ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 730/2013

Prin Sentința civilă nr. 2767 din 22 noiembrie 2005, Tribunalul Timiș a respins acțiunea reclamantului S.W. împotriva pârâtelor Primăria comunei Lovrin și Primăria comunei Tomnatic, a admis cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienții H.I. și H.A., în favoarea intimaților. La data de 21 august 2001, reclamantul a formulat notificare la Primăria comunei Lovrin, solicitând restituirea în natură a imobilului, iar prin dispoziția nr. 8 din 5 august 2002, s-a respins cererea de restituire în natură și i s-au acordat, reclamatului, măsuri reparatorii prin echivalent, cu motivarea că imobilul a fost vândut chiriașilor. Prin Sentința civilă nr. 787 din 2 iunie 2004, Judecătoria Sânnicolau Mare a rectificat CF nr. 3492 Tomnatic, în sensul că a fost radiat dreptul de proprietate al cumpărătorilor imobilului în litigiu și s-a restabilit astfel situația anterioară.

Astfel, s-a constatat ca fiind justificată cererea de repunere în termenul de contestație prevăzut de art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001. Referitor la condiția preluării abuzive, tribunalul a constatat ca fiind incidente dispozițiile art. 1 din Legea nr. 10/2001. Referitor la persoana reclamantului s-a stabilit, din analiza actelor de stare civilă referitoare la fostul proprietar tabular al imobilului, că numitul K.N.W., înscris la poziția B23 în CF nr. 256 Tomnatic, nu este menționat cu acest nume în actele de stare civilă și că, în lipsa unor date referitoare la nașterea tatălui proprietarului tabular, nu se poate determina dacă acesta a avut un ascendent comun cu reclamantul.

Prin Decizia civilă nr. 125 din 6 aprilie 2006, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul reclamantului, a schimbat sentința, a admis acțiunea reclamantului, a anulat dispoziția nr. 8 din 5 februarie 2002 a Primarului Comunei Lovrin și a dispus emiterea unei dispoziții de restituire în natură a imobilului situat în comuna Tomnatic, nr. 442 (nr. nou 719), a respins cererea de intervenție accesorie. Prin Decizia civilă nr. 9050 din 5 noiembrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare aceleași instanțe de apel. În faza de judecată a recursului a fost depusă la dosar Sentința civilă nr. 246 din 27 martie 2007, irevocabilă, prin care Judecătoria Sânnicolau Mare a constatat nulitatea absolută a certificatului de calitate de moștenitor nr. 826/2005.

Acest certificat de calitate de moștenitor a constituit înscrisul în temeiul căruia i s-a recunoscut, reclamantului, calitatea de moștenitor. Atâta timp cât înscrisul în temeiul căruia a fost pronunțată hotărârea a fost anulat, pierzându-și astfel orice forță probantă, și cât calitatea de moștenitor poate fi dovedită și prin alte mijloace de probă admise de lege - Legea nr. 10/2001, prin art. 23 - pentru a fi respectat principiul dublului grad de jurisdicție s-a impus casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel care, cu ocazia rejudecării, să administreze dovezile permise de lege ce pot justifica calitatea de moștenitor a reclamantului.

Prin Decizia civilă nr. 87 din 21 aprilie 2010, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul reclamantului, a schimbat sentința, a admis acțiunea, a anulat în parte dispoziția nr. 8 din 5 februarie 2002 a Primarului comunei Lovrin, a obligat pârâta Primăria Tomnatic să emită, reclamantului, dispoziție de restituire în natură a imobilului, a respins cererea de intervenție. S-a reținut că imobilul înscris inițial în CF nr. 256 Tomnatic sub nr. top 595-596/a a devenit, începând cu anul 1941, proprietatea în cotă de 1/1 a numitului K.N.V. (B23), în urma contractului de donație din 1941, prin care K.N. i-a donat cota de 1/2 din imobil Cei doi deveniseră din 1917 proprietari în timpul minorității (B18 și B19) asupra câte unei cote de 1/2, fiind înscriși sub numele de K.M.

