ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 361/2013

Prin Sentința civilă

nr. 6853/COM din 30 noiembrie 2010, Tribunalul Constanța, secția comercială, de

contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea principală formulată de

reclamantul D.I. în contradictoriu cu pârâta S.C. R. S.A., ca neîntemeiată,

precum și acțiunea conexă formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtul

Județul Constanța prin Președintele Consiliului Județean Constanța, ca de

altfel și acțiunea principală și conexă formulată de reclamantul D.I. în

contradictoriu cu pârâtul Consiliul Județean Constanța, ca fiind îndreptate

împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință, cu consecința

obligării reclamantului la plata către pârâta S.C. R. S.A. a cheltuielilor de

judecată în sumă de 2380 RON.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut că, operatorul S.C. R. S.A. a

preluat de-a lungul timpului în exploatare, rețele de alimentare cu apă și de

canalizare care, sunt proprietatea publică a Județului Constanța și astfel,

atât Legea nr. 213/1998, cât și Constituția României, prevăd că „bunurile ce

fac parte din domeniul public, sunt inalienabile, insesizabile și

imprescriptibile".

A mai reținut

instanța că, atât timp cât, în limitarea dreptului de proprietate al

reclamantului, prin instituirea unui drept de servitute legală specială, asupra

terenului acestuia, ca urmare a montării conductelor și refuzul ulterior al

pârâtelor de ridicare a lor, s-a respectat principiul legalității, măsura

nefiind arbitrară, instanța de fond constatând că, nu există un dezechilibru

între cerințele de interes general și imperativul protecției dreptului de

proprietate al reclamantului.

Față de aceste

considerente, instanța a constatat că, montarea conductelor (de colectare ape

menajere și de refulare ape uzate), nu s-a realizat în mod abuziv, ci în

perioada în care terenul aparținea statului, sau unității administrativ teritoriale

- Orașul Eforie (în perioada 1960-1973, terenurile erau scoase din circuitul

civil), anterior dobândirii în proprietate a terenului respectiv de către

reclamant, precum și faptul că aceste conducte fac parte din domeniul public al

Județului Constanța.

Atât timp cât, aceste

conducte sunt afectate "interesului general al comunității"

(conductele deservesc o parte a localității Eforie Nord), în raport de

dispozițiile legale menționate anterior, raportat la art. 1 din Protocolul

adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, instanța de fond a

constatat că, menținerea acestor conducte în poziția actuală, nu este abuzivă,

astfel încât, nu pot fi obligate pârâtele la ridicarea lor, aceasta, cu atât

mai mult cu cât, dobândirea în proprietate a unui bun, se face cu toate

sarcinile care grevează acest bun.

Împotriva acestei

hotărâri, a declarat apel reclamantul D.I., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

Curtea de Apel

Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin

Decizia nr. 135/COM din 27 octombrie 2011 a respins ca nefondat apelul declarat

de reclamantul D.I.

Pentru a decide

astfel, Curtea a apreciat că, susținerile apelantului reclamant privind lipsa

„proiectului lucrării cu schițele aferente, autorizarea lucrării, din aceasta

rezultând indubitabil că aceste conducte/branșamente trebuiau amplasate pe str.

7 Noiembrie, actualmente Armând Călinescu și nu pe proprietățile

cetățenilor", apar ca fiind nefondate, urmând a fi înlăturate, deoarece,

conducta/ branșamentul, în litigiu, este în domeniul public al Județului

Constanța, atestat prin H.G. nr. 904/2002 și se află în concesiunea S.C. R.

S.A. prin contractul de delegare de gestiune încheiat în conformitate cu

Hotărârea Consiliului Județean Constanța nr. 257 din 18 octombrie 2006, astfel

cum a fost modificat prin Hotărârea Consiliului Județean Constanța nr. 73 din

25 mai 2007.

Critica privind

„exercitarea posesiei asupra respectivului teren chiar înainte de anul 1970 de

către apelant, nu a putut fi primită de Curte deoarece, servitutea ce grevează

proprietatea reclamantului se exercită, atât timp cât va exista conducta,

acesta nefiind îndreptățit să obțină înlăturarea servituții legale prin

ridicarea conductei, aceasta, cu atât mai mult cu cât rețelele de alimentare cu

apă și de canalizare, sunt proprietatea publică a Județului Constanța și

astfel, atât Legea nr. 213/1998, cât și Constituția României, prevăd că

„bunurile ce fac parte din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile și

imprescriptibile".

În același sens, a

reținut Curtea că sunt și concluziile Raportului de expertiză întocmit în

cauză, ce a constituit probă în proces și, în care expertul răspunde că „doar

rețeaua interioară de canalizare, de la clădirea de locuit proprietatea dl.

