ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2478/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2478/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc.

civ., asupra recursurilor de față;

Prin

sentința civilă nr. 1437 din 11 decembrie 2009 Tribunalul București, secția a

V-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de M.F.P.,

a admis în parte acțiunea, a obligat pârâtul la plata prețului actualizat și a

respins cererea de chemare în garanție a Municipiului București ca

neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că

reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu

prin contract de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1996 cu SC C. SA în baza

Legii nr. 112/1995. Contractul a fost desființat prin Decizia nr. 104/ A din 26

februarie 2002 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Cu privire la

excepția lipsei calității procesuale pasive a M.F. a reținut că este

neîntemeiată în raport de dispozițiile art. 50 alin. (3) și art. 501 din Legea nr.10/2001,

acestea constituind normă specială ce se aplică cu prioritate față de

dispozițiile art. 1337 C. civ. Pe fond, Tribunalul a apreciat că acțiunea

introductivă este întemeiată doar în parte, reclamanții fiind îndreptățiți doar

la restituirea prețului plătit, actualizat cu rata inflației, iar nu la

contravaloarea prețului de piață. Cererea de chemare în garanție a fost

respinsă, față de soluția pronunțată asupra acțiunii principale.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au

declarat apel atât reclamanții, cât și pârâtul.

Reclamanții au criticat hotărârea atacată, susținând

aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001. Au

arătat că nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare a fost

constatată ca o consecință a nevalabilității titlului statului, iar nu ca

urmare a încălcării dispozițiilor Legii nr. 112/1995, așa cum în mod eronat a

reținut instanța de fond. In lisa unei hotărâri judecătorești prin care actul

să fi fost desființat pentru eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 devin

incidente dispozițiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, astfel încât acțiunea ar

fi trebuit să fie admisă în totalitate.

Pârâtul a reiterat excepția lipsei calității sale

procesuale pasive, în sensul că tulburarea de drept suferită de reclamanți

trebuie rezolvat în cadrul funcționării garanției pentru evicțiune a

vânzătorului. De asemenea, a criticat sentința apelată cu privire la

împrejurarea că din despăgubirile acordate reclamanților nu a fost scăzut nici

măcar comisionul de 1% reținut de unitatea care a intermediat încheierea

actului de vânzare-cumpărare.

Prin Decizia nr. 302/ A din 10 mai 2010 Curtea de

Apel București a respins ca nefondate ambele apeluri.

Cu privire la apelul reclamanților a reținut că prin

hotărâre irevocabilă s-a constatat nulitatea contractului de vânzare cumpărare,

care constituia titlul acestora, ca urmare a constatării nulității ridului

statului, iar buna credință a cumpărătorilor a fost înlăturată, cu motivarea că

la data încheierii actului aceștia cunoșteau intenția moștenitorilor fostului

proprietar de a revendica imobilul, fiind notificați în acest sens. Fiind vorba

despre un imobil trecut în proprietatea statului în perioada de referință a

Legii nr. 10/2001, în mod corect instanța de fond a apreciat că sunt incidente

în cauză dispozițiile acestei legi speciale, aplicabile prioritar față de lege

generală, respectiv față de dispozițiile Codului civil care reglementează

răspunderea vânzătorului pentru evicțiune. Reținându-se nerespectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare, această împrejurare a atras incidența dispozițiilor art. 50 alin.

(2) din Legea 10/2001, reclamanții având dreptul doar la restituirea prețului

actualizat.

Apelul pârâtului a fost apreciat ca nefondat, din

perspectiva dispozițiilor art. 50 aliniat final din Legea nr. 10/2001 care

prevăd că restituirea prețului se face de M.F.P. din fondul extrabugetar constituit

în condițiile legii. Cu privire la comisionul de 1%, a reținut că legea nu face

nicio distincție cu privire la plata despăgubirilor, motiv pentru care nici

judecătorul nu poate distinge.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât

reclamanții, cât și pârâtul.

