ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4526/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4526/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

recursurilor de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Reclamanții I.I. și I.N. au chemat în judecată pe

pârâții SC R. SA Constanța, T.T. și T.R. pentru ca instanța, prin hotărârea ce

urma a se pronunța, să-i oblige să ridice, pe cheltuiala lor, conductele de apă

potabilă care traversează proprietatea reclamanților, cu cheltuieli de

judecată, arătând că înainte de anul 1989 reclamantul I.I. a permis pârâților T.T.

și T.R. să se racordeze la conducta principală de apă, montând prin curtea sa

conducta de apă potabilă, la acel moment nefiind titularul dreptului de

proprietate și neavând acordul soției sale I.N. Au mai arătat că cererea este

întemeiată și față de împrejurarea că în prezent a fost pusă în funcțiune

conducta de apă ce traversează str. Aurel Vlaicu care se intersectează cu

strada Mihail Kogălniceanu unde se află proprietățile pârâților.

Judecătoria Constanța - Secția civilă, prin sentința

civilă nr. 12616 din 15 iulie 2008 a admis excepția necompetenței materiale și

a declinat competența soluționării acțiunii în favoarea Tribunalului Constanța.

Tribunalului

Constanta — secția comercială, contencios administrativ și fiscal a admis

excepția necompetenței și a declinat competența în favoarea Judecătoriei

Constanța, așa cum rezultă din sentința civilă nr. 7698/COM din 7 decembrie

2009.

Recursul, declarat împotriva acestei sentințe de

către reclamanți, a

fost admis de Curtea de Apel Constanța - Secția

comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ, prin decizia civilă

nr. 1216/COM din 24 iunie 2012 conform căreia s-a casat hotărârea atacată și a

trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Constanța - secția comercială,

invocând art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. și reținând că SC R. SA are

calitate de comerciant potrivit art. 7 C. com.

Judecând cauza, Tribunalul Constanța - secția

comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 543/COIW

din 25 ianuarie 2011, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâtei SC R. SA în capătul de cerere privind „rezoluțiune convenție"; a

respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC R. SA în

capătul de cerere privind „obligația de a face" și excepția lipsei de

obiect în capătul de cerere privind „nulitatea absolută a dreptului de

servitute", excepții invocate de pârâta SC R. SA, ca nefondate; a respins

acțiunea formulată de reclamanți ca nefondată; a respins capătul de cerere

privind „rezoluțiunea convenției" formulată de reclamanți, ca fiind.

îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și a respins

celelalte capete de cerere formulate de reclamanți, obligându-i pe aceștia la

2.380 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel instanța a reținut că pârâta SC R.

SA nu are calitate procesuală pasivă în capătul de cerere privind rezoluțiunea

convenției deoarece, doar între reclamanți și pârâții T.R. și T.T. a existat un

acord pentru ca pârâții să treacă o țeava pe terenul său în vederea branșării

la conducta de apă aflată pe strada Al. I. Cuza.

Au fost respinse excepția lipsei calității procesuale

pasive în capătul de cerere privind obligarea la ridicării conductei și

excepția lipsei de obiect a capătului de cerere de cerere privind constatarea

nulității dreptului de servitute al SC R. SA, asupra conductei, întrucât

reclamanții au invocat față de această pârâtă răspunderea civilă delictuală, pe

fondul cauzei urmând a se verifica dacă sunt îndeplinite condițiile acestei

forme de răspundere și pe de altă parte susținerea reclamanților că această

conductă nu face parte din rețeaua publică se datorează lipsei acordului

reclamanților prin notariat.

