ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1157/2006

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată sub nr. 375/2004 (7356/2003) la Tribunalul Comercial Cluj,

reclamanta SC G.R. SRL a chemat în judecată pârâta SC W.C. SRL, solicitând ca

prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea contractului de

închiriere încheiat la 16 mai 2003 și obligarea la despăgubiri.

În motivarea cererii reclamanta a

invocat existența vicierii consimțământului la data încheierii contractului,

cât și încălcarea de către pârâtă a clauzei cu privire la răspunderea pentru

evicțiune, a obligației de a racorda construcția la rețeaua de apă și a

obligației de a obține autorizațiile necesare montării unui lift pentru

transport marfă.

Pârâta prin întâmpinarea depusă a

solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca nedovedită.

Analizând probele administrate și

înscrisurile depuse la dosarul cauzei, instanța de fond prin sentința civilă nr.

494/C/2004, pronunțată la 17 decembrie 2004, a respins cererea de chemare în

judecată obligând reclamanta la 18.000.0000 lei cheltuieli de judecată către

pârâtă.

Instanța de fond, a reținut că, în

cauză nu au fost dovedite motivele de nulitate a contractului de închiriere

încheiat la 16 mai 2003, neputându-se reține nici existența viciilor de

consimțământ invocate: violența și dolul.

S-a apreciat, că desemnarea nu se

poate reține nici eroarea asupra substanței convenției întrucât reclamanta avea

obligația de a depune toate diligențele necesare pentru a verifica, anterior

închirierii imobilului, dacă acesta corespundea scopului încheierii.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel reclamanta, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Instanța de fond, reținând greșit

starea de fapt, ca urmare a însușirii nejustificate a apărărilor formulate de

pârâta intimată, a concluzionat eronat că viciile de consimțământ invocate, și

anume eroarea asupra substanței obiectului convenției și dolul prin reticență,

nu au fost dovedite.

Ori, din probele administrate

rezultă că pârâta intimată a ascuns, reclamantei la data semnării contractului

faptul că spațiul închiriat este impropriu unei activități de producție.

Reclamanta apelantă a susținut că

prima instanță, nu a apreciat că această situație a condus reclamanta apelantă

de a fi în eroare asupra substanței obiectului convenției.

Acest lucru a fost posibil ca urmare

a dolului, deoarece pârâta intimată se face vinovată de rea credință a faptului

că pentru utilizarea ratelor în scopul pentru care au fost închiriate, era

absolut necesară schimbarea destinației acestora și deci imobilul nu poate fi

utilizat pentru o activitate de producție industrială.

Analizând apelul prin prisma

criticilor formulate Curtea, prin decizia civilă nr. 106/2005, pronunțată la 23

martie 2005, l-a respins ca nefondat, apreciind că, instanța de fond a stabilit

corect starea de fapt, la care a aplicat corespunzător dispozițiilor legale.

Susținerea apelantei că, pârâta a

determinat-o prin acte dolosive să aibă o reprezentare falsă a realității

privind spațiul închiriat, nu a fost dovedită.

De altfel așa cum rezultă din

contractul de intermediere încheiat anterior de apelantă cu SC I.X. SRL Cluj -

Napoca, imobilul închiriat i-a fost prezentat acesteia, care a luat cunoștință

starea în care se află.

În această împrejurare, apelanta

reclamantă a fost în măsură să aprecieze dacă acest imobil ce urma să fie

închiriat, corespunde utilizării preconizate.

Aceasta de fapt în momentul

încheierii contractului nu a avut reprezentarea activităților ce urma să le

desfășoare în spațiul respectiv, fapt ce rezultă și din procesul verbal

încheiat la 10 iulie 2003.

În realitate, așa cum rezultă și din

raportul de expertiză întocmit, spațiul ce face obiectul contractului încheiat

de părți, corespundea desfășurării normale a activității, preconizate a fi

desfășurată de apelanta reclamantă.

Prin urmare, susținerea făcută în

apel cu privire la existența erorii asupra substanței obiectului convenției ca

viciu de consimțământ a fost apreciată ca nedovedită.

Împotriva deciziei, în termen legal

a introdus recurs reclamanta, invocând ca fiind incidente dispozițiile art. 304

pct. 7, 9 și 10 C. proc. civ.