În motivarea recursului lor reclamanții au criticat

decizia atacată sub următoarele aspecte: la data încheierii contractului de

vanzare-cumpărare imobilul în cauză era calificat de dispozițiile Legii nr. 112/1995

ca fiind preluat de stat cu titlu, în baza Decretului nr. 92/1950, iar decizia

prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului nu poate influența cu

caracter retroactiv atitudinea subiectivă a contractanților în anul 1996. În

aceste condiții, Instanța de Apel, apreciind asupra respectării Legii nr. 112/1995

și aplicabilității acesteia trebuia să se raporteze strict la momentul

încheierii contractului, respectiv la forma legii care era în vigoare la acel

moment. Instanța a încălcat principiul tempus regit actum, precum și principiul

neretroactivității legii statuat prin art. 15 alin. (2) din Constituție și art.

1 C. civ. În mod greșit s-a apreciat că reclamanții nu se încadrează în ipoteza

prevăzută de art. 501 din Legea nr. 10/2001, deoarece actul a fost încheiat cu

respectarea legii în vigoare și că trebuia reținută buna credință a

cumpărătorilor, care au aflat despre cererea de restituire formulată de foștii

proprietari abia în anul 1998, odată cu introducerea acțiunii în revendicare.

Au fost invocate motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C.

proc. civ.

Pârâtul M.F.P. a criticat decizia atacată din

perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Astfel, a susținut

că în considerentele deciziei instanța de apel s-a limitat la a analiza doar motivul

de apel referitor la comisionul de 1%, fără a se pronunța asupra excepției

lipsei calității procesuale pasive. A apreciat că în cauză sunt aplicabile

dispozițiile art. 1337 C. civ., deoarece deposedarea reclamanților de imobilul

ce face obiectul prezentului litigiu întrunește condițiile unei tulburări de

drept prin fapta unui terț și că nu poate fi atrasă răspunderea sa în absența

oricărei culpe. Lipsa de calitate procesuală pasivă rezultă și din împrejurarea

că acel contract de vanzare-cumpărare nu a fost desființat prin hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă. De asemenea, a invocat excepția

prescripției dreptului material, susținând că termenul general de prescripție

de 3 ani curge de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești ce a

lipsit de efecte contractul, deci de la 26 februarie 2002, data la care Curtea

de Apel București a pronunțat Decizia nr. 104/ A. A înțeles să critice decizia

recurată și sub aspectul obligării la restituirea procentului de 1% încasat de

vânzător. In subsidiar a solicitat respingerea ca nefondată a acțiunii,

deoarece contractul de vanzare-cumpărare a fost încheiat cu eludarea Legii nr. 112/1995

și că prin sentința pronunțată în fond s-a reținut reaua credință a

reclamanților la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. De aceea

apreciază că nu au fost îndeplinite cumulativ condițiile art. 501 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, pârâtul neputând fi obligat la plata valorii de circulație a

imobilului.

Analizând recursurile declarate de reclamanți și depărat

în limitele criticilor formulate, Înalta Curte constată că sunt nefondate,

urmând a fi respinse pentru considerentele de succed:

Cu privire la recursul reclamanților, Înalta Curte

urmează a-l cerceta din perspectiva cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ., chiar dacă aceștia au invocat prin cerere și dispozițiile art.

304 pct. 7 și 8.

Încadrarea corectă din punct de vedere juridic a

criticilor formulate este un atribut al instanței, în conformitate cu

prevederile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în raport de conținutul concret

al motivelor de recurs.

Or, din dezvoltarea acestora, nu rezultă că ar fi

întrunite cerințele de aplicare a dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 8 C. proc.

civ.

Verificând hotărârea atacată se constată că aceasta

nu cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, față de modul

în care au fost interpretate dispozițiile art. 9 și 14 din Legea nr. 112/1995,

așa cum susțin recurenții-reclamanți.

De asemenea, criticile formulate nu pot fi analizate

nici din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Prin acest

motiv de modificare se invocă încălcarea principiului înscris în art. 969 alin.

(1) C. civ., potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între

părțile contractante. Așadar, dispozițiile pct. 8 privesc situația în care,

deși actul juridic dedus judecății este cât se poate de clar, fiind vădit

neîndoielnic, instanța îi schimbă natura ori înțelesul. Or, o asemenea premisă

nu se regăsește în cauza dedusă judecății.

Sintetizând criticile aduse deciziei recurate,

reclamanții susțin că deși prin hotărârea care a constat nulitatea contractului

lor de vânzare-cumpărare nu s-a stabilit încălcarea dispozițiilor Legii

112/1995, ci doar s-a aplicat principiul accesorium sequitur principalem, ca

urmare a constatării nevalabilității titlului statului, nu le-au fost aplicate

dispozițiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, referitoare la beneficiul

restituirii prețului de piață al imobilului.