și K.V.. Ulterior, în 1930 și 1928 (B21 și B22) s-a radiat din cartea funciară starea lor de minoritate, de această dată figurând cu numele de K.N. și K.W., iar după donație acesta din urmă figurează ca proprietar cu numele de K.N.V. De la acesta imobilul a fost preluat de stat, prin expropriere (B24) în anul 1946 și transcris din CF nr. 256 Tomnatic în CF nr. 3492 Tomnatic, cu același nr. top 595-596/a. La transcrierea imobilului în anul 1960 în noua carte funciară (B1), numele fostului proprietar tabular apare în forma Ko.N. Din prezentarea înscrierilor succesive din cartea funciară în perioada 1917-1960 se poate observa că proprietarul tabular K.N.V. de sub B23 din CF nr. 256 Tomnatic este una și aceeași persoană cu K.V.

de sub B19 și cu K.W. de sub B22 din aceeași carte funciară, precum și cu Ko.N. de sub B1 din CF nr. 3492 Tomnatic. în actul de naștere, acesta apare cu prenumele de Vș.-M., data nașterii fiind 28 ianuarie 1910. Prin actele de stare civilă și arborele genealogic depuse la dosar, reclamantul a făcut dovada faptului că se află în grad de rudenie cu fostul proprietar tabular, autorul lor comun fiind K.V., iar tatăl reclamantului, numitul S.M., fiind văr primar cu proprietarul tabular K.N.V. Reclamantul a depus la dosar certificatul nr. 826/2005 de calitate de moștenitor a lui S.M. după K.W. (una și aceeași persoană cu proprietarul tabular), în calitate de văr primar, și a reclamantului S.W. după S.M., în calitate de fiu.

Chiar dacă acest certificat de calitate de moștenitor a fost declarat nul absolut, motivul nulității nu l-a reprezentat inexistența gradului de rudenie dintre reclamant și fostul proprietar tabular, ci faptul că nu s-a făcut cu certitudine dovada decesului acestuia la data de 21 septembrie 1946, în Dachau. Reclamantul și-a dovedit calitatea de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii ale Legii nr. 10/2001 și, întrucât imobilul este încă în proprietatea statului, fiind doar închiriat intervenienților, reclamantul are dreptul de a i se restitui în natură acest imobil. Prin Decizia civilă nr. 6916 din 6 octombrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile pârâtei și intervenienților, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare.

S-a reținut, în esență, că instanța de apel nu a lămurit situația de fapt, Înalta Curte de Casație și Justiție statuând că, în rejudecare, vor fi administrate probele necesare pentru stabilirea exactă a susținerilor reclamantului, în sensul că este moștenitorul defunctului K.N.V. și că acesta din urmă a fost proprietarul tabular al imobilului ce face obiectul notificării. în măsura în care dovezile administrate ar conduce la concluzia că autorul reclamantului a fost proprietarul tabular al imobilului solicitat prin notificare și s-ar identifica cu defunctul C.W., urmează a se avea în vedere împrejurarea că certificatul de calitate de moștenitor nr. 826/2005 a fost anulat prin Sentința civilă nr. 246 din 27 martie 2007 a Judecătoriei Sânnicolau Mare, irevocabilă.

În litigiul anterior, instanțele au apreciat motivul nulității certificatului de calitate de moștenitor nr. 826/2005 ca fiind lipsa dovezii decesului numitului C.W., întrucât fișa cartotecă eliberată de Serviciul de Pompe Funebre Augsburg nu este un act doveditor al decesului. Pentru a nu se încălca puterea de lucru judecat a hotărârii judecătorești anterioare, instanța de apel urmează a avea în vedere la stabilirea dovezii morții autorului reclamantului, condițiile specifice în care poate fi probat decesul potrivit legislației în vigoare, respectiv Legea nr. 119/1996 și Decretul nr. 31/1954. Prin Decizia civilă nr. 114 din 5 iunie 2012, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a respins apelul reclamantului.