Pe fondul cauzei instanța a constatat că nu sunt îndeplinite

condițiile pentru rezoluțiunea convenției părților deoarece pârâții au

respectat acordul încheiat cu reclamanții, neexistând dovezi în sensul

încuviințării de către pârâți a branșamentelor la această conductă a altor

persoane fizice nefiind îndeplinite cerințele art. 1020-1021 C. civ. care se

referă la nerespectarea angajamentului de către una din părți; că reclamanții

nu au invocat existența unei servituți legale sau convenționale față de pârâți,

ci față de SC R. SA, și nu s-a făcut dovada nerespectării obligațiilor fondului

dominant prevăzute de art. 635 C. civ. și în lipsa unui titlu scris nu se pot

analiza limitele pentru exercitarea vreunei servituți, neexistând dovezi care

să ateste că pârâții au permis branșarea celorlalte imobile, pentru a se

considera că aceștia au agravat servitutea de trecere, astfel că neexistând

încheiată între părți o convenție care să dea naștere la drepturi și obligații

reciproce, ci doar un acord de trecere a unei conduce de alimentare cu apă și

nefiind dovedită nici existența unei servituți, cererea privind rezoluțiunea

contractului nu se justifică, neputând fi primită. în contextul dat nu au fost

dovedite condițiile acordului dat de reclamanți pârâților și nici încălcarea

acestuia de către pârâții T.T.; T.R., SC N.I. SRL.

De asemenea, instanța a reținut că este neîntemeiată și

cererea reclamanților privind ridicarea conductei de apă deoarece acordul de

branșare a fost dat în condițiile lipsei posibilității pentru aceste imobile de

a se branșa la altă conductă de apă, situație care nu s-a schimbat în prezent

și nici nu au fost încălcate dispozițiile art. 3 din Legea nr. 241/2006 și ale

Regulamentului tehnic din 2006, branșamentul realizându-se anterior publicării acestor

acte normative, iar pe de altă parte conducta respectivă nu face parte din

rețeaua publică de apă ci este o rețea interioară.

Cât despre invocarea art. 998 C. civ., instanța de fond

a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale

neexistând fapte ilicite și nici prejudiciu, atâta timp cât în 1986 montarea

conductei de către pârâți s-a făcut cu acordul reclamanților.

Pentru aceste motive au fost respinse capetele de cerere

privind ridicarea conductei de către pârâți de pe proprietatea reclamanților și

a constatării nulității dreptului de servitute gratuită.

Împotriva acestei decizii reclamanții au declarat apel,

care a fost admis de Curtea de Apel Constanța - secția comercială, maritimă și

fluvială, contencios administrativ și fiscal prin decizia civilă nr. 98/COM din

14 iulie 2011, conform căreia a fost schimbată hotărârea atacată, fiind admisă

cererea reclamanților și obligarea pârâților de a ridica, pe cheltuiala lor,

conductele de apă potabilă care traversează proprietatea reclamanților, conducte

ce aprovizionează cu apă potabilă imobilele proprietatea persoanelor fizice, cu

cheltuieli de judecată în sumă de 1.794,5 lei.

Instanța

de apel a reținut că prima instanță a ignorat distincția impusă de instanța de

recurs în sensul că obligația de a face reprezintă capătul principal, iar cele

referitoare la rezoluțiune și constatarea nulității absolute a dreptului de

servitute sunt accesorii, astfel că în temeiul art. 315 C. proc. civ. a

procedat la analiza cererii de chemare în judecată având drept capăt principal

obligația de a face, iar accesorii rezoluțiunea și constatarea nulității

absolute a dreptului de servitute, constatând că imobilele proprietatea

pârâților situate pe str. M. Kogălniceanu au deschidere la această cale publică

pe care sunt montate conducte de alimentare cu apă, la care se pot branșa

legal, astfel că existând soluția atât din punct de vedere tehnic cât și din

punct de vedere legal al branșării la conducta publică de alimentare cu apă pe

str. M Kogălniceanu, convenția încheiată cu reclamanții în privința branșării

pe strada A. I. Cuza urmează a fi desființată prin rezoluțiune și pe cale de

consecință servitutea exercitată prin grevarea imobilului reclamanților

devenind nejustificată, urmează ca proprietatea reclamanților (curtea acestora)

devenită fond aservit să fie eliberată de această servitute, astfel că în

raport de art. 1073 C. civ. este fondat capătul de cerere privind obligarea

pârâților de a ridica, pe cheltuiala lor, conductele de apă potabilă care traversează

proprietatea reclamanților.

Decizia instanței de apel a fost atacată cu recurs de

către pârâta SC R. SA prin cererea înregistrată la 28 septembrie 2011, dar și

de reclamantul I.G., în calitate de moștenitor al reclamantului I.I., la data

de 20 ianuarie 2012.

Reclamantul I.G. a depus la dosarul cauze, la data de 5

noiembrie 2012, declarația dată în fața notarului public A.L.A., conform căreia

renunță la judecata recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 155/CIM

din 17 noiembrie 2011 a Curții de Apel Constanța (fila 40 dosar recurs),

declarație în funcție de care avocatul acestuia a solicitat, în ședința publică

de la 15 noiembrie 2011, să se ia act de renunțarea la judecata recursului.

