ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 361/2013

Prin Sentința civilă nr. 6853/COM din 30 noiembrie 2010, Tribunalul Constanța, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea principală formulată de reclamantul D.I. în contradictoriu cu pârâta S.C. R. S.A., ca neîntemeiată, precum și acțiunea conexă formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtul Județul Constanța prin Președintele Consiliului Județean Constanța, ca de altfel și acțiunea principală și conexă formulată de reclamantul D.I. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Județean Constanța, ca fiind îndreptate împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință, cu consecința obligării reclamantului la plata către pârâta S.C. R. S.A. a cheltuielilor de judecată în sumă de 2380 RON.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că, operatorul S.C. R. S.A. a preluat de-a lungul timpului în exploatare, rețele de alimentare cu apă și de canalizare care, sunt proprietatea publică a Județului Constanța și astfel, atât Legea nr. 213/1998, cât și Constituția României, prevăd că „bunurile ce fac parte din domeniul public, sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile". A mai reținut instanța că, atât timp cât, în limitarea dreptului de proprietate al reclamantului, prin instituirea unui drept de servitute legală specială, asupra terenului acestuia, ca urmare a montării conductelor și refuzul ulterior al pârâtelor de ridicare a lor, s-a respectat principiul legalității, măsura nefiind arbitrară, instanța de fond constatând că, nu există un dezechilibru între cerințele de interes general și imperativul protecției dreptului de proprietate al reclamantului.

Față de aceste considerente, instanța a constatat că, montarea conductelor (de colectare ape menajere și de refulare ape uzate), nu s-a realizat în mod abuziv, ci în perioada în care terenul aparținea statului, sau unității administrativ teritoriale - Orașul Eforie (în perioada 1960-1973, terenurile erau scoase din circuitul civil), anterior dobândirii în proprietate a terenului respectiv de către reclamant, precum și faptul că aceste conducte fac parte din domeniul public al Județului Constanța.

Atât timp cât, aceste conducte sunt afectate "interesului general al comunității" (conductele deservesc o parte a localității Eforie Nord), în raport de dispozițiile legale menționate anterior, raportat la art. 1 din Protocolul adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, instanța de fond a constatat că, menținerea acestor conducte în poziția actuală, nu este abuzivă, astfel încât, nu pot fi obligate pârâtele la ridicarea lor, aceasta, cu atât mai mult cu cât, dobândirea în proprietate a unui bun, se face cu toate sarcinile care grevează acest bun. Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel reclamantul D.I., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 135/COM din 27 octombrie 2011 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul D.I.

Pentru a decide astfel, Curtea a apreciat că, susținerile apelantului reclamant privind lipsa „proiectului lucrării cu schițele aferente, autorizarea lucrării, din aceasta rezultând indubitabil că aceste conducte/branșamente trebuiau amplasate pe str. 7 Noiembrie, actualmente Armând Călinescu și nu pe proprietățile cetățenilor", apar ca fiind nefondate, urmând a fi înlăturate, deoarece, conducta/ branșamentul, în litigiu, este în domeniul public al Județului Constanța, atestat prin H.G. nr. 904/2002 și se află în concesiunea S.C. R. S.A.

prin contractul de delegare de gestiune încheiat în conformitate cu Hotărârea Consiliului Județean Constanța nr. 257 din 18 octombrie 2006, astfel cum a fost modificat prin Hotărârea Consiliului Județean Constanța nr. 73 din 25 mai 2007. Critica privind „exercitarea posesiei asupra respectivului teren chiar înainte de anul 1970 de către apelant, nu a putut fi primită de Curte deoarece, servitutea ce grevează proprietatea reclamantului se exercită, atât timp cât va exista conducta, acesta nefiind îndreptățit să obțină înlăturarea servituții legale prin ridicarea conductei, aceasta, cu atât mai mult cu cât rețelele de alimentare cu apă și de canalizare, sunt proprietatea publică a Județului Constanța și astfel, atât Legea nr. 213/1998, cât și Constituția României, prevăd că „bunurile ce fac parte din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile". În același sens, a reținut Curtea că sunt și concluziile Raportului de expertiză întocmit în cauză, ce a constituit probă în proces și, în care expertul răspunde că „doar rețeaua interioară de canalizare, de la clădirea de locuit proprietatea dl. D.I., până la căminul de racord, sunt în proprietatea reclamantului", care, a declarat că: „pentru corpul de clădiri A construit în anul 1982, nu deține autorizare de construire/certificat de urbanism,

