ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2519/2011

Asupra cererii de

revizuire de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia nr. 257 din 19 ianuarie 2011

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal,

a admis recursul declarat de Uniunea Națională a Notarilor Publici din România,

Camera Notarilor Publici B. și Camera Notarilor Publici A.I. împotriva

sentinței nr. 169/F din 9 decembrie 2009 a Curții de Apel Brașov, secția

contencios administrativ și fiscal; a modificat sentința atacată, în sensul că

a respins în tot acțiunea formulată de B.M., ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța o asemenea

soluție, Înalta Curte a reținut că prin Hotărârea din 2008 pronunțată de Consiliul

Uniunii Naționale a Notarilor Publici din România s-a admis contestația formulată

de notarul public B.M. și s-a dispus casarea Hotărârii din 14 iunie 2008 a Consiliului

de Disciplină al Uniunii Naționale a Notarilor Publici din România cu trimiterea

cauzei spre rejudecare la Consiliul de Disciplină, dat fiind că procedura de citare

cu pârâtul nu a fost legal îndeplinită, reținându-se totodată că Hotărârea Consiliului

de Disciplină este lovită de nulitate absolută.

Prin aceeași Hotărâre

din 2008 a Consiliului Uniunii s-a dispus respingerea Contestației formulate de

Colegiul Director al Camerei Notarilor Publici B..

Înalta Curte a apreciat

că nu poate fi vorba decât de o greșeală în formularea dispozitivului Hotărârii

pronunțate, prin respingerea contestației Colegiului Director, câtă vreme în considerentele

acestei hotărâri se menționează că „la rejudecare să se țină cont de aspectele invocate

în contestația Colegiului Director al Camerei Notarilor Publici B.", aspect

ce a fost de altfel avut în vedere în rejudecare, când prin Hotărârea din 28 februarie

2009 Consiliul de Disciplină a reanalizat acțiunea formulată de Colegiul Director

al Camerei Notarilor Publici B., acțiune pe care a admis-o sancționând pe notarul

public B.M..

În altă ordine de idei,

Înalta Curte a reținut că Hotărârea pronunțată de Consiliul de Disciplină al Uniunii

Naționale a Notarilor Publici din România din 14 iunie 2008 a fost atacată de ambele

părți, fiind exclusă aplicarea principiului „non reformatio in pejus", principiu

ce este limitat numai la calea de atac proprie.

Principiul neagravării

situației în propria cale de atac este aplicabil și cu prilejul rejudecării în fond

a cauzei, după casare, dar numai în situația în care rejudecarea a intervenit ca

urmare a inițiativei uneia dintre părți de a declanșa controlul judiciar, ceea ce

nu este cazul în speța de față.

Prin urmare, Înalta Curte

a apreciat că instanța de fond a pronunțat soluția atacată cu recurs numai printr-o

aplicare greșită a textelor de lege și care reglementează principiul neagravării

situației în calea de atac - „non reformatio in pejus", în mod eronat fiind

anulată Hotărârea din 5 iunie 2009, a Consiliului Uniunii Naționale a Notarilor

Publici din România în dosarul nr. 2/2009 și Hotărârea din 28 februarie 2009 pronunțată

de Consiliul de Disciplină al Uniunii Naționale a Notarilor Publici din România

în dosarul nr. 3/2009, cu trimiterea cauzei la Consiliul de Disciplină al Uniunii

Naționale a Notarilor Publici din România, pentru a pronunța o nouă hotărâre prin

care să soluționeze acțiunea disciplinară pornită împotriva intimatului-reclamant

cu respectarea acestui principiu.

Cât privește fondul cauzei,

Înalta Curte a reținut că atât Hotărârea din 28 februarie 2009 a Consiliului de

Disciplină al Uniunii Naționale a Notarilor Publici din România cât și Hotărârea

din 5 iunie 2009 a Consiliului Uniunii Naționale a Notarilor Publici din România,

prin care s-a respins contestația formulată împotriva Hotărârii Consiliului de Disciplină,

hotărâre prin care intimatul-reclamant a fost sancționat cu suspendarea din funcție

pe o durată de o lună, au fost pronunțate în concordanță cu prevederile din Legea

nr. 36/1995 și având la bază gravitatea abaterii disciplinare săvârșită, aceea de

a percepe taxe pentru actele autentificat în anul 2008, pe baza unui expertize din

anul 2007, încălcând astfel legislația fiscală și normele deontologice profesionale.

