, în privința ambelor dosare, de clarificarea aspectelor

legate de situația juridică a imobilelor notificate.

Totodată, mai arată

recurenta că în cauză, deja s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 4 din

Decizia nr. 2 din 28 februarie 2006, în sensul că în urma analizării cererii

motivate formulate de reclamanți și a actelor medicale prezentate, Comisia

Centrală a aprobat tratarea cu prioritate a Dosarelor înregistrate sub nr.

21388/CC, respectiv nr. 21594/CC, condiții în care au și fost analizate cele

două dosare, în privința legalității respingerii cererii de restituire în

natură a imobilelor notificate.

3.Hotărârea instanței

de recurs

Analizând actele și

lucrările dosarului, în raport de motivele invocate și de prevederile art. 304

și art. 304

1

și văzând dispozițiile art. 314 C. proc.civ., Înalta

Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis ca atare, pentru

următoarele considerente:

Potrivit art. 261

alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea pronunțată de instanță ca urmare a

soluționării cauzei cu care a fost investită „se dă în numele legii și va

cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum

și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”.

Respectarea acestei

dispoziții procedurale, cu valoare de principiu, se circumscrie obligației ce

revine instanței de a garanta părților exercițiul efectiv al dreptului la un

proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

În acest sens, în

jurisprudența CEDO s-a reținut constant că dreptul la un proces echitabil nu

poate fi examinat efectiv decât în situația în care instanța procedează la „un

examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și mijloacelor de probă ale

părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența”.

Totodată, Înalta

Curte subliniază faptul că exigența de celeritate, în sensul art. 6 din CEDO,

nu prevalează exigenței de legalitate în desfășurarea procedurii reglementate

de Titlu VII la Legii nr. 247/2005, și trebuie apreciată in concreto, luându-se

în considerare toate principiile de apreciere consacrate în jurisprudența CEDO.

În cauză, instanța de

fond și-a însușit integral susținerile reclamanților și a apreciat superficial

asupra caracterului rezonabil al termenului de soluționare a cererilor

reclamanților, limitându-și analiza doar la o serie de date calendaristice(data

formulării notificării, data înregistrării cererii la Comisia Centrală),

făcând, astfel, abstracție de criterii precum circumstanțele particulare ale

cauzei și comportamentul autorităților implicate în soluționarea procedurii

administrative de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv, ceea ce

echivalează cu o apreciere in abstracto a caracterului rezonabil al termenului

de soluționare a cererilor reclamanților, atitudine care nu este în acord cu

exigențele CEDO.

Instanța de fond și-a

însușit, așadar, integral susținerile reclamanților, și a examinat cauza în mod

superficial pe aspectul duratei procedurii de soluționare a cererilor, fără a

mai proceda la o analiză a motivelor în raport de care respectivele cereri nu

au fost soluționate până la momentul sesizării instanței la data de 12

noiembrie 2010, atitudine ce nu poate fi acceptată, în condițiile în care este

de natură a afecta drepturile procedurale ale uneia dintre părțile litigante.

În aceste condiții, este

evident că ceea ce legiuitorul a numit “motivele de fapt și de drept care au format

convingerea instanței” nu se regăsește în considerentele sentinței recurate, făcând

practic imposibilă exercitarea unui control judiciar de către instanța de recurs.

În consecință, văzând

și dispozițiile art. 314 C. proc. civ., în vederea pronunțării unei hotărâri legale

și temeinice și cu respectarea tuturor principiilor de drept, se impune casarea

sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, pentru

a se relua judecata.

Cu ocazia rejudecării

instanța de fond va aprecia asupra caracterului rezonabil al termenului și în raport

de complexitatea procedurilor administrative stabilite de Legea nr. 247/2005 pentru

acordarea despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv și care nu pot

fi restituite în natură, dar și de atitudinea pârâtei care a justificat nesoluționarea

cererilor reclamanților prin prisma unor neclarități privind identificarea precum

și natura juridică a imobilelor notificate de reclamanți.

Totodată, se impune ca

instanța de fond să analizeze punctual atât din perspectiva susținerilor reclamantei

cât și a apărărilor pârâtei expuse în întâmpinarea depusă la dosarul de fond la

data de 13 decembrie 2010, toate aspectele de fond necesare lămuririi situației

juridice a imobilelor ce fac obiectul Dosarelor nr. 21594/CC și 21388/CC pentru

a face astfel, o apreciere corectă a atitudinii pârâtei în raport de termenul de

soluționare a celor două dosare.

Pentru considerentele

expuse, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (2) C. proc. civ. și art. 20

alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul, va casa hotărârea

recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, împotriva sentinței nr. 570

din 10 decembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ

și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre

rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 mai 2011.