ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 730/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 730/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Prin Sentința civilă

nr. 2767 din 22 noiembrie 2005, Tribunalul Timiș a respins acțiunea

reclamantului S.W. împotriva pârâtelor Primăria comunei Lovrin și Primăria

comunei Tomnatic, a admis cererea de intervenție accesorie formulată de

intervenienții H.I. și H.A., în favoarea intimaților.

La data de 21 august

2001, reclamantul a formulat notificare la Primăria comunei Lovrin, solicitând

restituirea în natură a imobilului, iar prin dispoziția nr. 8 din 5 august

2002, s-a respins cererea de restituire în natură și i s-au acordat,

reclamatului, măsuri reparatorii prin echivalent, cu motivarea că imobilul a fost

vândut chiriașilor.

Prin Sentința civilă

nr. 787 din 2 iunie 2004, Judecătoria Sânnicolau Mare a rectificat CF nr. 3492

Tomnatic, în sensul că a fost radiat dreptul de proprietate al cumpărătorilor

imobilului în litigiu și s-a restabilit astfel situația anterioară.

Astfel, s-a constatat

ca fiind justificată cererea de repunere în termenul de contestație prevăzut de

art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001.

Referitor la condiția

preluării abuzive, tribunalul a constatat ca fiind incidente dispozițiile art. 1

din Legea nr. 10/2001.

Referitor la persoana

reclamantului s-a stabilit, din analiza actelor de stare civilă referitoare la

fostul proprietar tabular al imobilului, că numitul K.N.W., înscris la poziția

B23 în CF nr. 256 Tomnatic, nu este menționat cu acest nume în actele de stare

civilă și că, în lipsa unor date referitoare la nașterea tatălui proprietarului

tabular, nu se poate determina dacă acesta a avut un ascendent comun cu

reclamantul.

Prin Decizia civilă

nr. 125 din 6 aprilie 2006, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul

reclamantului, a schimbat sentința, a admis acțiunea reclamantului, a anulat

dispoziția nr. 8 din 5 februarie 2002 a Primarului Comunei Lovrin și a dispus

emiterea unei dispoziții de restituire în natură a imobilului situat în comuna

Tomnatic, nr. 442 (nr. nou 719), a respins cererea de intervenție accesorie.

Prin Decizia civilă

nr. 9050 din 5 noiembrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis

recursurile, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare aceleași

instanțe de apel.

În faza de judecată a

recursului a fost depusă la dosar Sentința civilă nr. 246 din 27 martie 2007,

irevocabilă, prin care Judecătoria Sânnicolau Mare a constatat nulitatea

absolută a certificatului de calitate de moștenitor nr. 826/2005.

Acest certificat de

calitate de moștenitor a constituit înscrisul în temeiul căruia i s-a

recunoscut, reclamantului, calitatea de moștenitor.

Atâta timp cât

înscrisul în temeiul căruia a fost pronunțată hotărârea a fost anulat,

pierzându-și astfel orice forță probantă, și cât calitatea de moștenitor poate

fi dovedită și prin alte mijloace de probă admise de lege - Legea nr. 10/2001,

prin art. 23 - pentru a fi respectat principiul dublului grad de jurisdicție

s-a impus casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași

instanțe de apel care, cu ocazia rejudecării, să administreze dovezile permise

de lege ce pot justifica calitatea de moștenitor a reclamantului.

Prin Decizia civilă

nr. 87 din 21 aprilie 2010, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul reclamantului,

a schimbat sentința, a admis acțiunea, a anulat în parte dispoziția nr. 8 din 5

februarie 2002 a Primarului comunei Lovrin, a obligat pârâta Primăria Tomnatic

să emită, reclamantului, dispoziție de restituire în natură a imobilului, a

respins cererea de intervenție.

S-a reținut că

imobilul înscris inițial în CF nr. 256 Tomnatic sub nr. top 595-596/a a

devenit, începând cu anul 1941, proprietatea în cotă de 1/1 a numitului K.N.V.

