ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 5977/2006

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 5977/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor de

la dosar, constată următoarele:

Prin sentința

penală nr. 458 din 16 iunie 2005, Tribunalul Iași i-a achitat, în

baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc.

pen., pe inculpații:

- G.I.F., și

- A.I.M., pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 211 alin.

(2) lit. c), alin. (2

1

) lit. a) C. pen. și, respectiv,

complicitate la această infracțiune pentru acest din urmă

inculpat.

A respins acțiunea

civilă formulată de partea vătămată R.C.E.

A constatat că

inculpații au fost arestați preventiv în perioada 9 august 2004 – 17

decembrie 2004.

Cheltuielile judiciare au

rămas în sarcina statului.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța a constatat că prin

rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iași,

inculpații G.I.F. și A.I.M. au fost trimiși în judecată

pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie și,

respectiv, complicitate la această infracțiune, reținând

următoarea situație de fapt:

La data de 9 august 2004, în

jurul orelor 13,00, partea vătămată R.C.E. se deplasa cu

soțul său R.V. pe B-dul Ștefan cel Mare spre Agenția de

Voiaj C.F.R. din Iași.

La un moment dat inculpatul G.I.F.

s-a apropiat de partea vătămată prin spate și i-a smuls

telefonul mobil, legat cu un șnur la gât, după care, împreună cu

inculpatul A.I.M. s-au îndepărtat în fugă din zonă, spre parcul

Săulescu.

Soțul părții

vătămate a plecat în urmărirea acestora și ajutat de doi

gardieni publici a reușit să-i imobilizeze pe făptuitori, în

spatele Mitropoliei.

La percheziția

corporală asupra inculpaților telefonul nu a fost găsit.

Inculpații au negat

constant să fi comis fapta, indicându-l ca autor pe numitul D.I.D., care,

audiat în instanță, a recunoscut săvârșirea acesteia.

Asemenea, martorul V.C.,

audiat în instanță la cererea inculpaților confirmă

că, deși nu a surprins momentul sustragerii telefonului, a văzut

o persoană, cu o statură mai mică decât a inculpaților

și cu un ten mai închis, care fugea de la locul faptei, fiind

urmărită de o altă persoană.

Față de aceste

mijloace de probă, administrate în cursul judecății,

instanța a constatat că prezumția de nevinovăție ce

operează în favoarea inculpaților nu a putut fi răsturnată

declarația părții vătămate prin care îl indică

autor al faptei pe inculpatul G.I.F. reprezentând un mijloc îndoielnic de

probă, neputând pune, ea singură, în lumină adevărul.

Apelul parchetului prin care

a fost criticată pentru netemeinicie și nelegalitate hotărârea

sus-menționată de achitare, a fost respins, ca nefondat, prin decizia

penală nr. 144 din 16 mai 2006 a Curții de Apel Iași,

instanța de control judiciar reluând în principal argumentele din

hotărârea fondului.

Decizia penală

sus-menționată a fost atacată cu recurs de către Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel Iași, criticând-o pentru greșita

achitare a inculpaților, consecință a neobservării și

neanalizării critice a întregului material probator.

Verificând hotărârile

criticate pe baza lucrărilor și materialului de la dosar, Curtea

constată că recursul parchetului, întemeiat pe cazul de casare

prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., este

fondat.

Hotărârile pronunțate

în cauză, la fond și în apel, deși declarația s-ar întemeia

pe aprecierea probelor, făcută în considerarea prevederilor art. 63 alin.

(2) C. proc. pen., în realitate, așa cum se constată și din

considerentele acestora, sunt rezultatul examinării numai a unora dintre

probele administrate în cursul judecății.

Pentru a dispune achitarea

inculpaților pe temeiul nesăvârșirii faptei de către

aceștia, instanța de fond a avut în vedere, pe de o parte,

declarațiile celor doi făptuitori, care au negat să fi comis

tâlhăria iar, pe de altă parte, declarația dată de D.D.I.,

propus a fi audiat în instanță de către inculpați și

care a recunoscut că el este autorul, fără participarea celor

doi, aflați totuși în zonă, precum și declarația

taximetristului V.C., audiat și acesta la propunerea inculpaților,

numai în instanță, din care rezultă că numai o

persoană, cu alte semnalmente fizice decât inculpații, se află

la locul faptei și a fost urmărită de către soțul

părții vătămate.

