ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1157/2006
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1157/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)
Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. 375/2004 (7356/2003) la Tribunalul Comercial Cluj, reclamanta SC G.R. SRL a chemat în judecată pârâta SC W.C. SRL, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea contractului de închiriere încheiat la 16 mai 2003 și obligarea la despăgubiri. În motivarea cererii reclamanta a invocat existența vicierii consimțământului la data încheierii contractului, cât și încălcarea de către pârâtă a clauzei cu privire la răspunderea pentru evicțiune, a obligației de a racorda construcția la rețeaua de apă și a obligației de a obține autorizațiile necesare montării unui lift pentru transport marfă.
Pârâta prin întâmpinarea depusă a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca nedovedită. Analizând probele administrate și înscrisurile depuse la dosarul cauzei, instanța de fond prin sentința civilă nr. 494/C/2004, pronunțată la 17 decembrie 2004, a respins cererea de chemare în judecată obligând reclamanta la 18.000.0000 lei cheltuieli de judecată către pârâtă. Instanța de fond, a reținut că, în cauză nu au fost dovedite motivele de nulitate a contractului de închiriere încheiat la 16 mai 2003, neputându-se reține nici existența viciilor de consimțământ invocate: violența și dolul. S-a apreciat, că desemnarea nu se poate reține nici eroarea asupra substanței convenției întrucât reclamanta avea obligația de a depune toate diligențele necesare pentru a verifica, anterior închirierii imobilului, dacă acesta corespundea scopului încheierii.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate. Instanța de fond, reținând greșit starea de fapt, ca urmare a însușirii nejustificate a apărărilor formulate de pârâta intimată, a concluzionat eronat că viciile de consimțământ invocate, și anume eroarea asupra substanței obiectului convenției și dolul prin reticență, nu au fost dovedite. Ori, din probele administrate rezultă că pârâta intimată a ascuns, reclamantei la data semnării contractului faptul că spațiul închiriat este impropriu unei activități de producție. Reclamanta apelantă a susținut că prima instanță, nu a apreciat că această situație a condus reclamanta apelantă de a fi în eroare asupra substanței obiectului convenției.
Acest lucru a fost posibil ca urmare a dolului, deoarece pârâta intimată se face vinovată de rea credință a faptului că pentru utilizarea ratelor în scopul pentru care au fost închiriate, era absolut necesară schimbarea destinației acestora și deci imobilul nu poate fi utilizat pentru o activitate de producție industrială. Analizând apelul prin prisma criticilor formulate Curtea, prin decizia civilă nr. 106/2005, pronunțată la 23 martie 2005, l-a respins ca nefondat, apreciind că, instanța de fond a stabilit corect starea de fapt, la care a aplicat corespunzător dispozițiilor legale. Susținerea apelantei că, pârâta a determinat-o prin acte dolosive să aibă o reprezentare falsă a realității privind spațiul închiriat, nu a fost dovedită.
De altfel așa cum rezultă din contractul de intermediere încheiat anterior de apelantă cu SC I.X. SRL Cluj - Napoca, imobilul închiriat i-a fost prezentat acesteia, care a luat cunoștință starea în care se află. În această împrejurare, apelanta reclamantă a fost în măsură să aprecieze dacă acest imobil ce urma să fie închiriat, corespunde utilizării preconizate. Aceasta de fapt în momentul încheierii contractului nu a avut reprezentarea activităților ce urma să le desfășoare în spațiul respectiv, fapt ce rezultă și din procesul verbal încheiat la 10 iulie 2003. În realitate, așa cum rezultă și din raportul de expertiză întocmit, spațiul ce face obiectul contractului încheiat de părți, corespundea desfășurării normale a activității, preconizate a fi desfășurată de apelanta reclamantă.