În considerentele deciziei de casare se precizează că, întrucât s-a reținut definitiv, prin Sentința civilă nr. 246 din 27 martie 2007, că motivul nulității certificatului de moștenitor îl constituie lipsa dovezii decesului autorului reclamantului, C.W., instanța va avea în vedere condițiile specifice în care poate fi probat decesul, raportat la dispozițiile Legii nr. 119/1996 și Decretul nr. 31/1954. Instanța de apel i-a pus în vedere, reclamantului, să facă demersuri cu privire la decesul antecesorului, însă acesta a susținut în continuare că la dosar a fost depus certificatul de deces al autorului, C.W.

Instanța a constatat că înscrisul depus la dosar reprezintă o copie legalizată a înregistrărilor din Registrul de decese al Oficiului Stării Civile I Berlin și nu un certificat de deces, sens în care aceasta a dispus completarea probatoriului prin îndeplinirea procedurii de declarare a morții și eliberarea certificatului de deces, prevăzută de Legea nr. 119/1996, respectiv Decretul nr. 31/1954. Prin Decizia civilă nr. 84 din 2 februarie 2009, Curtea de Apel Timișoara a reținut irevocabil că din actele de stare civilă depuse la dosar rezultă că defunctul C.W. nu este una și aceeași persoană cu C.Vș., una și aceeași persoană cu C.Vș.M. sau una și aceeași persoană cu C.W., cum în mod greșit s-a reținut în certificatul de calitate de moștenitor a cărui nulitate s-a solicitat.

S-a reținut că actele de stare civilă depuse la dosar dovedesc că este vorba de persoane diferite, cu date de naștere și de deces diferite. Împotriva Deciziei civile nr. 114 din 5 iunie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, a formulat cerere de recurs la data 9 iulie 2012, reclamantul S.W., prin care a invocat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate: Instanța de apel a apreciat că, în cauză, nu s-a făcut dovada decesului autorului C.W., cu toate că prin Decizia de casare nr. 6916 din 6 octombrie 2011, instanța de control judiciar a dispus completarea probatoriului în acest sens cu un act de deces eliberat în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 119/1996 și Decretului nr. 31/1954, ca urmare a faptului că prin Sentința civilă nr. 246 din 27 martie 2007 a Judecătoriei Sânnicolau Mare s-a reținut că motivul nulității certificatului de calitate de moștenitor nr. 826/2005 l-a constituit lipsa dovezii decesului autorului defunct.

Concluzia instanței de apel este în contradicție cu dispozițiile Legii nr. 119/1996 și Decretului nr. 31/1954, întrucât documentul depus la dosarul cauzei reprezintă o copie legalizată a actului de deces nr. 38805 din 30 august 1954, deținut de Oficiul Stării Civile a Orașului Berlin - Germania, copie legalizată care are aceeași valoare juridică ca extrasele pentru uz oficial de pe actele de stare civilă, eliberate de autoritățile de stare civilă din România. Potrivit art. 13 din Legea nr. 119/1996 „starea civilă se dovedește cu actele întocmite în registrele de stare civilă, precum și cu certificatele de stare civilă eliberate pe baza acestora". Potrivit art. 22 din Decretul nr. 31/1954 „starea civilă se dovedește cu actele întocmite sau cu cele înscrise, potrivit legii, în registrele de stare civilă.

Certificatele eliberate în temeiul registrelor de stare civilă au aceeași putere doveditoare ca și actele întocmite sau înscrise în registre ". Potrivit art. 24 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 31/1954 „starea civilă se va putea dovedi înaintea instanței judecătorești, prin orice mijloc de probă admis de lege dacă: d) procurarea certificatului de stare civilă este cu neputință " Este imposibil să se depună certificatul de deces al autorului defunct după aproximativ 50 de ani de la data întocmirii actului de deces, însă documentul depus la dosarul cauzei are puterea juridică de a face dovada decesului autorului defunct, în conformitate cu cele dispuse de legiuitor prin Decretul nr. 31/1954 și prin Legea nr. 119/1996.

