ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2478/2011

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față; Prin sentința civilă nr. 1437 din 11 decembrie 2009 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de M.F.P., a admis în parte acțiunea, a obligat pârâtul la plata prețului actualizat și a respins cererea de chemare în garanție a Municipiului București ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu prin contract de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1996 cu SC C. SA în baza Legii nr. 112/1995. Contractul a fost desființat prin Decizia nr. 104/ A din 26 februarie 2002 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a M.F. a reținut că este neîntemeiată în raport de dispozițiile art. 50 alin. (3) și art. 501 din Legea nr.10/2001, acestea constituind normă specială ce se aplică cu prioritate față de dispozițiile art. 1337 C. civ. Pe fond, Tribunalul a apreciat că acțiunea introductivă este întemeiată doar în parte, reclamanții fiind îndreptățiți doar la restituirea prețului plătit, actualizat cu rata inflației, iar nu la contravaloarea prețului de piață. Cererea de chemare în garanție a fost respinsă, față de soluția pronunțată asupra acțiunii principale. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat apel atât reclamanții, cât și pârâtul.

Reclamanții au criticat hotărârea atacată, susținând aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001. Au arătat că nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare a fost constatată ca o consecință a nevalabilității titlului statului, iar nu ca urmare a încălcării dispozițiilor Legii nr. 112/1995, așa cum în mod eronat a reținut instanța de fond. In lisa unei hotărâri judecătorești prin care actul să fi fost desființat pentru eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 devin incidente dispozițiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, astfel încât acțiunea ar fi trebuit să fie admisă în totalitate. Pârâtul a reiterat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, în sensul că tulburarea de drept suferită de reclamanți trebuie rezolvat în cadrul funcționării garanției pentru evicțiune a vânzătorului.

De asemenea, a criticat sentința apelată cu privire la împrejurarea că din despăgubirile acordate reclamanților nu a fost scăzut nici măcar comisionul de 1% reținut de unitatea care a intermediat încheierea actului de vânzare-cumpărare. Prin Decizia nr. 302/ A din 10 mai 2010 Curtea de Apel București a respins ca nefondate ambele apeluri. Cu privire la apelul reclamanților a reținut că prin hotărâre irevocabilă s-a constatat nulitatea contractului de vânzare cumpărare, care constituia titlul acestora, ca urmare a constatării nulității ridului statului, iar buna credință a cumpărătorilor a fost înlăturată, cu motivarea că la data încheierii actului aceștia cunoșteau intenția moștenitorilor fostului proprietar de a revendica imobilul, fiind notificați în acest sens.

Fiind vorba despre un imobil trecut în proprietatea statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, în mod corect instanța de fond a apreciat că sunt incidente în cauză dispozițiile acestei legi speciale, aplicabile prioritar față de lege generală, respectiv față de dispozițiile Codului civil care reglementează răspunderea vânzătorului pentru evicțiune. Reținându-se nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, această împrejurare a atras incidența dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea 10/2001, reclamanții având dreptul doar la restituirea prețului actualizat. Apelul pârâtului a fost apreciat ca nefondat, din perspectiva dispozițiilor art. 50 aliniat final din Legea nr. 10/2001 care prevăd că restituirea prețului se face de M.F.P.

din fondul extrabugetar constituit în condițiile legii. Cu privire la comisionul de 1%, a reținut că legea nu face nicio distincție cu privire la plata despăgubirilor, motiv pentru care nici judecătorul nu poate distinge. Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanții, cât și pârâtul.

În motivarea recursului lor reclamanții au criticat decizia atacată sub următoarele aspecte: la data încheierii contractului de vanzare-cumpărare imobilul în cauză era calificat de dispozițiile Legii nr. 112/1995 ca fiind preluat de stat cu titlu, în baza Decretului nr. 92/1950, iar decizia prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului nu poate influența cu caracter retroactiv atitudinea subiectivă a contractanților în anul 1996. În aceste condiții, Instanța de Apel, apreciind asupra respectării Legii nr. 112/1995 și aplicabilității acesteia trebuia să se raporteze strict la momentul încheierii contractului, respectiv la forma legii care era în vigoare la acel moment. Instanța a încălcat principiul tempus regit actum, precum și principiul neretroactivității legii statuat prin art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 1 C. civ.

În mod greșit s-a apreciat că reclamanții nu se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 501 din Legea nr. 10/2001, deoarece actul a fost încheiat cu respectarea legii în vigoare și că trebuia reținută buna credință a cumpărătorilor, care au aflat despre cererea de restituire formulată de foștii proprietari abia în anul 1998, odată cu introducerea acțiunii în revendicare. Au fost invocate motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. Pârâtul M.F.P. a criticat decizia atacată din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Astfel, a susținut că în considerentele deciziei instanța de apel s-a limitat la a analiza doar motivul de apel referitor la comisionul de 1%, fără a se pronunța asupra excepției lipsei calității procesuale pasive.