(B23), în urma contractului de donație din 1941, prin care K.N. i-a donat cota

de 1/2 din imobil Cei doi deveniseră din 1917 proprietari în timpul minorității

(B18 și B19) asupra câte unei cote de 1/2, fiind înscriși sub numele de K.M. și

K.V.. Ulterior, în 1930 și 1928 (B21 și B22) s-a radiat din cartea funciară

starea lor de minoritate, de această dată figurând cu numele de K.N. și K.W.,

iar după donație acesta din urmă figurează ca proprietar cu numele de K.N.V.

De la acesta imobilul

a fost preluat de stat, prin expropriere (B24) în anul 1946 și transcris din CF

nr. 256 Tomnatic în CF nr. 3492 Tomnatic, cu același nr. top 595-596/a. La

transcrierea imobilului în anul 1960 în noua carte funciară (B1), numele

fostului proprietar tabular apare în forma Ko.N. Din prezentarea înscrierilor

succesive din cartea funciară în perioada 1917-1960 se poate observa că

proprietarul tabular K.N.V. de sub B23 din CF nr. 256 Tomnatic este una și

aceeași persoană cu K.V. de sub B19 și cu K.W. de sub B22 din aceeași carte

funciară, precum și cu Ko.N. de sub B1 din CF nr. 3492 Tomnatic. în actul de

naștere, acesta apare cu prenumele de Vș.-M., data nașterii fiind 28 ianuarie

1910.

Prin actele de stare

civilă și arborele genealogic depuse la dosar, reclamantul a făcut dovada

faptului că se află în grad de rudenie cu fostul proprietar tabular, autorul

lor comun fiind K.V., iar tatăl reclamantului, numitul S.M., fiind văr primar

cu proprietarul tabular K.N.V.

Reclamantul a depus

la dosar certificatul nr. 826/2005 de calitate de moștenitor a lui S.M. după

K.W. (una și aceeași persoană cu proprietarul tabular), în calitate de văr

primar, și a reclamantului S.W. după S.M., în calitate de fiu. Chiar dacă acest

certificat de calitate de moștenitor a fost declarat nul absolut, motivul

nulității nu l-a reprezentat inexistența gradului de rudenie dintre reclamant

și fostul proprietar tabular, ci faptul că nu s-a făcut cu certitudine dovada

decesului acestuia la data de 21 septembrie 1946, în Dachau.

Reclamantul și-a

dovedit calitatea de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii ale Legii

nr. 10/2001 și, întrucât imobilul este încă în proprietatea statului, fiind

doar închiriat intervenienților, reclamantul are dreptul de a i se restitui în

natură acest imobil.

Prin Decizia civilă

nr. 6916 din 6 octombrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile

pârâtei și intervenienților, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare.

S-a reținut, în

esență, că instanța de apel nu a lămurit situația de fapt, Înalta Curte de

Casație și Justiție statuând că, în rejudecare, vor fi administrate probele necesare

pentru stabilirea exactă a susținerilor reclamantului, în sensul că este

moștenitorul defunctului K.N.V. și că acesta din urmă a fost proprietarul

tabular al imobilului ce face obiectul notificării. în măsura în care dovezile

administrate ar conduce la concluzia că autorul reclamantului a fost

proprietarul tabular al imobilului solicitat prin notificare și s-ar identifica

cu defunctul C.W., urmează a se avea în vedere împrejurarea că certificatul de

calitate de moștenitor nr. 826/2005 a fost anulat prin Sentința civilă nr. 246

din 27 martie 2007 a Judecătoriei Sânnicolau Mare, irevocabilă.

În litigiul anterior,

instanțele au apreciat motivul nulității certificatului de calitate de

moștenitor nr. 826/2005 ca fiind lipsa dovezii decesului numitului C.W.,

întrucât fișa cartotecă eliberată de Serviciul de Pompe Funebre Augsburg nu

este un act doveditor al decesului.

Pentru a nu se

încălca puterea de lucru judecat a hotărârii judecătorești anterioare, instanța

de apel urmează a avea în vedere la stabilirea dovezii morții autorului

reclamantului, condițiile specifice în care poate fi probat decesul potrivit

legislației în vigoare, respectiv Legea nr. 119/1996 și Decretul nr. 31/1954.

Prin Decizia civilă

nr. 114 din 5 iunie 2012, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a respins

apelul reclamantului.