Critica nu poate fi primită. Verificând Decizia nr. 104/

A din 26 februarie 2002 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă, prin

care s-a admis acțiunea în revendicare a proprietarilor inițiali și s-a dispus

constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, Înalta

Curte observă că instanța de apel, constatând nevalabilitatea ridului statului,

a înlăturat apărarea pârâților P.V. și M. cu privire la buna lor credință la

încheierea acestui contract, împrejurare care ar fi putut salva de la

desființare actul subsecvent. Instanța a reținut în mod expres că din probele

administrate în cauză, în special din notificările adresate subdobânditorilor,

a rezultat că aceștia au avut cunoștință de intenția moștenitorilor fostului

proprietar de a revendica bunul imobil în natură și că au fost atenționați

expres să nu încheie contractele de vânzare-cumpărare pentru apartamentul pe

care îl dețin.

Decizia a devenit irevocabilă prin respingerea

recursurilor declarate, prin Decizia nr. 599 din 28 ianuarie 2004 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

Așadar, stabilindu-se irevocabil preluarea fără titlu

valabil a imobilului de către stat, în condițiile aplicării art. 6 din Legea nr.

213/1998, prin constatarea împrejurării că Decretul nr. 92/1950 contravenea

Constituției României din 1948 și art. 17 din Declarația Universală a

Drepturilor Omului, a fost exclusă posibilitatea vânzării bunului în condițiile

Legii nr. 112/1995.

Din această perspectivă, criticile

recurenților-reclamanți referitoare la aplicarea legii în timp nu mai pot fi

analizate, deoarece s-ar ajunge la rediscutarea unor probleme de drept tranșate

prin hotărâri irevocabile, intrate în puterea lucrului judecat.

În aceste condiții, în mod corect instanța de apel a

reținut că reclamanților nu li se pot aplica dispozițiile art. 501 din Legea nr.

10/2001, ci dispozițiile art. 50 alin. (2), care dispun cu privire la

restituirea prețului către chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare

încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate.

Recursul pârâtului va fi, de asemenea, analizat doar

din perspectiva motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

constând în motivarea lapidară și echivocă a deciziei sub aspectul respingerii

criticii referitoare la comisionul de 1%, nu poate fi primit, Înalta Curte

neputând identifica în cuprinsul hotărârii atacate motive contradictorii sau

străine de natura pricinii.

Excepția lipsei calității procesuale pasive a M.F. a

fost corect soluționată de instanțele de fond și apel.

Deși susținerea acestuia că este terț față de

contractul de vânzare-cumpărare, încheiat între reclamanți și intimata chemată

în garanție SC C. SA, în calitate de mandatar al Municipiului București, este

reală, acest fapt nu determină efectele juridice pe care recurentul le

pretinde.

Obligația de restituire a prețului către proprietarii

ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/2005,

au fost desființate nu este un efect al contractului, ci o obligație ce decurge

din lege.

Art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 stabilește

obligația M.F.P. de a restitui prețul actualizat plătit de chiriașii ale căror

contracte de vânzare-cumpărare, încheiate fie cu eludarea, fie cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile.

Aceste dispoziții legale au un caracter special,

derogator de la dispozițiile dreptului comun pe care le invocă

recurentul-pârât, instituind un caz special de răspundere din care rezultă

calitatea procesuală pasivă unică a Ministerului în litigiile decurgând din

restituirea prețului.

Obligația de răspundere pentru evicțiune a

vânzătorului, așa cum este ea stabilită de dispozițiile art. 1337 și

următoarele C. civ., este absorbită în această ipoteză de obligația M.F.P., în

calitate de reprezentant al Statului Român, de a restitui prețul către

chiriașul evins de un terț - fost proprietar al imobilului în cauză.

Condițiile speciale instituite de Legea nr. 112/1995

cu privire la modalitatea de încheiere a contractelor de vânzare-cumpărare a

imobilelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor

acestora, potrivit art. 9 alin. (1), precum și cu privire la constituirea fondului

extrabugetar la dispoziția M.F.P., conform art. 13 alin. (6) lit. a), justifică

adoptarea unei dispoziții legale derogatorii de la dreptul comun, de natură a

înlătura prejudiciul suferit de acei chiriași ce nu se mai pot bucura de

efectele contractului încheiat.

