ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2246/2011

Asupra recursului de față; Prin sentința nr. 2354 din 2 martie 2010, Tribunalul București a respins acțiunea reclamantei SC D.I. SA București, ca neîntemeiată. Prin decizia nr. 481 din 30 noiembrie 2010, Curtea de Apel București a admis apelul declarat de reclamanta SC D.I.

SA, împotriva sentinței primei instanțe, pe care a schimbat-o, în tot, în sensul că a admis cererea formulată de reclamantă și a constatat nulitatea absolută a contractului de garanție imobiliară autentificat sub nr. 1720 din 8 decembrie 2003. Împotriva deciziei din apel a declarat recurs pârâta DGFP a Municipiului București, arătând, în esență, că, în mod corect, instanța de fond a respins acțiunea reclamantei, apreciind că toți acționarii societăților implicate au recunoscut contractul de garanție imobiliară și, de asemenea, că însușirea contractului de ipotecă de act juridic accesoriu față de convenția de eșalonare îi creează dependență totală și aceeași soartă juridică, aspecte ce vizează fondul cauzei fără nicio legătură cu decizia atacată.

Motivarea recursului constituie activitatea procesuală desfășurată de către recurentă în scopul susținerii nelegalității hotărârii atacate și, care determină limitele controlului judiciar extraordinar exercitat de către instanța de recurs asupra eventualelor neregularități ori greșeli pretins a sta la baza judecății în apel, reflectate în hotărârea dată, atât direct cât și indirect. Este de esența recursului faptul că, acesta privește exclusiv ipoteza nelegalității soluției pronunțate de către instanța de apel, astfel cum rezultă, fără echivoc, din prevederile art. 304 alin. (1) C. proc. civ.

Or, în pricina de față, recurenta a înțeles să reitereze motivele de fapt pe care și-a întemeiat cererea de chemare în judecată inițială, reluarea aspectelor în fapt ce au determinat această parte să formuleze acțiunea în instanță echivalând cu o nemotivare a căii extraordinare de atac, simplele afirmații și susțineri cuprinse în cererea de recurs neavând relevanță asupra hotărârii pronunțate în apel, deci, nepermițând examinarea acesteia din urmă de către instanța de recurs, neputând fi circumscrise niciunui motiv de casare ori modificare prevăzut de art. 304 C. proc. civ. Așa fiind, cum recurenta nu a arătat în ce constau eventualele greșeli de judecată ale instanței de apel ce constituie obiectul cenzurării de către instanța de recurs, înalta Curte va aplica cererii de recurs sancțiunea nulității prevăzută de alin. (1) al art. 302 1 C. proc.

civ., întrucât, potrivit lit. c) a precizatului articol, cererea de recurs va cuprinde, sub evocata sancțiune, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, ce înseamnă încadrarea acestora într-unui din motivele de nelegalitate a hotărârii recurate, limitativ prevăzute de pct. 1-9 ale art. 304 C. proc. civ. Așadar, lipsa criticilor ce vizează nelegalitatea hotărârii atacate cu recurs nu poate atrage schimbarea soluției la care tinde recurenta, iar abordarea recurentei în pricina de față a motivelor de recurs ce vizează strict fondul pricinii, fără a evidenția vreo potențială greșeală de judecată în apel duce la constatarea nulității cererii de recurs, în absența motivelor de ordine publică care să conducă la incidența dispozițiilor art. 306 alin. (2) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nulitatea cererii de recurs formulat de pârâta DGFP a Municipiului București, împotriva deciziei Curții de Apel București nr. 481 din 30 noiembrie 2010. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 8 iunie 2011.