ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 341/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 341/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău, reclamanta U.M. a solicitat,

în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

acordarea de despăgubiri morale în cuantum de 10.000.000 lei, pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic.

În

motivare, reclamanta a arătat că a suferit o măsură administrativă cu caracter

politic, având ca obiect dislocarea, împreună cu familia sa din municipiul

Giurgiu și stabilirea de domiciliu obligatoriu în

localitatea Frumosu - Câmpulung Moldovenesc, în perioada 04 iunie 1952

-

31 ianuarie 1954.

Tribunalul

Buzău, prin sentința civilă nr. 1126 din 30 septembrie 2010, a admis, în parte,

cererea formulată de către reclamanta U.M. și a obligat pârâtul Statul Român,

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, să plătească reclamantei

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea autorului C.E.,

în sumă de 21.000 lei.

Împotriva

acestei decizii a formulat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice prin mandatar Direcția Generală a Finanțelor Publice Buzău, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

După

examinarea sentinței prin prisma actelor si lucrărilor dosarului, raportat la

dispozițiile legale incidente în cauză și la excepția invocată de intimata U.M.,

Curtea de Apel Ploiești, prin decizia nr. 25 din 9 februarie 2011, a admis

excepția tardivității declarării apelului, invocată de intimata U.M. prin

întâmpinare și a respins, ca tardiv, apelul formulat de pârâtul Statul Român -

Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice Buzău,

împotriva sentinței civile nr. 1126 pronunțată la 30 septembrie 2010 de

Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu reclamanta U.M.

Împotriva

deciziei civile nr. 25 din 9 februarie 2011 a Curții de Apel Ploiești a

formulat recurs pârâtul Statul Român - Ministerul Finanțelor Publice - Direcția

Generală a Finanțelor Publice Buzău, invocând încălcarea dispozițiilor art. 304

pct. 9, art. 304 pct. 5 și art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Recurentul

pârât a susținut că în mod eronat instanța a respins apelul formulat ca fiind

tardiv fără a ține cont de faptul că în mod necorespunzător a fost citat M.F.P.

și nu D.G.F.P. Buzău, întrucât apelul împotriva sentinței nr. 1126 din 30

septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Buzău a fost declarat de D.G.F.P.

Buzău în numele Ministerului Finanțelor Publice în baza unui mandat expres emis

de acesta, respectiv în baza mandatului din 29 noiembrie 2010.

După

examinarea criticilor invocate de recurent, înalta Curte de Casație și

Justiție, prin decizia nr. 42 din 10 ianuarie 2012 a admis recursul declarat de

D.G.F.P. Buzău în numele Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice

împotriva deciziei civile nr. 25 din 9 februarie 2011 a Curții de Apel

Ploiești, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași

instanță.

Pentru

a pronunța această sentință, înalta Curte a reținut că prin cererea de chemare

în judecată reclamanta a indicat în calitate de pârât Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice cu sediul în București, iar D.G.F.P. Buzău a

formulat întâmpinare în numele Ministerului Finanțelor Publice în baza

mandatului din 31 mai 2010.

Sentința

Tribunalului Buzău a fost pronunțată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice și a fost

comunicată

la sediul acestuia din str. Apolodor,

conform actului de procedură aflat

la fila 43 dosar fond.

Apelul

declarat de D.G.F.P. Buzău în numele M.F.P., în baza mandatului de reprezentare

din 29 noiembrie 2010 a fost înaintat prin fax la data de 14 decembrie 2010 și

înregistrat la Tribunalul Buzău la 15 decembrie 2010, conform rezoluției de la

dosar.

Înalta

Curte a constatat că sentința apelată nu a fost comunicată mandatarei

pârâtului, D.G F.P. Buzău la sediul ales prin întâmpinare, din Buzău, str.

Unirii, ci la sediul Ministerului Finanțelor Publice din București, str.