În acest context, în condițiile art. 246 alin. (1) C.

proc. civ. potrivit căruia reclamantul poate renunța oricând la judecată, fie

verbal în ședință, fie prin cerere scrisă, înalta Curte urmează a lua act de

renunțarea reclamantului I.G. la judecata recursului declarat împotriva

hotărârii instanței de apel.

Pârâta SC R. SA a solicitat prin recursul declarat,

modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului formulat de

reclamanți, împotriva hotărârii instanței de fond.

A invocat art. 304 pct. 7 C. proc. civ. susținând că

hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, instanța nemotivând de ce

SC

R. SA Constanța are calitate procesuală

pasivă în capătul de cerere

privind rezoluțiunea convenției și nici de

ce ar exista o convenție, nefiind regăsit nici un considerent care să permită

calificarea permisiunii acordate de reclamanți într-o convenție și să retină în

sarcina sa incidența vreunui izvor obligațional care să nască obligația de a

ridica țeava de racordare atâta vreme cât s-a reținut că țeava nu face parte

din bunurile ce i-au fost concesionate nefiind rețea publică, neexistând niciun

drept de servitute asupra acesteia.

A precizat că în dispozitiv nu se regăsesc soluțiile

pronunțate cu privire la capetele de cerere privind rezoluțiunea convenției și

constatarea nulității dreptului de sen/itute, acestea regăsindu-se doar în

considerente, cu încălcarea art. 261 pct. 6 C. proc. civ.

De asemenea a invocat art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

arătând că instanța a încălcat art. 261 pct. 5 și 6 și art. 315 C. proc. civ., art.

998-999 C. civ., art. 30 alin. (1), (6) și (13) din Legea nr. 51/2006, art. 2 lit.

e) din Legea nr. 51/2006, art. 25 din Legea nr. 51/2006 și art. 44 alin. (5)

din Constituție.

A susținut că instanța de apel nu s-a pronunțat nici asupra

inadmisibilității cererii noi formulate în apel conform art. 294 C. proc. civ.

și nici a excepției prescripției dreptului la acțiune privind repararea pagubei

în temeiul art. 3 din Decretul nr. 167/1958 raportat la art. 8 alin. (1) din

același act normativ și a arătat că nelegal a reținut instanța de apel că instanța

de fond ar fi violat art. 315 C. proc. civ. raportat la decizia nr. 1216/COM

din 24 iunie 2010, deoarece în cazul în care se solicită instituirea unei

obligații din răspunderea delictuală, capătul de cerere principal este de

angajare a răspunderii delictuale, acțiunea în răspundere delictuală pentru

fapta de amplasa ilicit conducta fiind prescrisă din 1989.

A mai arătat că instanța a violat art. 30 alin. (1), (6)

și (13) din Legea nr. 51/2006 art. 2 lit. e) din Legea nr. 51/2006 și art. 25

din Legea nr. 51/2996 atunci când a reținut în considerente eliberarea

proprietății reclamanților de dreptul de servitute dobândit de SC R. SA asupra

conductei, respectiva conducta neconstituind rețea publică, nefiind incidente

dispozițiile art. 44 alin. (5) din Constituție privind despăgubirile,

răspunderea delictuală neputând deriva din calitatea de operator al

serviciului, neexistând nici faptă ilicită, nici culpă, nici prejudiciu, în

sarcina sa fapta ilicită a pârâților neputând fi imputată SC R. SA, recurenta neputând

fi obligată să ridice conducta pe cheltuiala sa, această prestație urmând a se

face contra cost.

Recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor

arăta în continuare.

Art. 304 pct. 7 reglementează situația când hotărârea

atacată poate fi modificată dacă hotărârea nu cuprinde motivele pe care

se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de

natura pricinii, recurenta vizând în recursul său prima ipoteză.

De

reținut este faptul că instanța de apel a analizat probele administrate în

dosar, a stabilit împrejurări de fapt esențiale, situațiile particulare fiind

încadrate în prevederile generale ale legii, invocând normele substanțiale

incidente în cauză, astfel că soluția pronunțată este susținută prin

dispozitiv, permițând astfel exercitarea controlului judiciar, în considerente

fiind făcută analiza sancțiunii rezoluțiunii convenției, analiza sen/ituții

exercitată prin grevarea imobilului reclamanților și implicit a calității

procesuale a recurentei, concluziile conducând spre soluția exprimată în

dispozitiv, nefiind necesară evidențierea considerentelor în dispozitiv.