Instanța de apel, la

rândul său, s-a limitat la a constata că instanța de fond a

examinat toate probele administrate în scopul stabilirii adevărului,

înlăturând ca neconcludentă adresa I.P.J. Iași din care

rezultă că inculpatul G.I.F. a fost încarcerat în aceeași

cameră, pe timpul arestului preventiv, cu D.D.I., însă reținând

cu totul greșit, așa cum se constată din adresele

unităților de parchet, că acesta din urmă ar fi arestat

pentru tâlhăria comisă în dauna părții vătămate R.E.C.

Ambele instanțe au omis

să examineze întregul material probator, administrat în ambele faze ale

procesului penal, legea nefăcând nici o deosebire, în privința

forței probante, după cum probele au fost administrate în cursul

urmăririi penale ori al cercetării judecătorești, având posibilitatea,

apoi, să rețină, ca fiind expresia adevărului, numai a

unora dintre ele, cu motivarea corespunzătoare a înlăturării

celorlalte.

Din această

perspectivă, se constată că un ansamblu probator, coerent

și concludent, administrat în cursul urmăririi penale și

confirmat prin cercetarea judecătorească, din care rezultă

fără echivoc săvârșirea faptei deduse judecății

de către cei doi inculpați, a fost ignorat de instanțe.

Partea

vătămată R.C.E. a declarat constant că un individ i-a smuls

telefonul de la gât și apoi, împreună cu un altul, a fugit spre

parcul Săulescu. La circa 5 m distanță, cel care i-a sustras

telefonul s-a întâlnit cu un al treilea individ, căruia i-a dat bunul

furat, acesta din urmă fugind apoi spre Mitropolie.

Atenționându-și soțul, acesta a pornit în urmărirea

primilor doi indivizi, partea vătămată rămânând pe loc.

Aceeași parte

vătămată l-a recunoscut pe inculpatul G.I.F. și a descris

vestimentația celor doi indivizi, confirmată ca fiind purtată de

inculpații din cauză, conform procesului verbal de constatare și

de prindere a făptuitorilor, întocmit de organul de poliție.

Soțul părții

vătămate, martorul R.V. confirmă cele sus-arătate, inclusiv

întâlnirea celor doi cu un al treilea și împrejurarea că i-a

urmărit pe inculpați de la locul faptei până la Mitropolie unde

au fost prinși cu ajutorul gardienilor publici, fiind astfel exclusă

o substituire de persoane.

Același martor

precizează că în momentul în care, în timpul urmăririi, a

reușit să se apropie de tâlhari, cel care sustrăsese telefonul

s-a întors spre el și i-a spus că „nu are niciun telefon”, deși

martorul nu i-a pomenit nimic despre un astfel de obiect.

Gardienii publici M.I. și

R.V.F. confirmă urmărirea celor doi inculpați de către

martorul R.V. și ajutorul pe care l-au dat la prinderea acestora,

precizând că în momentul în care a ajuns și partea

vătămată, aceasta le-a spus că mai este și o a treia

persoană și l-a recunoscut pe unul dintre cei doi respectiv pe

inculpatul G.I.F., celălalt fiind împreună cu acesta.

Declarațiile

inculpaților, în succesiunea lor, sunt contradictorii,

evidențiindu-se nesinceritatea lor și preocuparea de prezentare a

unor versiuni convenabile funcție de evoluția cercetării

judiciare.

Dacă în cursul

urmăririi penale, negând comiterea faptei, au explicat că au fugit de

teama mulțimii care se adunase la strigătele părții

vătămate, la instanță, într-o primă declarație,

inculpații au arătat că au fugit de la locul faptei de frica

unei persoane care era în dușmănie cu inculpatul A.I.M. și pe

care au văzut-o acolo și aceasta a coincis cu momentul în care a fost

sustras telefonul.

Ulterior, la cererea lor,

inculpații au fost reaudiați, de data aceasta prezentând varianta

potrivit căreia au ieșit la plimbare cu numitul D.D.I. care,

fără știrea lor, a sustras telefonul mobil de la partea

vătămată și datorită agitației, strigătelor,

au luat-o la fugă și au fost apoi prinși, în condițiile

cunoscute.

