ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2246/2011

Asupra recursului de față;

Prin sentința nr. 2354 din 2 martie

2010, Tribunalul București a respins acțiunea reclamantei SC D.I. SA București,

ca neîntemeiată.

Prin

decizia nr. 481 din 30 noiembrie 2010, Curtea de Apel București a admis apelul

declarat de reclamanta SC D.I. SA, împotriva sentinței primei instanțe, pe care

a schimbat-o, în tot, în sensul că a admis cererea formulată de reclamantă și a

constatat nulitatea absolută a contractului de garanție imobiliară autentificat

sub nr. 1720 din 8 decembrie 2003.

Împotriva

deciziei din apel a declarat recurs pârâta DGFP a Municipiului București,

arătând, în esență, că, în mod corect, instanța de fond a respins acțiunea

reclamantei, apreciind că toți acționarii societăților implicate au recunoscut

contractul de garanție imobiliară și, de asemenea, că însușirea contractului de

ipotecă de act juridic accesoriu față de convenția de eșalonare îi creează

dependență totală și aceeași soartă juridică, aspecte ce vizează fondul cauzei

fără nicio legătură cu decizia atacată.

Motivarea

recursului constituie activitatea procesuală desfășurată de către recurentă în

scopul susținerii nelegalității hotărârii atacate și, care determină limitele

controlului judiciar extraordinar exercitat de către instanța de recurs asupra

eventualelor neregularități ori greșeli pretins a sta la baza judecății în

apel, reflectate în hotărârea dată, atât direct cât și indirect.

Este de

esența recursului faptul că, acesta privește exclusiv ipoteza nelegalității

soluției pronunțate de către instanța de apel, astfel cum rezultă, fără

echivoc, din prevederile art. 304 alin. (1) C. proc. civ.

Or, în pricina

de față, recurenta a înțeles să reitereze motivele de fapt pe care și-a

întemeiat cererea de chemare în judecată inițială, reluarea aspectelor în fapt

ce au determinat această parte să formuleze acțiunea în instanță echivalând cu

o nemotivare a căii extraordinare de atac, simplele afirmații și susțineri

cuprinse în cererea de recurs neavând relevanță asupra hotărârii pronunțate în

apel, deci, nepermițând examinarea acesteia din urmă de către instanța de

recurs, neputând fi circumscrise niciunui motiv de casare ori modificare prevăzut

de art. 304 C. proc. civ.

Așa

fiind, cum recurenta nu a arătat în ce constau eventualele greșeli de judecată

ale instanței de apel ce constituie obiectul cenzurării de către instanța de

recurs, înalta Curte va aplica cererii de recurs sancțiunea nulității prevăzută

de alin. (1) al art. 302

1

C. proc. civ., întrucât, potrivit lit. c)

a precizatului articol, cererea de recurs va cuprinde, sub evocata sancțiune,

motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, ce

înseamnă încadrarea acestora într-unui din motivele de nelegalitate a hotărârii

recurate, limitativ prevăzute de pct. 1-9 ale art. 304 C. proc. civ.

Așadar, lipsa criticilor ce vizează

nelegalitatea hotărârii atacate cu recurs nu poate atrage schimbarea soluției

la care tinde recurenta, iar abordarea recurentei în pricina de față a

motivelor de recurs ce vizează strict fondul pricinii, fără a evidenția vreo

potențială greșeală de judecată în apel duce la constatarea nulității cererii

de recurs, în absența motivelor

de ordine publică care să conducă la incidența

dispozițiilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nulitatea cererii de

recurs formulat de pârâta DGFP a

Municipiului București, împotriva deciziei Curții

de Apel București nr. 481

din 30 noiembrie 2010.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi, 8 iunie 2011.