În

condițiile în care instanța a reținut că soluția legală este branșarea

pârâților la conducta publică, convenția încheiată cu reclamanții privind

branșarea urmând a fi desființată și că proprietatea reclamanților a devenit

fond aservit în ce privește dreptul de servitute dobândit de SC R. SA. asupra

conductei de alimentare cu apă este clar că în considerente există motivarea

care duce la concluzia ridicării conductelor, astfel că invocarea art. 304 pct.

7 C. proc. civ. nu are suport legal.

Art.

304 pct. 9 C. proc. civ. prevede că hotărârea atacată poate fi modificată dacă

este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită

a legii, recurenta vizând cea de-a doua ipoteză.

Așa cum s-a arătat mai sus instanța de apel a făcut o analiză

corectă și de ansamblu a cauzei, ținând cont de situația de fapt, probatorii,

norme substanțiale, considerentele conducând fără dubiu spre soluția din

dispozitiv, în controlul său de legalitate înalta Curte negăsind situații de

încălcare sau aplicare greșită a legii care să fie reflectată în dispozitiv,

toate argumentele aferente invocării textelor de lege considerate a fi

încălcate sau aplicate greșit nefiind susținute.

Nu se poate vorbi despre violarea art. 30 alin. (1), (6)

și (13) din Legea nr. 51/2006 art. 2 lit. e) din Legea nr. 51/2006 și art. 25

din Legea nr. 51/2996 deoarece în speță nu se analizează stabilirea cadrului

juridic și instituțional unitar, obiectivele, competențele, atribuțiile și

instrumentele specifice necesare înființării, organizării, gestionării,

finanțării, exploatării, monitorizării și controlului furnizării/prestării

reglementate a serviciilor comunitare de utilități publice, speța având ca

obiect ridicarea unei țevi de alimentare cu apă de pe terenul proprietate

privată, față de împrejurarea existenței condițiilor branșării la rețeaua

publică și nicidecum cadrul juridic necesar înființării, organizării, gestionării,

finanțării, exploatării, monitorizării și controlului furnizării/prestării

reglementate a serviciilor comunitare de utilități publice, pe de altă parte situația

de fapt petrecută înainte de anul 1989 neputând fi analizată prin prisma

dispozițiilor unei legi ulterioare.

Privitor

la excepția prescripției dreptului la acțiune în repararea pagubei, se

apreciază că întrucât, instanța de apel nu a luat în discuție cererea privind

despăgubirile, nereținând vreun un prejudiciu de recuperat în sarcina pârâților,

nu avea a se pronunța asupra excepției menționate, excepția neavând înrâurire

asupra obiectului principal al acțiunii și asupra soluției, care nu-obligă

decât asupra ridicării țevilor de pe proprietatea reclamanților.

Instanța de apel a reținut că modificarea acțiunii inițiale

nu presupune schimbarea de către instanța de fond a structurii cererii

introductive, în judecată, ținând cont de distincția impusă de instanța de

recurs, respectiv că obligația de a face este capătul de cerere principal, celelalte

fiind accesorii.

Pe de altă parte recurenta nu este semnatara unui apel

împotriva soluției instanței de fond pe acest aspect, iar o problemă nesupusă

analizei apelului nu poate fi cenzurată de instanța de recurs.

Deoarece în sarcina pârâților nu s-a reținut obligația

la despăgubiri, invocarea art. 998-999 C. civ. nu are suport legal, critica

urmând a fi respinsă.

Pentru aceste considerente, conform art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., recursul pârâtei SC R. SA urmează a se respinge ca nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

la act de renunțarea reclamantului I.G. la judecata

recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 155/COM din 17 noiembrie

2011, pronunțată de Curtea de Apel Constanța - Secția comercială, maritimă și

fluvială, contencios administrativ și fiscal.

Respinge recursul declarat de pârâta SC R. SA Constanța

împotriva deciziei nr. 98/COM din 14 iulie 2011 a Curții de Apel Constanța - secția

comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 15 noiembrie 2012.