În considerentele

deciziei de casare se precizează că, întrucât s-a reținut definitiv, prin

Sentința civilă nr. 246 din 27 martie 2007, că motivul nulității certificatului

de moștenitor îl constituie lipsa dovezii decesului autorului reclamantului,

C.W., instanța va avea în vedere condițiile specifice în care poate fi probat

decesul, raportat la dispozițiile Legii nr. 119/1996 și Decretul nr. 31/1954.

Instanța de apel i-a

pus în vedere, reclamantului, să facă demersuri cu privire la decesul

antecesorului, însă acesta a susținut în continuare că la dosar a fost depus

certificatul de deces al autorului, C.W.

Instanța a constatat

că înscrisul depus la dosar reprezintă o copie legalizată a înregistrărilor din

Registrul de decese al Oficiului Stării Civile I Berlin și nu un certificat de

deces, sens în care aceasta a dispus completarea probatoriului prin

îndeplinirea procedurii de declarare a morții și eliberarea certificatului de

deces, prevăzută de Legea nr. 119/1996, respectiv Decretul nr. 31/1954.

Prin Decizia civilă

nr. 84 din 2 februarie 2009, Curtea de Apel Timișoara a reținut irevocabil că

din actele de stare civilă depuse la dosar rezultă că defunctul C.W. nu este

una și aceeași persoană cu C.Vș., una și aceeași persoană cu C.Vș.M. sau una și

aceeași persoană cu C.W., cum în mod greșit s-a reținut în certificatul de

calitate de moștenitor a cărui nulitate s-a solicitat. S-a reținut că actele de

stare civilă depuse la dosar dovedesc că este vorba de persoane diferite, cu

date de naștere și de deces diferite.

Împotriva Deciziei

civile nr. 114 din 5 iunie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, a

formulat cerere de recurs la data 9 iulie 2012, reclamantul S.W., prin care a

invocat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:

Instanța de apel a

apreciat că, în cauză, nu s-a făcut dovada decesului autorului C.W., cu toate

că prin Decizia de casare nr. 6916 din 6 octombrie 2011, instanța de control

judiciar a dispus completarea probatoriului în acest sens cu un act de deces

eliberat în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 119/1996 și Decretului nr.

31/1954, ca urmare a faptului că prin Sentința civilă nr. 246 din 27 martie

2007 a Judecătoriei Sânnicolau Mare s-a reținut că motivul nulității

certificatului de calitate de moștenitor nr. 826/2005 l-a constituit lipsa

dovezii decesului autorului defunct.

Concluzia instanței

de apel este în contradicție cu dispozițiile Legii nr. 119/1996 și Decretului

nr. 31/1954, întrucât documentul depus la dosarul cauzei reprezintă o copie

legalizată a actului de deces nr. 38805 din 30 august 1954, deținut de Oficiul

Stării Civile a Orașului Berlin - Germania, copie legalizată care are aceeași

valoare juridică ca extrasele pentru uz oficial de pe actele de stare civilă,

eliberate de autoritățile de stare civilă din România.

Potrivit art. 13 din

Legea nr. 119/1996 „starea civilă se dovedește cu actele întocmite în

registrele de stare civilă, precum și cu certificatele de stare civilă

eliberate pe baza acestora".

Potrivit art. 22 din

Decretul nr. 31/1954 „starea civilă se dovedește cu actele întocmite sau cu

cele înscrise, potrivit legii, în registrele de stare civilă. Certificatele

eliberate în temeiul registrelor de stare civilă au aceeași putere doveditoare

ca și actele întocmite sau înscrise în registre ".

Potrivit art. 24

alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 31/1954 „starea civilă se va putea dovedi

înaintea instanței judecătorești, prin orice mijloc de probă admis de lege

dacă: d) procurarea certificatului de stare civilă este cu neputință "

Este imposibil să se

depună certificatul de deces al autorului defunct după aproximativ 50 de ani de

la data întocmirii actului de deces, însă documentul depus la dosarul cauzei

are puterea juridică de a face dovada decesului autorului defunct, în

conformitate cu cele dispuse de legiuitor prin Decretul nr. 31/1954 și prin

Legea nr. 119/1996.

Legea nr. 119/1996 nu

are aplicabilitate în speță, întrucât nu poate retroactiva și acoperi aria de

reglementare a actelor de stare civilă emise anterior adoptării.