A apreciat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 1337 C. civ., deoarece deposedarea reclamanților de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț și că nu poate fi atrasă răspunderea sa în absența oricărei culpe. Lipsa de calitate procesuală pasivă rezultă și din împrejurarea că acel contract de vanzare-cumpărare nu a fost desființat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. De asemenea, a invocat excepția prescripției dreptului material, susținând că termenul general de prescripție de 3 ani curge de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești ce a lipsit de efecte contractul, deci de la 26 februarie 2002, data la care Curtea de Apel București a pronunțat Decizia nr. 104/ A. A înțeles să critice decizia recurată și sub aspectul obligării la restituirea procentului de 1% încasat de vânzător.

In subsidiar a solicitat respingerea ca nefondată a acțiunii, deoarece contractul de vanzare-cumpărare a fost încheiat cu eludarea Legii nr. 112/1995 și că prin sentința pronunțată în fond s-a reținut reaua credință a reclamanților la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. De aceea apreciază că nu au fost îndeplinite cumulativ condițiile art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pârâtul neputând fi obligat la plata valorii de circulație a imobilului. Analizând recursurile declarate de reclamanți și depărat în limitele criticilor formulate, Înalta Curte constată că sunt nefondate, urmând a fi respinse pentru considerentele de succed: Cu privire la recursul reclamanților, Înalta Curte urmează a-l cerceta din perspectiva cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., chiar dacă aceștia au invocat prin cerere și dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8. Încadrarea corectă din punct de vedere juridic a criticilor formulate este un atribut al instanței, în conformitate cu prevederile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în raport de conținutul concret al motivelor de recurs. Or, din dezvoltarea acestora, nu rezultă că ar fi întrunite cerințele de aplicare a dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ. Verificând hotărârea atacată se constată că aceasta nu cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, față de modul în care au fost interpretate dispozițiile art. 9 și 14 din Legea nr. 112/1995, așa cum susțin recurenții-reclamanți. De asemenea, criticile formulate nu pot fi analizate nici din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. Prin acest motiv de modificare se invocă încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. Așadar, dispozițiile pct. 8 privesc situația în care, deși actul juridic dedus judecății este cât se poate de clar, fiind vădit neîndoielnic, instanța îi schimbă natura ori înțelesul. Or, o asemenea premisă nu se regăsește în cauza dedusă judecății. Sintetizând criticile aduse deciziei recurate, reclamanții susțin că deși prin hotărârea care a constat nulitatea contractului lor de vânzare-cumpărare nu s-a stabilit încălcarea dispozițiilor Legii 112/1995, ci doar s-a aplicat principiul accesorium sequitur principalem, ca urmare a constatării nevalabilității titlului statului, nu le-au fost aplicate dispozițiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, referitoare la beneficiul restituirii prețului de piață al imobilului.

Critica nu poate fi primită. Verificând Decizia nr. 104/ A din 26 februarie 2002 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă, prin care s-a admis acțiunea în revendicare a proprietarilor inițiali și s-a dispus constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, Înalta Curte observă că instanța de apel, constatând nevalabilitatea ridului statului, a înlăturat apărarea pârâților P.V. și M. cu privire la buna lor credință la încheierea acestui contract, împrejurare care ar fi putut salva de la desființare actul subsecvent. Instanța a reținut în mod expres că din probele administrate în cauză, în special din notificările adresate subdobânditorilor, a rezultat că aceștia au avut cunoștință de intenția moștenitorilor fostului proprietar de a revendica bunul imobil în natură și că au fost atenționați expres să nu încheie contractele de vânzare-cumpărare pentru apartamentul pe care îl dețin.

Decizia a devenit irevocabilă prin respingerea recursurilor declarate, prin Decizia nr. 599 din 28 ianuarie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Așadar, stabilindu-se irevocabil preluarea fără titlu valabil a imobilului de către stat, în condițiile aplicării art. 6 din Legea nr. 213/1998, prin constatarea împrejurării că Decretul nr. 92/1950 contravenea Constituției României din 1948 și art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, a fost exclusă posibilitatea vânzării bunului în condițiile Legii nr. 112/1995. Din această perspectivă, criticile recurenților-reclamanți referitoare la aplicarea legii în timp nu mai pot fi analizate, deoarece s-ar ajunge la rediscutarea unor probleme de drept tranșate prin hotărâri irevocabile, intrate în puterea lucrului judecat.

În aceste condiții, în mod corect instanța de apel a reținut că reclamanților nu li se pot aplica dispozițiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, ci dispozițiile art. 50 alin. (2), care dispun cu privire la restituirea prețului către chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate. Recursul pârâtului va fi, de asemenea, analizat doar din perspectiva motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., constând în motivarea lapidară și echivocă a deciziei sub aspectul respingerii criticii referitoare la comisionul de 1%, nu poate fi primit, Înalta Curte neputând identifica în cuprinsul hotărârii atacate motive contradictorii sau străine de natura pricinii.