Legea nr. 119/1996 nu are aplicabilitate în speță, întrucât nu poate retroactiva și acoperi aria de reglementare a actelor de stare civilă emise anterior adoptării. Prin Sentința civilă nr. 246 din 27 martie 2007 s-a reținut că lipsește dovada decesului autorului defunct C.W., însă la eliberarea certificatului de calitate de moștenitor a fost avută în vedere, fișa de cartotecă eliberată de Crucea Roșie Germană și nu extrasul de pe actul de deces eliberat de oficiul stării civile Berlin, document care a fost obținut ulterior și depus la dosarul cauzei. Reținerea instanței de apel, potrivit căreia documentul depus la fila 17 din dosarul Curții de Apel Timișoara, nu are puterea de a face dovada decesului autorului C.W., este în contradicție cu dispozițiile legale enunțate la alineatele precedente și, în consecință, soluția pronunțată este nelegală sub acest aspect.

Faptul că prin Decizia civilă nr. 84 din 2 februarie 2009 a Curții de Apel Timișoara a reținut irevocabil că, din actele de stare civilă depuse la dosar, rezultă că defunctul C.V., nu este una și aceeași persoană cu C.Vș., C.Vș.M. sau una și aceeași persoană cu C.W., cum în mod greșit s-a reținut cu ocazia eliberării certificatului de calitate de moștenitor a cărui nulitate s-a solicitat și, în atare situație, o nouă analiză a acestei identități, ar fi de prisos în prezenta cauză. Această concluzie a instanței de apei nu este conformă cu realitatea și este străină de obiectul cercetării judecătorești, cu care a fost investită instanța prin cererea dedusă judecății și prin deciziile instanțelor de casare.

Aceste considerente ale Deciziei civile nr. 84 din 2 februarie 2009 erau în legătură cu actele de stare civilă pe care notarul public le-a avut la dispoziție pentru a elibera certificatul de calitate de moștenitor și nu cu actele de stare civilă depuse în probatoriu în prezenta cauză și care se impuneau a fi analizate după cum s-a dispus prin Decizia civilă nr. 9050 din 5 noiembrie 2009 a instanței supreme. Modalitatea în care a înțeles să procedeze instanța de apel de a nu mai reanaliza acest aspect sau cel puțin de a nu analiza cele susținute de către reclamant prin notele de ședință, depuse la termenul de judecată din data de 20 martie 2012, este în mod evident nelegală și echivalează cu o necercetare a fondului cauzei, întrucât de analiza acestor aspecte, depinde dezlegarea pricinii litigioase.

Prin aceste note de ședință s-a efectuat o analiză a înscrierilor de carte funciară, realizate succesiv în cuprinsul CF nr. 256 Tomnatic și în cuprinsul CF nr. 3492 Tomnatic, înscrieri din care rezultă cu evidență că, proprietarul C.Vș. de sub B1 9 este una și aceeași persoană cu proprietarul K.N.V. de sub B23 și cu K.N. de la care statul a preluat imobilul litigios. Atât în cauza de față, cât și în cauza ce a format obiectul Dosarului nr. 779/295/2006, a fost audiat un martor care la cunoscut pe autorul defunct, a fost făcută astfel dovada faptului că, autorul defunct C.W., decedat în Dachau - Germania, este una și aceeași persoană cu proprietarul tabular al imobilului litigios. Instanței de apel a încălcat dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., deoarece nu s-a conformat dispozițiilor instanțelor de control judiciar privind analizarea actelor de stare civilă și a celorlalte acte depuse la dosarul cauzei în dovedirea calității reclamantului de moștenitor al autorului defunct și a apartenenței imobilului litigios la patrimoniul autorului defunct.

