ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5741/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5741/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civila nr. 665 din 14

mai 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a-V-a civilă, s-a admis cererea

formulată de reclamantul S.V.; s-a constatat nulitatea absolută a contractului de

ipotecă din 6 martie 2008 încheiat între pârâte și s-a dispus radierea ipotecii

de rangul I înscrisă în favoarea SC A.B.R. SA, din C.F., asupra imobilului situat

în București, str. I.B., constând din suprafața de teren de 4.411 m.p. și construcție

în suprafață de 3.223,69 m.p., reținând, în esență, următoarele.

Instanța de fond a constatat ca la data de 06 martie 2008

s-a încheiat între pârâte contractul de ipotecă autentificat din 06 martie 2008,

prin care s-a instituit ipoteca de rangul I în favoarea SC A.B.R. SA asupra imobilului

situat în București, str. I.B., constând în suprafața teren de 4.411 m.p.

și construcție în suprafața de 3.223,69 m.p., în scopul garantării împrumutului

dat pârâtei SC U. SA, în sumă de 9.250.000 euro.

Examinând motivul de nulitate invocat

de reclamant asupra acestui contract, reprezentat de încălcarea dispozițiile

art. 21 pct. 5 din Legea nr. 10/2001, instanța a constatat ca reclamantul a

formulat notificarea, transmisă prin intermediul B.E.J. A.P. Primăriei municipiului

București, prin care a solicitat masuri reparatorii pentru imobilul situat

în București, str. I.B., constituindu-se Dosarul nr. 13861/2001, în care s-a

emis dispoziția din 05 mai 2007.

Prin decizia nr. 8047 din 12

decembrie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, a anulat dispoziția din

05 mai 2007, a dispus obligarea Primarului general al municipiului București

să trimită notificarea spre competenta soluționare către SC U. SA, reținându-se

calitatea acesteia de unitate destinatoare a imobilului ce face obiectul notificării.

Tribunalul a avut in vedere ca existența

notificării de acordare a măsurilor reparatorii pentru imobil, atrăgea interzicerea

înstrăinării, concesionarii, ipotecarii, grevării sub orice formă a acestuia, în

raport de dispozițiile art. 21 pct. 5 din Legea nr. 10/2001, până la soluționarea

acestei notificări.

Or contractul de ipoteca contestat a

fost încheiat după formularea notificării, notificare ce nu a fost soluționata

până în prezent, ceea ce atrage nulitatea absolută a acestui contract încheiat cu

fraudarea dispozițiilor legale amintite.

Susținerile pârâtelor în sensul

că la data încheierii contractului, SC U. SA nu era notificată, deși era unitate

destinatoare, iar reclamantul avea la îndemna mijloace prin care putea afla adevăratul

deținător al imobilului, nu au fost reținute ca fondate, câtă vreme, potrivit

art. 22 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, notificarea înregistrată face dovada deplină

în fața oricăror autorități, persoane fizice sau juridice, a respectării termenului

prevăzut la alin. (1), chiar dacă a fost adresată altei unități decât cea care deține

imobilul.

Reclamantul a transmis notificarea în

acord cu disp.art. 28 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ceea ce permit persoanei

îndreptățite ca, în situația necunoașterii unității destinatoare,

să transmită notificarea către Primăria municipiului București, care avea obligația

ca în termen de 30 zile să identifice unitatea destinatoare și să comunice persoanei

îndreptățite elementele de identificare ale acesteia, aspecte ce nu s-au dovedit

a fi respectate în cauză.

Prezența în imobil a unității pârâte

nu putea duce în mod automat la concluzia că este unitate destinatoare a imobilului,

astfel cum este aceasta individualizata de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Verificarea titlului de proprietate asupra

imobilului ipotecat nu înlătură obligativitatea verificării incidenței dispozițiilor

Legii nr. 10/2001 asupra acestui imobil, câtă vreme imobilul a intrat in patrimoniul

SC U. SA de la stat, urmare aplicării dispozițiilor Legii nr. 15/1999 și ale

H.G. nr. 834/1991.

Tribunalul a mai avut în vedere că incidența

dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001 nu poate fi limitată, așa

cum susțin pârâtele, doar la situația în care notificarea a fost adresata

persoanei îndreptățite și nu și pentru situația greșitei identificării

a acestei persoane, câtă vreme legea permitea adresarea notificării către Primăria

municipiului București, pârâtele nefăcând dovada verificării evidențelor acesteia

pentru a identifica existența unei astfel de notificări.

Așa cum s-a arătat, notificarea

există la momentul încheierii contractului de ipoteca, iar dispozițiile

art. 21 din Legea nr. 10/2001 sunt imperative, astfel încât dincolo de faptul că

pârâtele nu au reușit să dovedească buna credință la încheierea contractului,

aceasta atitudine nu ar avea influență asupra motivului de nulitate invocat.

Mai mult, notarea în cartea funciară

a imobilului a pretenției reclamantului în ceea ce privește revendicarea,

chiar dacă aceasta revendicare nu era în măsură a atrage nulitatea absolută a contractului

de ipoteca, era suficientă pentru a determina verificarea situației juridice

a imobilului. Susținerile pârâtelor în sensul ca nu s-a făcut dovada preluării

abuzive a imobilului în patrimoniul statului și că reclamantul nu era persoană îndreptățită

la măsuri reparatorii, nu au fost reținute, cu motivarea că analiza acestor

aspecte este în competența persoanei sesizate cu soluționarea notificării.