Excepția lipsei calității procesuale pasive a M.F. a fost corect soluționată de instanțele de fond și apel. Deși susținerea acestuia că este terț față de contractul de vânzare-cumpărare, încheiat între reclamanți și intimata chemată în garanție SC C. SA, în calitate de mandatar al Municipiului București, este reală, acest fapt nu determină efectele juridice pe care recurentul le pretinde. Obligația de restituire a prețului către proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/2005, au fost desființate nu este un efect al contractului, ci o obligație ce decurge din lege. Art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 stabilește obligația M.F.P. de a restitui prețul actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate fie cu eludarea, fie cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Aceste dispoziții legale au un caracter special, derogator de la dispozițiile dreptului comun pe care le invocă recurentul-pârât, instituind un caz special de răspundere din care rezultă calitatea procesuală pasivă unică a Ministerului în litigiile decurgând din restituirea prețului. Obligația de răspundere pentru evicțiune a vânzătorului, așa cum este ea stabilită de dispozițiile art. 1337 și următoarele C. civ., este absorbită în această ipoteză de obligația M.F.P., în calitate de reprezentant al Statului Român, de a restitui prețul către chiriașul evins de un terț - fost proprietar al imobilului în cauză.

Condițiile speciale instituite de Legea nr. 112/1995 cu privire la modalitatea de încheiere a contractelor de vânzare-cumpărare a imobilelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, potrivit art. 9 alin. (1), precum și cu privire la constituirea fondului extrabugetar la dispoziția M.F.P., conform art. 13 alin. (6) lit. a), justifică adoptarea unei dispoziții legale derogatorii de la dreptul comun, de natură a înlătura prejudiciul suferit de acei chiriași ce nu se mai pot bucura de efectele contractului încheiat. Obligația instituită de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este independentă de vreo culpă a debitorului obligat prin lege la restituire, astfel încât nici această critică promovată de recurent nu poate fi reținută.

Nici critica referitoare la prescripția dreptului material la acțiune al reclamanților nu poate fi primită. Termenul general de prescripție, de trei ani, nu curge de la data pronunțării Deciziei nr. 104/ A a Curții de Apel București, respectiv 26 februarie 2002. Reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 republicate, așa cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 1/2009. Așadar, dreptul acestora de a cere restituirea prețului imobilului s-a născut odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, publicată în M. Of. nr. 63 din 3 februarie 2009. Față de data introducerii acțiunii (28 ianuarie 2009), respectiv a precizării acesteia cu privire la temeiul de drept invocat (9 martie 2009 - fila 51 dosar fond), Înalta Curte constată că acțiunea a fost formulată înăuntrul termenului legal de prescripție prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Motivul de recurs referitor la greșita restituire a comisionului de 1% nu este fondat. Potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (6) pct. a) din Legea 112/1995. „La dispoziția M.F. se constituie fondul extrabugetar pentru asigurarea punerii în aplicare a prevederilor prezentei legi, care se va alimenta din: a) sumele obținute de vânzarea apartamentelor care nu s-au restituit în natură, reprezentând plăți integrale, avansuri, rate si dobândi, după deducerea comisionului de 1% din valoarea apartamentelor”. În aplicarea acestor dispoziții legale, H.G.

nr. 20/1996 stabilește în art. 41 că 1) Unitățile specialitate, care evaluează și vând apartamentele care fac obiectul Legii nr. 112/1995, au obligația să încaseze contravaloarea acestora de la cumpărător, să rețină comisionul de 1%, potrivit art. 13 lit. a) din legea sus-menționată, iar suma rămasă să o vireze, în termen de 3% zile lucrătoare, în contul deschis la trezoreria statului din localitatea unde își are sediul vânzătorul, sau în contul deschis la unitățile B.C.R. SA., după caz. Procentul de 1% reținut din prețul de cumpărare reprezintă remunerația cuvenită societății pentru lucrările efectuate în legătură cu încheierea contractului de vânzare-cumpărare, respectiv prețul mandatului cu tidu oneros, acordat societății în temeiul legii.

Acest mandat nu a fost revocat, iar obligațiile asumate de intimata-chemată în garanție SC C. SA în temeiul acestui mandat au fost îndeplinite prin încheierea contractului. În același timp, trebuie remarcat că dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevăd că restituirea prețului se va face din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, fără a face vreo distincție cu privire la comisionul de 1%, iar chiriașul-cumpărător evins are dreptul la dezdăunare integrală. De asemenea, nu poate fi primită nici critica referitoare la neîntrunirea cumulativă a condițiilor art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, respectiv buna credință a cumpărătorilor la încheierea contractului și desființarea acestuia prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, ceea ce ar conduce la respingerea pe fond a acțiunii.

Dreptul la despăgubire al reclamanților, al căror contract a fost încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, constatată prin hotărâre judecătorească irevocabilă, decurge din dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care nu se referă la condițiile invocate de recurentul-pârât. Pentru toate aceste considerente, în raport de dispozițiile art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile reclamanților și pârâtului, cu consecința menținerii hotărârilor pronunțate în fond și apel. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanții P.M. (și continuat de moștenitorii P.V., D.V. și P.M.) și P.V.

și de pârâtul M.F.P. prin D.G.F.P. a Municipiului București împotriva Deciziei nr. 302/ A din 10 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 martie 2011.