Această ultimă

variantă a fost confirmată în instanță de către D.D.I.

și însușită de instanța de fond.

Instanța de apel a

menținut hotărârea instanței de fond, deși la dosarul

acesteia s-a depus adresa nr. 470054 din 17 noiembrie 2005 a I.P.J. Iași

din care rezultă că pe durata arestului preventiv inculpatul G.I.F.

și martorul-inculpat în altă cauză, D.D.I. au fost cazați

în aceeași cameră, apreciind că susținerile procurorului,

conform cărora unii condamnați iar asupra lor faptele comise de

alții, nu sunt probate.

Sigur că, în cursul

procesului, inculpații nu sunt obligați să-și

dovedească nevinovăția, sarcina administrării probelor

revenind organelor judiciare.

Când există, însă,

probe de vinovăție, inculpații au dreptul să demonstreze

lipsa lor de temeinicie.

Versiunile prezentate de

inculpați succesiv, asupra acelorași împrejurări, pe

măsură ce au realizat lipsa lor de credibilitate, nu sunt de

natură să dovedească netemeinicia probelor administrate.

Logic ar fi fost, dacă

aceea ar fi fost realitatea, ca inculpații să-l denunțe pe

pretinsul titular D.D.I. de îndată ce au fost reținuți și

nu după mai bine de 3 luni de arest preventiv și numai după ce

inculpatul G.I.F. a fost încarcerat în aceeași celulă cu acesta.

Inconsistența acestei

versiuni este fără echivoc dovedită prin declarațiile

părții vătămate, care l-a recunoscut pe autor în persoana

inculpatului G.I.F., descriindu-i atât acestuia cât și complicelui

vestimentația, precum și prin declarațiile martorului R.V., care

i-a urmărit fără pauză pe cei doi tâlhari,

nescăpându-i din vedere până la reținerea lor de către

gardienii publici, mijloace de probă coroborate și cu

declarațiile gardienilor.

Declarația martorului

taximetrist V.C. nu impun comentarii, martorul recunoscând că nu a

perceput momentul comiterii faptei și în orice caz declarația sa nu

se coroborează cu niciuna dintre probe.

Constatând, așadar,

că probele de la dosar demonstrează fără nicio îndoială

că tâlhăria în dauna părții vătămate R.C.E. a

fost săvârșită de inculpatul G.I.F., cu complicitatea

coinculpatului A.I.M. și că ambele instanțe, de fond și

apel, au comis o gravă eroare, reținând o altă situație

decât cea care rezultă din probe în privința identității

făptuitorilor, recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

Iași va fi admis și, casând hotărârile criticate, în rejudecare

inculpații vor fi condamnați.

La individualizarea

pedepselor se va ține seama de criteriile prevăzute de art. 72 C.

pen., respectiv dispozițiile legale incidente, gradul ridicat de pericol

social al infracțiunii, persoana inculpaților, tineri, fără

antecedente penale dar și fără ocupație, având o

conduită nesinceră în cursul procesului.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași, împotriva deciziei penale nr.

144 din 16 mai 2006 a Curții de Apel Iași, privind pe inculpații

G.I.F. și pe A.I.M.

Casează decizia

penală atacată și sentința penală nr. 458 din 16 iunie

2005 a Tribunalului Iași cu privire la greșita achitare a

inculpaților și, rejudecând:

În baza art. 211 alin. (2) lit.

c) și alin. (2

1

) lit. a) C. pen., condamnă pe inculpatul G.I.

la 7 ani închisoare.

În baza art. 26 C. pen., raportat

la art. 211 alin. (2) lit. c) și alin. (2

1

) lit. a) C. pen.,

condamnă pe inculpatul A.I.M. la 7 ani închisoare.

Aplică art. 71 și

64 lit. a) și b) C. pen.

Deduce din pedepsele

aplicate inculpaților durata arestării preventive de la 9 august 2004

la 17 decembrie 2004.

Obligă în solidar, pe

inculpați la plata despăgubirilor civile în sumă de 1100 RON

către partea civilă R.C.E., reprezentând contravaloarea telefonului

sustras.

Obligă pe

inculpați la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă

de câte 300 RON.

Onorariile apărătorului

desemnat din oficiu, în sumă de câte 100 lei, se vor plăti din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 18 octombrie 2006.