Pe de altă parte, în mod nelegal, a dat eficiență puterii lucrului judecat în legătură cu dezlegarea dată în cauza ce a format obiectul Dosarului nr. 779/295/2006, în contextul în care, în prezenta cauză, se impunea a fi analizate actele de stare civilă și celelalte documente depuse în probațiune, după cum s-a dispus de instanța de recurs, prin Decizia civilă nr. 9050 din 5 noiembrie 2009. Faptul că reclamantul nu deține calitatea de persoană îndreptățită la reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilului litigios, în temeiul Legii nr. 10/2001, decizia recurată este nelegală și sub acest aspect, întrucât prin dispoziția nr. 8 din 5 februarie 2002 a fost recunoscută calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilului litigios, contestația dedusă judecății vizând doar modalitatea de restituire - în natură, și nu prin echivalent, întrucât imobilul litigios nu a fost niciodată înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995.

Prezenta contestație la dispoziția nr. 8 din 5 februarie 2002 emisă de Primarul comunei Lovrin, a avut ca unică cauză, îndreptarea erorii de înscriere a dreptului de proprietate în favoarea numiților Șerban în CF nr. 3492 Tomnatic, cu consecința revenirii imobilului litigios în proprietatea tabulară a statului, situație care permite restituirea în natură, motiv pentru care soluția instanței de apel și implicit cea a instanței de fond, sunt în contradicție cu cele dispuse prin dispoziția nr. 8 din 5 februarie 2002 emisă de Primarul comunei Lovrin, fără ca anularea acestei dispoziții să fi fost solicitată de vreo persoană interesată. Recursul este nefondat. În drept, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului iar, potrivit alin. (3) al aceluiași articol, după casare, instanța de fond va judeca din nou, ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată. În cauza pendinte, prin două decizii succesive de casare - Decizia civilă nr. 9050 din 5 noiembrie 2009 și Decizia civilă nr. 6916 din 6 octombrie 2011 - Înalta Curte de Casație și Justiție a oferit posibilitatea reală reclamantului să administreze dovezile permise de lege ce pot justifica calitatea de moștenitor a acestuia, întrucât printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă s-a constatat nulitatea absolută a certificatului de calitate de moștenitor nr. 826/2005.

S-a apreciat astfel că, Legea nr. 10/2001 nu limitează mijloacele de probă în dovedirea calității de moștenitor, respectiv că se impune casarea deciziei pentru a fi administrate probele necesare pentru stabilirea exactă a temeiniciei susținerilor reclamantului, în sensul că este moștenitorul defunctului K.N.V. și că acesta din urmă a fost proprietarul tabular al imobilului ce face obiectul notificării. Mai mult, instanța supremă a precizat că, în măsura în care dovezile administrate ar conduce la concluzia că autorul reclamantului a fost proprietarul tabular al imobilului în litigiu și s-ar identifica cu defunctul C.W., urmează a se avea în vedere împrejurarea că certificatul de calitate de moștenitor nr. 826/2005 a fost anulat prin Sentința civilă nr. 246 din 27 martie 2007 a Judecătoriei Sânnicolau Mare, irevocabilă.

Cum în litigiul anterior, instanțele au apreciat motivul nulității certificatului de moștenitor ca fiind lipsa dovezii decesului numitului C.W. - întrucât fișa cartotecă eliberată de Serviciul de Pompe Funebre Augsburg nu este un act doveditor al decesului - pentru a nu se încălca puterea de lucru judecat a hotărârii judecătorești anterioare, instanței de apel i s-a cerut să aibă în vedere condițiile specifice în care poate fi probat decesul potrivit legislației în vigoare, Legea nr. 119/1996 și Decretul nr. 31/1954. Respectând întocmai dispozițiile instanței supreme, în conformitate cu dispozițiile art. 129 C. proc. civ., instanța de apel i-a pus în vedere în mod expres, reclamantului, să facă demersuri cu privire la decesul antecesorului.