Apolodor, reținând totodată, că față de mențiunea primirii prin fax a apelului

declarat de D.G.F.P. Buzău, 14 decembrie 2010, nu se împlinise termenul de recurs

de 15 zile prevăzut de dispozițiile art. 284 C. proc. civ. calculat de la data

comunicării sentinței, 26 noiembrie 2010, conform procesului verbal de

îndeplinire a actului de procedură de la dosar.

Examinând

sentința atacată prin prisma motivelor de apel formulate, raportat la actele și

lucrările dosarului, precum și textele legale incidente, Curtea a constatat

următoarele:

Referitor

la excepția tardivității apelului formulată de către reclamanta U.M., Curtea a

apreciat că aceasta este neîntemeiată, motivat de împrejurarea că apelul

declarat de D.G.F.P. Buzău în numele M.F.P. pe baza mandatului de reprezentare

depus la dosar a fost înaintat la Tribunalul Buzău la data de 14 decembrie 2010

prin fax, și înregistrat la această instanță, conform rezoluției judecătorului

delegat la data de 15 decembrie 2010.

Din

analiza actelor de la dosar mai rezultă că sentința împotriva căreia s-a

declarat apel nu a fost comunicată mandatarei pârâtului D.G.F.P. Buzău la

sediul ales prin întâmpinarea depusă la dosar, ci la sediul M.F.P. din

București și față de mențiunea primirii prin fax a apelului declarat și data

comunicării acestei sentințe, la data de 26 noiembrie 2010, conform procesului

verbal de îndeplinire a actului de procedură, rezultă că s-a încadrat în

termenul de 15 zile prevăzut de art. 284 C. proc. civ.

Pe

fondul cauzei Curtea a reținut că toate criticile formulate de apelantă sunt

întemeiate, după cum urmează:

Prevederile

art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările

cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările

ulterioare au fost declarate neconstituționale de către Curtea Constituțională

prin deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010

pe considerentul că ele contravin art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală

privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare

supremă, încalcă normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de

incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000,

republicată.

Aceste

decizii ale Curții Constituționale sunt, conform art. 31 alin. (1) din Legea nr.

47/1992, definitive și obligatorii, fiind, așadar, opozabile "erga

omnes", inclusiv pentru instanțele judecătorești, obligativitate care

decurge din principiul înscris în art. 1 alin. (5) din Constituție potrivit

căruia respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor, este

obligatorie.

În

ceea ce privește acțiunile introduse anterior publicării în M. Of. a deciziilor

sus-menționate, înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul

legii, a rezolvat această problemă prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011

stipulând că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în M. Of.

Având

în vedere jurisprudența comunitară (cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei)

s-a concluzionat de către înalta Curte de Casație și Justiție că intervenția Curții

Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a

legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul

actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea

de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional a cărui menire

este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii

juridice.

Conform

prevederilor art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată

problemelor de drept judecate în recursul în interesul legii este obligatorie

pentru instanțe.

Având

în vedere, pe de o parte dispozițiile art. 330

7

alin. (4) C. proc.

civ., iar pe de altă parte faptul că potrivit deciziei civile nr. 12 din 19

septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în

interesul legii, textul de lege mai sus-menționat și-a încetat efectele și nu

mai poale constitui temei pentru pricina de față, promovată ulterior publicării

deciziilor Curții Constituționale în M. Of. și termenului de 45 de zile

prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituție și art. 31 alin. (3) din Legea nr.

47/1992, soluția de admitere a cererilor reclamantei întemeiată pe dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, apare ca fiind nelegală,

situație în care criticile apelantei sub acest aspect au fost admise.

În

prezenta cauză se reține că intimata reclamantă a beneficiat de dispozițiile

Decretului – Lege nr. 118/1990, astfel cum rezultă din actele depuse la dosar,

fiindu-i stabilită, o indemnizație lunară, a cărei valoare este de 332 lei,

conform cuponului de pensie depus la dosar.