întrucât a dobândit-o în baza Sentinței nr. 16275 din 6 octombrie 1999". Totodată, Curtea a apreciat că, față de sus-menționatele rețineri, în mod legal și temeinic, în raport cu invocarea de către apelantul reclamant, ca temei de drept al acțiunii sale, dispozițiile art. 480 C. civ., instanța de fond, a concluzionat că, în cadrul acțiunii având ca obiect „obligația de a face", nu se poate proceda la compararea titlului părților, atât timp cât, în speță, nu se solicită restituirea imobilului proprietatea reclamantului, de către pârâtul posesor al acestuia, acest obiect fiind specific acțiunii în revendicare. Împotriva acestei decizii, în termen legal, reclamantul D.I. a declarat recurs, iar Înalta Curte a luat în discuție excepția nulității recursului, potrivit dispozițiilor art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc.

civ. și a reținut că argumentele folosite în susținerea motivelor de recurs nu se pot încadra în niciunul din cazurile reglementate la art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., ci vizează aspecte ce țin de situația de fapt ce nu pot face obiectul analizei instanței de recurs. În atare situație, înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin Decizia nr. 3146 din 12 iunie 2012 a constatat nulitatea recursului declarat de reclamantul D.I. împotriva Deciziei civile nr. 135/COM din 27 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. La data de 17 octombrie 2011, contestatorul D.I. a formulat contestație în anulare, în temeiul art. 318 C. proc.

civ., prin care a solicitat admiterea contestației și pe cale de consecință judecarea recursului pe fondul său. În susținerea cererii, contestatorul a arătat că soluția pronunțată de către instanța de recurs este rezultatul unei greșeli materiale, în sensul că instanța nu a observat motivele de recurs formulate, precum și susținerea potrivit căreia argumentele folosite nu pot fi încadrate în nici unul dintre cazurile reglementate de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. În raport de contestația în anulare formulată a formulat întâmpinare intimata S.C. R. S.A. Constanța, prin care a solicitat respingerea cererii ca nefondată. Înalta Curte, analizând contestația în anulare, în raport de temeiul de drept și motivele invocate, urmează să o respingă pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Contestația în anulare specială este o cale extraordinară de atac, de retractare, ce se poate exercita în cazurile anume prevăzute de dispozițiile art. 318 C. proc.

civ., potrivit cărora hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare. Greșelile materiale în înțelesul dispozițiilor art. 318 C. proc. civ. vizează greșelile săvârșite în legătură cu dezlegarea dată recursului, ele trebuie să fie evidente și săvârșite de instanță, ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale importante din dosarul cauzei. În susținerea prezentei căi de atac, contestatorul a invocat prima teză prevăzută de prevederile art. 318 alin. (1) C. proc.

civ., susținând că prin dezlegarea dată instanța de recurs a săvârșit o greșeală materială prin neobservarea motivelor de recurs și a temeiului dat cererii, respectiv art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Înalta Curte, având în vedere susținerile contestatorului în raport de textul de lege evocat, constată că în cauză nu poate fi reținută incidența prevederilor art. 318 alin. (1) teza a l-a C. proc. civ. întrucât prin argumentele invocate nu se evidențiază o greșeală materială care să fie în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, astfel că indicarea din punct de vedere formal a unui temei de drept, precum și intitularea cererii motive de recurs, nu poate fi valorificată pe calea contestației în anulare.

În realitate, contestatorul își exprimă nemulțumirea cu privire la soluția menținută de instanța de recurs privind respingerea apelului ca nefondat, iar faptul că instanța nu și-a însușit punctul de vedere al recurentului nu este de natură a conduce la admisibilitatea contestației în anulare, având în vedere că legea nu a urmărit prin calea contestației în anulare să deschidă părților calea recursului la recurs, care să fie soluționat de aceiași instanță. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, urmează să respingă contestația în anulare formulată de contestatorul D.I. împotriva Deciziei nr. 3146 din 12 iunie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondată contestația în anulare formulată de contestatorul D.I. împotriva Deciziei nr. 3146 din 12 iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 ianuarie 2013. Procesat de GGC - DG