Prin urmare, susținerea făcută în apel cu privire la existența erorii asupra substanței obiectului convenției ca viciu de consimțământ a fost apreciată ca nedovedită. Împotriva deciziei, în termen legal a introdus recurs reclamanta, invocând ca fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 7, 9 și 10 C. proc. civ. În fapt, se invocă faptul că instanța ignorând caracterul devolutiv al apelului, a respins cererile de probațiune formulate, fără nici o motivare. Procedând în acest mod, instanța a ignorat posibilitatea de a clarifica existența viciilor de consimțământ invocate: dolul prin reticență și eroarea asupra substanței, care fiind stări de fapt pot fi dovedite prin orice mijloc de probă permis de lege.
Chiar în raport de probele administrate, motivarea instanței de apel este străină de natura pricinii și lipsită de orice temei legal. Instanța de apel, a reluat practic motivarea instanței de fond, prin care s-a ignorat adevărata stare de fapt, aceea că pârâta nu a ascuns situația improprie a spațiului, cu privire la care s-a încheiat contractul de închiriere, în culpă fiind reclamanta, care nu a făcut diligențe minime de a se informa cu privire la acest lucru imobil. Ori, susține recurenta, instanța de apel, a ignorat dispozițiile prevăzute de art. 1421 C. civ., în raport de care pârâta intimată avea obligația să predea spațiul închiriat într-o stare corespunzătoare destinației în vederea căreia a fost închiriat.
Criticile sunt nefondate. Respectarea contractelor încheiate, în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare se impune ca o necesitate pentru realizarea drepturilor subiective ale părților, pentru certitudinea și eficiența raporturilor juridice. În raport de prevederile art. 969 C. civ. se impune a se reține că părțile prin voința lor determină conținutul raportului juridic, dar și modalitățile de modificare și încetare ale acestuia. Convențiile prin care părțile ar încălca în orice mod dispozițiile legale mult lovite de nulitate. Reclamanta recurentă invocă, nulitatea contractului precizat în cererea de chemare în judecată invocând vicierea voinței sale de a contracta prin eroarea în care s-a aflat asupra substanței acestuia, determinată de activitatea dolosivă a pârâtului intimat.
Ambele instanțe au soluționat corect chestiunea juridică legată de această susținere a recurentei reclamante. Ca și în cazul tuturor celorlalte categorii de contracte, consimțământul în cadrul contractului de locațiune trebuie să nu fie afectat de vicii. Astfel, consimțământul practic nu există dacă părțile nu s-au pus de acord cu privire la bunul ce face obiectul contractului, deoarece eroarea asupra calităților substanțiale ale lucrului închiriat, poate de asemenea, să atragă desființarea contractului, acesta fiind lovit de nulitate relativă. Ori de câte ori exprimarea voinței de către una din părți a contractului de închiriere este rezultatul manoperelor dolosive exercitată de cealaltă parte, contractul va fi nul relativ.
Analizând în acest context, apelul declarat, instanța de apel a statuat în mod just că, reclamanta recurentă, nu a fost în eroare cu privire la bunul închiriat și nici cu privire la calitățile substanțiale ale acestuia, voința sa de a contracta nefiind viciată prin dol de către pârâta intimată. Dând o interpretare justă probelor administrate instanțele au reținut că încheierea s-a realizat, printr-o societate intermediară respectiv SC I.X. SRL Cluj – Napoca, reclamanta, fiind în măsură să cunoască calitățile substanțiale ale bunului imobil înainte de a încheia contractul de locațiune. Dacă bunul, ulterior, nu ar mai fi corespuns în raport de specificul activității pe care recurența reclamantă ar fi intenționat să o desfășoare, nu i se putea imputa pârâtei intimate.
Cum în cauză, s-au administrat probe suficiente, prin prisma cărora s-a analizat susținerea reclamantei recurente referitoare la motivele de nulitate invocate, și cum judicios instanțele au concluzionat că acestea nu au fost dovedite, urmează, a se reține că motivele de casare invocate nu se pot întemeia pe dispozițiile prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Pentru cele ce preced în baza art. 312 C. proc. civ. recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC G.R. SRL Cluj, împotriva deciziei nr. 106 din 23 martie 2005 a Curții de Apel Cluj, secția comercială și contencios administrativ, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 martie 2006.
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.