Prin Sentința civilă

nr. 246 din 27 martie 2007 s-a reținut că lipsește dovada decesului autorului

defunct C.W., însă la eliberarea certificatului de calitate de moștenitor a

fost avută în vedere, fișa de cartotecă eliberată de Crucea Roșie Germană și nu

extrasul de pe actul de deces eliberat de oficiul stării civile Berlin,

document care a fost obținut ulterior și depus la dosarul cauzei.

Reținerea instanței

de apel, potrivit căreia documentul depus la fila 17 din dosarul Curții de Apel

Timișoara, nu are puterea de a face dovada decesului autorului C.W., este în

contradicție cu dispozițiile legale enunțate la alineatele precedente și, în

consecință, soluția pronunțată este nelegală sub acest aspect.

Faptul că prin

Decizia civilă nr. 84 din 2 februarie 2009 a Curții de Apel Timișoara a reținut

irevocabil că, din actele de stare civilă depuse la dosar, rezultă că defunctul

C.V., nu este una și aceeași persoană cu C.Vș., C.Vș.M. sau una și aceeași

persoană cu C.W., cum în mod greșit s-a reținut cu ocazia eliberării

certificatului de calitate de moștenitor a cărui nulitate s-a solicitat și, în

atare situație, o nouă analiză a acestei identități, ar fi de prisos în

prezenta cauză. Această concluzie a instanței de apei nu este conformă cu

realitatea și este străină de obiectul cercetării judecătorești, cu care a fost

investită instanța prin cererea dedusă judecății și prin deciziile instanțelor

de casare.

Aceste considerente

ale Deciziei civile nr. 84 din 2 februarie 2009 erau în legătură cu actele de

stare civilă pe care notarul public le-a avut la dispoziție pentru a elibera

certificatul de calitate de moștenitor și nu cu actele de stare civilă depuse

în probatoriu în prezenta cauză și care se impuneau a fi analizate după cum s-a

dispus prin Decizia civilă nr. 9050 din 5 noiembrie 2009 a instanței supreme.

Modalitatea în care a

înțeles să procedeze instanța de apel de a nu mai reanaliza acest aspect sau

cel puțin de a nu analiza cele susținute de către reclamant prin notele de

ședință, depuse la termenul de judecată din data de 20 martie 2012, este în mod

evident nelegală și echivalează cu o necercetare a fondului cauzei, întrucât de

analiza acestor aspecte, depinde dezlegarea pricinii litigioase. Prin aceste

note de ședință s-a efectuat o analiză a înscrierilor de carte funciară,

realizate succesiv în cuprinsul CF nr. 256 Tomnatic și în cuprinsul CF nr. 3492

Tomnatic, înscrieri din care rezultă cu evidență că, proprietarul C.Vș. de sub

B1 9 este una și aceeași persoană cu proprietarul K.N.V. de sub B23 și cu K.N.

de la care statul a preluat imobilul litigios.

Atât în cauza de

față, cât și în cauza ce a format obiectul Dosarului nr. 779/295/2006, a fost

audiat un martor care la cunoscut pe autorul defunct, a fost făcută astfel

dovada faptului că, autorul defunct C.W., decedat în Dachau - Germania, este

una și aceeași persoană cu proprietarul tabular al imobilului litigios.

Instanței de apel a

încălcat dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., deoarece nu s-a

conformat dispozițiilor instanțelor de control judiciar privind analizarea

actelor de stare civilă și a celorlalte acte depuse la dosarul cauzei în

dovedirea calității reclamantului de moștenitor al autorului defunct și a

apartenenței imobilului litigios la patrimoniul autorului defunct.

Pe de altă parte, în

mod nelegal, a dat eficiență puterii lucrului judecat în legătură cu dezlegarea

dată în cauza ce a format obiectul Dosarului nr. 779/295/2006, în contextul în

care, în prezenta cauză, se impunea a fi analizate actele de stare civilă și

celelalte documente depuse în probațiune, după cum s-a dispus de instanța de

recurs, prin Decizia civilă nr. 9050 din 5 noiembrie 2009.