D.I., până la căminul de racord, sunt în proprietatea reclamantului",

care, a declarat că: „pentru corpul de clădiri A construit în anul 1982, nu

deține autorizare de construire/certificat de urbanism, întrucât a dobândit-o

în baza Sentinței nr. 16275 din 6 octombrie 1999".

Totodată, Curtea a

apreciat că, față de sus-menționatele rețineri, în mod legal și temeinic, în

raport cu invocarea de către apelantul reclamant, ca temei de drept al acțiunii

sale, dispozițiile art. 480 C. civ., instanța de fond, a concluzionat că, în cadrul

acțiunii având ca obiect „obligația de a face", nu se poate proceda la

compararea titlului părților, atât timp cât, în speță, nu se solicită

restituirea imobilului proprietatea reclamantului, de către pârâtul posesor al

acestuia, acest obiect fiind specific acțiunii în revendicare.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, reclamantul D.I. a declarat recurs, iar Înalta Curte

a luat în discuție excepția nulității recursului, potrivit dispozițiilor art.

302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ. și a reținut că argumentele

folosite în susținerea motivelor de recurs nu se pot încadra în niciunul din

cazurile reglementate la art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., ci vizează aspecte

ce țin de situația de fapt ce nu pot face obiectul analizei instanței de

recurs.

În atare situație,

înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin Decizia nr.

3146 din 12 iunie 2012 a constatat nulitatea recursului declarat de reclamantul

D.I. împotriva Deciziei civile nr. 135/COM din 27 octombrie 2011 pronunțată de

Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și

fiscal.

La data de 17

octombrie 2011, contestatorul D.I. a formulat contestație în anulare, în

temeiul art. 318 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea contestației și

pe cale de consecință judecarea recursului pe fondul său.

În susținerea

cererii, contestatorul a arătat că soluția pronunțată de către instanța de

recurs este rezultatul unei greșeli materiale, în sensul că instanța nu a

observat motivele de recurs formulate, precum și susținerea potrivit căreia

argumentele folosite nu pot fi încadrate în nici unul dintre cazurile

reglementate de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

În raport de

contestația în anulare formulată a formulat întâmpinare intimata S.C. R. S.A.

Constanța, prin care a solicitat respingerea cererii ca nefondată.

Înalta Curte,

analizând contestația în anulare, în raport de temeiul de drept și motivele

invocate, urmează să o respingă pentru considerentele ce se vor arăta în

continuare:

Contestația în

anulare specială este o cale extraordinară de atac, de retractare, ce se poate

exercita în cazurile anume prevăzute de dispozițiile art. 318 C. proc. civ.,

potrivit cărora hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu

contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau

când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din

greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.

Greșelile materiale

în înțelesul dispozițiilor art. 318 C. proc. civ. vizează greșelile săvârșite

în legătură cu dezlegarea dată recursului, ele trebuie să fie evidente și

săvârșite de instanță, ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau

date materiale importante din dosarul cauzei.

În susținerea

prezentei căi de atac, contestatorul a invocat prima teză prevăzută de

prevederile art. 318 alin. (1) C. proc. civ., susținând că prin dezlegarea dată

instanța de recurs a săvârșit o greșeală materială prin neobservarea motivelor

de recurs și a temeiului dat cererii, respectiv art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Înalta Curte, având

în vedere susținerile contestatorului în raport de textul de lege evocat,

constată că în cauză nu poate fi reținută incidența prevederilor art. 318 alin.

(1) teza a l-a C. proc. civ. întrucât prin argumentele invocate nu se

evidențiază o greșeală materială care să fie în legătură cu aspectele formale

ale judecării recursului, astfel că indicarea din punct de vedere formal a unui

temei de drept, precum și intitularea cererii motive de recurs, nu poate fi

valorificată pe calea contestației în anulare.

În realitate,

contestatorul își exprimă nemulțumirea cu privire la soluția menținută de

instanța de recurs privind respingerea apelului ca nefondat, iar faptul că

instanța nu și-a însușit punctul de vedere al recurentului nu este de natură a

conduce la admisibilitatea contestației în anulare, având în vedere că legea nu

a urmărit prin calea contestației în anulare să deschidă părților calea

recursului la recurs, care să fie soluționat de aceiași instanță.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte, urmează să respingă contestația în anulare

formulată de contestatorul D.I. împotriva Deciziei nr. 3146 din 12 iunie 2012

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondată

contestația în anulare formulată de contestatorul D.I. împotriva Deciziei nr.

3146 din 12 iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 31 ianuarie 2013.

Procesat de GGC - DG