Opinia constantă a acestuia a fost aceea că, la dosar, a fost atașat certificatul de deces al autorului său, C.W., respectiv copia legalizată a înregistrărilor din Registrul de decese al Oficiului Stării Civile I Berlin. În mod corect, instanța anterioară a apreciat că această copie legalizată nu poate fi asimilată certificatului de deces, în condițiile în care procedura de declarare a morții și de eliberare a certificatului de deces, prescrisă de legislația internă - Legea nr. 119/1996 și Decretul nr. 31/1954 - nu a fost parcursă, deși, în circumstanțele cauzei pendinte, aceasta se impunea prin puterea unei decizii de casare anterioare. În mod corect, s-a avut în vedere și faptul că, prin Decizia civilă nr. 84 din 2 februarie 2009, Curtea de Apel Timișoara a reținut, irevocabil, că din actele de stare civilă depuse la dosar rezultă că defunctul C.W.

nu este una și aceeași persoană cu C.Vș., una și aceeași persoană cu C.Vș.M. sau una și aceeași persoană cu C.W., cum în mod greșit s-a reținut în certificatul de calitate de moștenitor a cărui nulitate s-a solicitat. S-a reținut totodată că actele de stare civilă depuse la dosar dovedesc că este vorba de persoane diferite, cu date de naștere și de deces diferite. Nu poate fi primită susținerea conform căreia concluzia instanței de apel ar fi în contradicție cu dispozițiile Legii nr. 119/1996 și ale Decretului nr. 31/1954, copia legalizată a actului de deces nr. 38805 din 30 august 1954, deținut de Oficiul Stării Civile a Orașului Berlin - Germania, având aceeași valoare juridică ca extrasele pentru uz oficial de pe actele de stare civilă, eliberate de autoritățile de stare civilă din România, întrucât astfel s-ar nesocoti dezlegările deciziei de casare anterioare, întemeiate, cum era și firesc, pe particularitățile cauzei pendinte.

Cât timp instanța supremă a impus parcurgerea unei proceduri prevăzute de legislația națională, recurentul-reclamant nu mai poate susține ca argument pertinent imposibilitatea depunerii certificatului de deces al autorului defunct după aproximativ 50 de ani de la data întocmirii actului de deces, o astfel de atitudine nesocotind în mod flagrant decizia anterioară a instanței de casare. Faptul că a fost audiat un martor care l-a cunoscut pe autorul defunct și că s-ar fi făcut astfel dovada faptului că, autorul defunct C.W., decedat în Dachau - Germania, este una și aceeași persoană cu proprietarul tabular al imobilului litigios, nu are relevanță în cauză față de îndrumările explicite ale instanței de recurs.

Instanța de apel nu a încălcat dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., întrucât aceasta s-a conformat întocmai dispozițiilor instanțelor de control judiciar privind analizarea actelor de stare civilă și a celorlalte acte depuse la dosarul cauzei în dovedirea calității reclamantului de moștenitor al autorului defunct și a apartenenței imobilului litigios la patrimoniul autorului defunct, respectând însă particularitățile cauzei pendinte, astfel cum acestea au fost dezlegate prin puterea unor hotărâri judecătorești irevocabile, respectiv prin deciziile de casare succesive anterioare.

Critica referitoare la nelegalitatea deciziei anterioare pentru faptul că nu s-a avut în vedere că acțiunea reclamantului a vizat doar modalitatea de restituire, în condițiile în care prin dispoziția nr. 8 din 5 februarie 2002 a fost recunoscută calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilului litigios, nu poate fi primită, întrucât contextul cauzei pendinte, din perspectiva părților, a obiectului și a temeiului juridic, a fost tranșat în mod irevocabil în etapele procesuale anterioare.

A susține că prezenta contestație la dispoziția nr. 8 din 5 februarie 2002 emisă de Primarul comunei Lovrin, a avut ca unică cauză, îndreptarea erorii de înscriere a dreptului de proprietate în cartea funciară, cu consecința revenirii imobilului litigios în proprietatea tabulară a statului, situație care fi permis restituirea în natură, înseamnă a nesocoti posibilitatea părților adverse de a se apăra, sub toate aspectele permise de dispozițiile legii speciale, respectiv de a ignora ceea ce s-a tranșat deja într-o etapă procesuală anterioară. Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamantului, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.W. împotriva Deciziei nr. 114 din 5 iunie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 februarie 2013. Procesat de GGC - DG