Faptul că reclamantul

nu deține calitatea de persoană îndreptățită la reconstituirea dreptului de

proprietate asupra imobilului litigios, în temeiul Legii nr. 10/2001, decizia

recurată este nelegală și sub acest aspect, întrucât prin dispoziția nr. 8 din

5 februarie 2002 a fost recunoscută calitatea reclamantului de persoană

îndreptățită la reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilului

litigios, contestația dedusă judecății vizând doar modalitatea de restituire -

în natură, și nu prin echivalent, întrucât imobilul litigios nu a fost

niciodată înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995.

Prezenta contestație

la dispoziția nr. 8 din 5 februarie 2002 emisă de Primarul comunei Lovrin, a

avut ca unică cauză, îndreptarea erorii de înscriere a dreptului de proprietate

în favoarea numiților Șerban în CF nr. 3492 Tomnatic, cu consecința revenirii

imobilului litigios în proprietatea tabulară a statului, situație care permite

restituirea în natură, motiv pentru care soluția instanței de apel și implicit

cea a instanței de fond, sunt în contradicție cu cele dispuse prin dispoziția

nr. 8 din 5 februarie 2002 emisă de Primarul comunei Lovrin, fără ca anularea

acestei dispoziții să fi fost solicitată de vreo persoană interesată.

Recursul este

nefondat.

În drept, potrivit

art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de

recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității

administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului iar,

potrivit alin. (3) al aceluiași articol, după casare, instanța de fond va

judeca din nou, ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a

cărei hotărâre a fost casată.

În cauza pendinte,

prin două decizii succesive de casare - Decizia civilă nr. 9050 din 5 noiembrie

2009 și Decizia civilă nr. 6916 din 6 octombrie 2011 - Înalta Curte de Casație

și Justiție a oferit posibilitatea reală reclamantului să administreze dovezile

permise de lege ce pot justifica calitatea de moștenitor a acestuia, întrucât

printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă s-a constatat nulitatea absolută a

certificatului de calitate de moștenitor nr. 826/2005.

S-a apreciat astfel

că, Legea nr. 10/2001 nu limitează mijloacele de probă în dovedirea calității

de moștenitor, respectiv că se impune casarea deciziei pentru a fi administrate

probele necesare pentru stabilirea exactă a temeiniciei susținerilor

reclamantului, în sensul că este moștenitorul defunctului K.N.V. și că acesta

din urmă a fost proprietarul tabular al imobilului ce face obiectul

notificării.

Mai mult, instanța

supremă a precizat că, în măsura în care dovezile administrate ar conduce la

concluzia că autorul reclamantului a fost proprietarul tabular al imobilului în

litigiu și s-ar identifica cu defunctul C.W., urmează a se avea în vedere

împrejurarea că certificatul de calitate de moștenitor nr. 826/2005 a fost

anulat prin Sentința civilă nr. 246 din 27 martie 2007 a Judecătoriei

Sânnicolau Mare, irevocabilă. Cum în litigiul anterior, instanțele au apreciat

motivul nulității certificatului de moștenitor ca fiind lipsa dovezii decesului

numitului C.W. - întrucât fișa cartotecă eliberată de Serviciul de Pompe

Funebre Augsburg nu este un act doveditor al decesului - pentru a nu se încălca

puterea de lucru judecat a hotărârii judecătorești anterioare, instanței de

apel i s-a cerut să aibă în vedere condițiile specifice în care poate fi probat

decesul potrivit legislației în vigoare, Legea nr. 119/1996 și Decretul nr.

31/1954.

Respectând întocmai

dispozițiile instanței supreme, în conformitate cu dispozițiile art. 129 C.

proc. civ., instanța de apel i-a pus în vedere în mod expres, reclamantului, să

facă demersuri cu privire la decesul antecesorului.

Opinia constantă a

acestuia a fost aceea că, la dosar, a fost atașat certificatul de deces al

autorului său, C.W., respectiv copia legalizată a înregistrărilor din Registrul

de decese al Oficiului Stării Civile I Berlin.

În mod corect,

instanța anterioară a apreciat că această copie legalizată nu poate fi

asimilată certificatului de deces, în condițiile în care procedura de declarare

a morții și de eliberare a certificatului de deces, prescrisă de legislația

internă - Legea nr. 119/1996 și Decretul nr. 31/1954 - nu a fost parcursă,

deși, în circumstanțele cauzei pendinte, aceasta se impunea prin puterea unei

decizii de casare anterioare.