Hotărârea Consiliului

Uniunii din 5 iunie 2009, contrar celor susținute de intimatul-reclamant, respectă

dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., în sensul că, cuprinde motivele de fapt

și de drept care au format convingerea membrilor Consiliului Uniunii referitor la

vinovăția notarului public, probele existente la dosarul cauzei dovedind pe deplin

săvârșirea de către acesta a abaterilor disciplinare reținute în sarcina sa.

Sub acest aspect, a reținut

că fapta săvârșită de notarul public B.M. reprezintă de fapt concurență neloială

și constituie o încălcare a prevederilor art. 28 lit. f) și g) din Codul deontologic

și art. 39 lit. d) din Legea nr. 36/1995.

În plus, intimatul-reclamant

a recunoscut existența neregulilor constatate de Corpul de Control, însă a încercat

minimizarea sau repararea, acolo unde a fost posibil, a acestor nereguli.

Referitor la stabilirea

sancțiunii aplicate, Înalta Curte a reținut că s-au avut în vedere și mijloacele

de probă și dovezile pe care intimatul-reclamant le-a considerat necesare, însă

în mod corect atât Consiliul de Disciplină cât și Consiliul Uniunii le-au considerat

neconvingătoare.

Totodată, s-a avut în

vedere că prin abaterea disciplinară săvârșită, intimatul-reclamant în calitate

de notar a adus prejudicii întregului sistem notarial, nu numai Camerei din care

face parte.

Referitor la critica pe

care intimatul-reclamant B.M. a formulat-o în acțiunea introdusă la instanță, cu

privire la greșita admitere a cererii de intervenție a Camerei Notarilor Publici

A.I., Înalta Curte a apreciat că este nefondată.

În acest sens, a constatat

că a fost admisă în mod corect de către Consiliul de Disciplină, în baza art. 49

alin. (1) C. proc. civ., cererea de intervenție accesorie a Camerei Notarilor Publici

A.I., considerând că aceasta justifică un interes în cauză, interesul fiind unul

profesional, în condițiile în care, Colegiul Director al Camerei Notarilor Publici

B. a fost sesizat de Colegiul Director al Camerei Notarilor Publici A.I., în urma

plângerilor notarilor publici cu privire la exercitarea neconformă a activității

de către notarul public B.M..

Împotriva deciziei

nr. 257 din 19 ianuarie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția de contencios administrativ și fiscal, a formulat cerere de revizuire B.M.,

invocând prevederile art. 322 pct. 2 și art. 327 C. proc. civ. și arătând, în fapt,

că instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra excepției nulității cererii de recurs

formulate de Uniunea Națională a Notarilor Publici din România, Camera Notarilor

Publici B. și Camera Notarilor Publici A.I., pentru lipsa semnăturilor reprezentanților

legali ai acestora.

Analizând actele și lucrările

dosarului în care s-a pronunțat decizia atacată, precum și motivul de revizuire

invocat, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 322

pct. 2 C. proc. civ. „Revizuirea unei hotărâri ramase definitivă în instanța de

apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri data de o instanță de recurs

atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri: (…) dacă s-a pronunțat

asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut,

ori s-a dat mai mult decât s-a cerut;”

Interpretând textul de

lege citat după înțelesul juridic al termenilor folosiți, Înalta Curte constată

că noțiunea de „lucru cerut” se referă la obiectul acțiunii, adică pretenția dedusă

judecății, iar nu la excepții procedurale (mijloace de apărare) - cum este cazul

în speță.

Prin urmare, situația

de fapt expusă de recurent nu se încadrează în motivul de revizuire prevăzut de

art. 322 pct. 2 C. proc. civ..

În subsidiar, această

critică adusă de revizuient instanței de recurs nici nu este fondată, lipsa semnăturii

de pe cererea de recurs fiind complinită la termenul imediat următor, astfel cum

dispozițiile codului de procedură civilă permit în cazul nulităților relative.

Pentru considerentele

menționate, nefiind întrunite condițiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ. (motivul

de revizuire invocat), Înalta Curte va respinge cererea de revizuire ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de B.M.

împotriva deciziei nr. 257 din 19 ianuarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 mai 2011.