În fapt, se invocă faptul că

instanța ignorând caracterul devolutiv al apelului, a respins cererile de

probațiune formulate, fără nici o motivare.

Procedând în acest mod, instanța a

ignorat posibilitatea de a clarifica existența viciilor de consimțământ

invocate: dolul prin reticență și eroarea asupra substanței, care fiind stări

de fapt pot fi dovedite prin orice mijloc de probă permis de lege.

Chiar în raport de probele

administrate, motivarea instanței de apel este străină de natura pricinii și

lipsită de orice temei legal.

Instanța de apel, a reluat practic

motivarea instanței de fond, prin care s-a ignorat adevărata stare de fapt,

aceea că pârâta nu a ascuns situația improprie a spațiului, cu privire la care

s-a încheiat contractul de închiriere, în culpă fiind reclamanta, care nu a

făcut diligențe minime de a se informa cu privire la acest lucru imobil.

Ori, susține recurenta, instanța de

apel, a ignorat dispozițiile prevăzute de art. 1421 C. civ., în raport de care

pârâta intimată avea obligația să predea spațiul închiriat într-o stare

corespunzătoare destinației în vederea căreia a fost închiriat.

Criticile sunt nefondate.

Respectarea contractelor încheiate,

în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare se impune ca o necesitate

pentru realizarea drepturilor subiective ale părților, pentru certitudinea și

eficiența raporturilor juridice.

În raport de prevederile art. 969 C.

civ. se impune a se reține că părțile prin voința lor determină conținutul

raportului juridic, dar și modalitățile de modificare și încetare ale acestuia.

Convențiile prin care părțile ar

încălca în orice mod dispozițiile legale mult lovite de nulitate.

Reclamanta recurentă invocă,

nulitatea contractului precizat în cererea de chemare în judecată invocând

vicierea voinței sale de a contracta prin eroarea în care s-a aflat asupra

substanței acestuia, determinată de activitatea dolosivă a pârâtului intimat.

Ambele instanțe au soluționat corect

chestiunea juridică legată de această susținere a recurentei reclamante.

Ca și în cazul tuturor celorlalte

categorii de contracte, consimțământul în cadrul contractului de locațiune

trebuie să nu fie afectat de vicii.

Astfel, consimțământul practic nu

există dacă părțile nu s-au pus de acord cu privire la bunul ce face obiectul

contractului, deoarece eroarea asupra calităților substanțiale ale lucrului

închiriat, poate de asemenea, să atragă desființarea contractului, acesta fiind

lovit de nulitate relativă.

Ori de câte ori exprimarea voinței

de către una din părți a contractului de închiriere este rezultatul manoperelor

dolosive exercitată de cealaltă parte, contractul va fi nul relativ.

Analizând în acest context, apelul

declarat, instanța de apel a statuat în mod just că, reclamanta recurentă, nu a

fost în eroare cu privire la bunul închiriat și nici cu privire la calitățile

substanțiale ale acestuia, voința sa de a contracta nefiind viciată prin dol de

către pârâta intimată.

Dând o interpretare justă probelor

administrate instanțele au reținut că încheierea s-a realizat, printr-o

societate intermediară respectiv SC I.X. SRL Cluj – Napoca, reclamanta, fiind

în măsură să cunoască calitățile substanțiale ale bunului imobil înainte de a

încheia contractul de locațiune.

Dacă bunul, ulterior, nu ar mai fi

corespuns în raport de specificul activității pe care recurența reclamantă ar

fi intenționat să o desfășoare, nu i se putea imputa pârâtei intimate.

Cum în cauză, s-au administrat probe

suficiente, prin prisma cărora s-a analizat susținerea reclamantei recurente

referitoare la motivele de nulitate invocate, și cum judicios instanțele au

concluzionat că acestea nu au fost dovedite, urmează, a se reține că motivele

de casare invocate nu se pot întemeia pe dispozițiile prevăzute de art. 304 pct.

7 și 9 C. proc. civ.

Pentru cele ce preced în baza art. 312

C. proc. civ. recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanta SC G.R. SRL Cluj, împotriva deciziei nr. 106 din 23 martie 2005 a

Curții de Apel Cluj, secția comercială și contencios administrativ, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 22 martie 2006.