Obligația instituită de art. 50 alin. (3) din Legea nr.

10/2001 este independentă de vreo culpă a debitorului obligat prin lege la

restituire, astfel încât nici această critică promovată de recurent nu poate fi

reținută.

Nici critica referitoare la prescripția dreptului

material la acțiune al reclamanților nu poate fi primită. Termenul general de

prescripție, de trei ani, nu curge de la data pronunțării Deciziei nr. 104/ A a

Curții de Apel București, respectiv 26 februarie 2002.

Reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile

Legii nr. 10/2001 republicate, așa cum a fost modificată și completată prin Legea

nr. 1/2009. Așadar, dreptul acestora de a cere restituirea prețului imobilului

s-a născut odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, publicată în M. Of.

nr. 63 din 3 februarie 2009. Față de data introducerii acțiunii (28 ianuarie 2009),

respectiv a precizării acesteia cu privire la temeiul de drept invocat (9

martie 2009 - fila 51 dosar fond), Înalta Curte constată că acțiunea a fost

formulată înăuntrul termenului legal de prescripție prevăzut de art. 3 alin. (1)

din Decretul nr. 167/1958.

Motivul de recurs referitor la greșita restituire a

comisionului de 1% nu este fondat.

Potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (6) pct. a) din

Legea 112/1995. „La dispoziția M.F. se constituie fondul extrabugetar pentru

asigurarea punerii în aplicare a prevederilor prezentei legi, care se va

alimenta din: a) sumele obținute de vânzarea apartamentelor care nu s-au

restituit în natură, reprezentând plăți integrale, avansuri, rate si dobândi,

după deducerea comisionului de 1% din valoarea apartamentelor”.

În aplicarea acestor dispoziții legale, H.G. nr. 20/1996

stabilește în art. 41 că 1) Unitățile specialitate, care evaluează și vând

apartamentele care fac obiectul Legii nr. 112/1995, au obligația să încaseze

contravaloarea acestora de la cumpărător, să rețină comisionul de 1%, potrivit art.

13 lit. a) din legea sus-menționată, iar suma rămasă să o vireze, în termen de

3% zile lucrătoare, în contul deschis la trezoreria statului din localitatea

unde își are sediul vânzătorul, sau în contul deschis la unitățile B.C.R. SA.,

după caz.

Procentul de 1% reținut din prețul de cumpărare

reprezintă remunerația cuvenită societății pentru lucrările efectuate în

legătură cu încheierea contractului de vânzare-cumpărare, respectiv prețul

mandatului cu tidu oneros, acordat societății în temeiul legii. Acest mandat nu

a fost revocat, iar obligațiile asumate de intimata-chemată în garanție SC C. SA

în temeiul acestui mandat au fost îndeplinite prin încheierea contractului.

În același timp, trebuie remarcat că dispozițiile art.

50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevăd că restituirea prețului se va face

din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995,

fără a face vreo distincție cu privire la comisionul de 1%, iar

chiriașul-cumpărător evins are dreptul la dezdăunare integrală.

De asemenea, nu poate fi primită nici critica

referitoare la neîntrunirea cumulativă a condițiilor art. 501 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, respectiv buna credință a cumpărătorilor la încheierea

contractului și desființarea acestuia prin hotărâre judecătorească definitivă

și irevocabilă, ceea ce ar conduce la respingerea pe fond a acțiunii.

Dreptul la despăgubire al reclamanților, al căror

contract a fost încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

constatată prin hotărâre judecătorească irevocabilă, decurge din dispozițiile art.

50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care nu se referă la condițiile invocate de

recurentul-pârât.

Pentru toate aceste considerente, în raport de

dispozițiile art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate

recursurile reclamanților și pârâtului, cu consecința menținerii hotărârilor

pronunțate în fond și apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de

reclamanții P.M. (și continuat de moștenitorii P.V., D.V. și P.M.) și P.V. și

de pârâtul M.F.P. prin D.G.F.P. a Municipiului București împotriva Deciziei nr.

302/ A din 10 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 martie 2011.