În mod corect, s-a

avut în vedere și faptul că, prin Decizia civilă nr. 84 din 2 februarie 2009,

Curtea de Apel Timișoara a reținut, irevocabil, că din actele de stare civilă

depuse la dosar rezultă că defunctul C.W. nu este una și aceeași persoană cu

C.Vș., una și aceeași persoană cu C.Vș.M. sau una și aceeași persoană cu C.W.,

cum în mod greșit s-a reținut în certificatul de calitate de moștenitor a cărui

nulitate s-a solicitat. S-a reținut totodată că actele de stare civilă depuse

la dosar dovedesc că este vorba de persoane diferite, cu date de naștere și de

deces diferite.

Nu poate fi primită

susținerea conform căreia concluzia instanței de apel ar fi în contradicție cu

dispozițiile Legii nr. 119/1996 și ale Decretului nr. 31/1954, copia legalizată

a actului de deces nr. 38805 din 30 august 1954, deținut de Oficiul Stării

Civile a Orașului Berlin - Germania, având aceeași valoare juridică ca

extrasele pentru uz oficial de pe actele de stare civilă, eliberate de

autoritățile de stare civilă din România, întrucât astfel s-ar nesocoti

dezlegările deciziei de casare anterioare, întemeiate, cum era și firesc, pe

particularitățile cauzei pendinte.

Cât timp instanța

supremă a impus parcurgerea unei proceduri prevăzute de legislația națională,

recurentul-reclamant nu mai poate susține ca argument pertinent imposibilitatea

depunerii certificatului de deces al autorului defunct după aproximativ 50 de

ani de la data întocmirii actului de deces, o astfel de atitudine nesocotind în

mod flagrant decizia anterioară a instanței de casare.

Faptul că a fost

audiat un martor care l-a cunoscut pe autorul defunct și că s-ar fi făcut

astfel dovada faptului că, autorul defunct C.W., decedat în Dachau - Germania,

este una și aceeași persoană cu proprietarul tabular al imobilului litigios, nu

are relevanță în cauză față de îndrumările explicite ale instanței de recurs.

Instanța de apel nu a

încălcat dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., întrucât aceasta s-a

conformat întocmai dispozițiilor instanțelor de control judiciar privind

analizarea actelor de stare civilă și a celorlalte acte depuse la dosarul

cauzei în dovedirea calității reclamantului de moștenitor al autorului defunct

și a apartenenței imobilului litigios la patrimoniul autorului defunct,

respectând însă particularitățile cauzei pendinte, astfel cum acestea au fost

dezlegate prin puterea unor hotărâri judecătorești irevocabile, respectiv prin

deciziile de casare succesive anterioare.

Critica referitoare

la nelegalitatea deciziei anterioare pentru faptul că nu s-a avut în vedere că

acțiunea reclamantului a vizat doar modalitatea de restituire, în condițiile în

care prin dispoziția nr. 8 din 5 februarie 2002 a fost recunoscută calitatea

reclamantului de persoană îndreptățită la reconstituirea dreptului de

proprietate asupra imobilului litigios, nu poate fi primită, întrucât contextul

cauzei pendinte, din perspectiva părților, a obiectului și a temeiului juridic,

a fost tranșat în mod irevocabil în etapele procesuale anterioare.

A susține că prezenta contestație la dispoziția nr.

8 din 5 februarie 2002 emisă de Primarul comunei Lovrin, a avut ca unică cauză,

îndreptarea erorii de înscriere a dreptului de proprietate în cartea funciară,

cu consecința revenirii imobilului litigios în proprietatea tabulară a

statului, situație care fi permis restituirea în natură, înseamnă a nesocoti

posibilitatea părților adverse de a se apăra, sub toate aspectele permise de

dispozițiile legii speciale, respectiv de a ignora ceea ce s-a tranșat deja

într-o etapă procesuală anterioară.

Pentru toate aceste

considerente de fapt și de drept, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge recursul reclamantului, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul S.W. împotriva Deciziei nr. 114 din

5 iunie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 februarie 2013.

Procesat de GGC - DG