Rezultă

că în absenta unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea

apariției deciziei Curții Constituționale, nu se putea vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Curtea

de Apel Ploiești Secția I Civilă, prin decizia nr. 27 din 21 martie 2012 a

respins excepția tardivității apelului; a admis apelul formulat de pârâtul

Statul Român - Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor

Publice Buzău; a modificat în tot sentința sus menționată în sensul că a

respins în tot acțiunea.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs reclamanta, prin care a solicitat în temeiul

motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii

apelului și menținerea sentinței civile a Tribunalului Buzău ca legală și

temeinică.

Recurenta

a invocat că prin decizia nr. 25 din 9 februarie 2011 a Curții de Apel Ploiești

au fost apreciate corect dispozițiile art. 103 C. proc. civ., în condițiile în

care a considerat că cererea de apel a fost depusă peste termenul prevăzut de

lege, nefiind formulată o cerere de repunere. În termenul de declarare a

apelului.

Deși

în cuprinsul deciziei atacate sunt reținute corect datele de comunicare a

sentinței atacate și menținerea primirii prin fax a apelului declarat, totuși

instanța reține că apelul este declarat în termen.

Prin

ultima critică, recurenta susține că decizia atacată n-ar fi trebuit să se

raporteze la Decizia înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 12/2011 în

condițiile în care ne aflăm în situația nedeclarării apelului în termen.

Analizând

recursul în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile invocate

și temeiurile de drept invocat - art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., înalta

Curte, constată că acesta este nefondat, urmând a-l respinge, pentru

următoarele considerente:

În

ceea ce privește critica recurentei prin care a invocat că în mod greșit

instanța de apel a respins excepția tardivității declarării cererii de apel,

înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată.

Astfel,

în raport de data comunicării sentinței apelate la sediul mandatarei pârâtului,

sediu ales prin întâmpinare și data primirii prin fax a apelului, termenul

prevăzut de art. 284 C. proc. civ. nu era în aceste condiții, instanța de apel

a dat o rezolvare corectă excepției de tardivitate.

În

ceea ce privește criticile care vizează fondul cauzei, înalta Curte arată că

problema de drept care se pune în prezenta cauză nu este cea a îndreptățirii

reclamantei la acordarea daunelor morale în condițiile prevăzute de art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai

poate fi aplicat în prezenta cauză, în condițiile în care a fost declarat

neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin

decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.

Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Criticile

vizând respingerea cererii de acordare a daunelor morale,

față de greșita înlăturare a dispozițiilor art. 5

alin. (1) din Legea nr. 221/2009

urmează a fi analizate din perspectiva

Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte de Casație și

Justiție, recurs în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7

noiembrie 2011.

Prevederile

art. 147 alin. (1) din Constituție stabilesc că, dispozițiile din legile în

vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de

zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval,

Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind

suspendate de drept. Totodată, alin. (4) al articolului menționat prevede că

deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României,

sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții

regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare

la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și

completările ulterioare.

În

raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema

dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții

Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și

acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere

în acest sens.

Se

reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în

soluționarea recursului in interesul legii, în sensul că s-a stabilit că

decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra

proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu

alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au

încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios

constituțional în M. Of.

În

speță, decizia atacată a fost pronunțată la data de 21 martie 2012 împrejurare

din care rezultă că la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010

a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, cauza nu era soluționată

definitiv.

Este

de necontestat că acțiunea reclamantei a fost promovată la un moment la care

era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, dar această

împrejurare nu presupune ca efectele textului legal menționat să se întindă pe

toată durata desfășurării procedurii judiciare, astfel cum pretinde recurenta,

întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte

să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Norma

tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă

de ordine publică, și prin urmare, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi nesocotită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să

continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element

nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe

de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte

numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În

cauză, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era

titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data

publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre

definitivă, care să fi confirmat dreptul său.

Nu

se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ

legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul

preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul

de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția

europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai

are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Pentru

aceste considerente, înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta U.M.

împotriva deciziei civile nr. 21 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel

Ploiești - secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca

nefondat recursul declarat de reclamanta U.M. împotriva deciziei nr. 27 din 21

martie 2012 a Curții de Apel Ploiești - secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 31 ianuarie 2013.