De asemenea, susținerea ca pârâta

SC U. SA era integral privatizata, aspect ce iese din sfera de aplicare a dispozițiilor

art. 21 din Legea nr. 10/2001, nu a fost reținută, câtă vreme prin Legea

nr. 10/2001 s-au stabilit masuri de reparație inclusiv pentru aceste imobile,

art. 29 din acest act normativ. Or, până la soluționarea notificării, a verificării

condițiilor de acordare a acestor măsuri reparatorii, indisponibilizarea imobilului

era imperativă.

S-a conchis, că, întrucât contractul

de ipoteca este lovit de nulitate absoluta, înscrierea acestuia în cartea funciară

a imobilului nu poate fi menținută, astfel că, în temeiul art. 55 din Legea nr.

7/1996, din economia căruia rezultă că atunci când actul în baza căruia s-a făcut

înscrierea este desființat se radiază de drept și înscrierea, instanța

de fond a dispus radierea ipotecii înscrisă în favoarea SC A.B.R. SA, urmare contractului

de ipoteca din 06 martie 2008- nul absolut - din cartea funciara a imobilului.

Curtea de Apel București, prin încheierea

din 1 martie 2011, a respins cererea de suspendare a judecății cauzei formulată

de pârâta SC A.B.R. SA, iar prin decizia nr. 96 A din 22 martie 2011, a respins

apelurile formulate de apelantele-pârâte SC A.B.R. SA și SC U. SA împotriva sentinței

civile nr. 665 din 14 mai 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a

civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant S.V., ca nefondate, reținând următoarele:

Cu privire la cererea de suspendare formulată

de apelanta-pârâtă SC A.B.R. SA (precizată ca fiind separată de motivele apelului,

care critică și respingerea suspendării de către instanța anterioară), Curtea a

reținut faptul că soluția ce va fi pronunțată în Dosarul nr. 21389/3/2009 aflat

pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, în revendicarea imobilului

de către reclamant, nu poate influența, prin constatarea existenței/inexistenței

dreptului de proprietate, dezlegarea pricinii curente, ce se poartă asupra valabilității

contractului de ipotecă încheiat asupra imobilului revendicat (în garantarea unui

împrumut străin de revendicator).

Curtea a reținut că apelurile declarate

de pârâți împotriva sentinței primei instanțe sunt nefondate.

Astfel, privitor la excepția lipsei de

interes a reclamantului în promovarea cererii obiect al cauzei deduse judecații,

excepție formulată de către pârâta SC A.B.R. SA, Curtea, a apreciat că aceasta

este nefondată, deoarece chiar dacă acțiunea ce formează obiectul Dosarului nr.

21389/3/2009 a fost respinsă de Tribunalul București, sentința pronunțată este supusă

căilor de atac care sunt în curs de soluționare, astfel că până la pronunțarea unei

hotărâri irevocabile, prin care să fie respinsă cererea de retrocedare în natură,

nu se poate vorbi de o lipsă de interes a reclamantului în promovarea prezentei

acțiuni.

Aceasta deoarece, potrivit dispozițiilor

art. 42 din Legea nr. 10/2001, imobilele care în urma procedurilor prevăzute la

cap. III nu se restituie persoanelor îndreptățite, rămân în administrarea destinatorilor

actuali alin. (1).

Conform art. 21 alin. (5) din Legea

nr. 10/2001, sub sancțiunea nulității absolute, până la soluționarea

procedurilor administrative și, după caz, judiciare, generate de prezenta lege,

este interzisa înstrăinarea, concesionarea, locația de gestiune, asocierea

în participațiune, ipotecarea, locațiunea, precum și orice închiriere sau subînchiriere,

în beneficiul unui nou chiriaș, schimbarea destinației, grevarea sub orice forma

a bunurilor imobile notificate potrivit Legii nr. 10/2001.

Nu a fost primită apărarea potrivit căreia

niciuna dintre părțile contractului de ipoteca nu au avut cunoștință de existența

notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, deoarece din probatoriul administrat

în cauză rezultă că SC U. SA a avut cunoștință de existența notificării anterior

perfectării contractului de ipotecă, luând cunoștință de existența acesteia odată

cu demararea litigiului notat la cartea funciara ce a format obiectul Dosarului

nr. 21062/299/2007 (ulterior nr. 16160/3/2007), litigiu în care SC U. SA a avut

calitatea de pârât.

Prin urmare, s-a conchis că nu se poate

susține că, la momentul încheierii contractului de ipoteca, SC U. SA a acționat

cu bună - credință și respectarea legii, cât timp a cunoscut de existența notificării

și conținutul ei mult anterior încheierii contractului de ipotecă, odată cu derularea

litigiului mai sus menționat, în cadrul procesului notat de reclamant la cartea

funciara, și că, în mod just, tribunalul a avut în vedere că incidența dispozițiilor

art. 21 din Legea nr. 10/2001 nu poate fi limitată doar la situația în care

notificarea a fost adresată persoanei îndreptățite, câtă vreme legea permitea

adresarea notificării către primărie, iar în cauza dedusă judecații pârâtele

nu au făcut dovada verificării evidențelor acesteia, pentru a identifica existența

unei astfel de notificări, cu atât mai mult cu cât din extrasul de carte funciară

rezultă notarea unui litigiu ce poartă asupra imobilului.

În ceea ce privește criticile potrivit

cărora prevederile art. 21 pct. 5 nu ar fi aplicabile în cauza, deoarece pârâta

SC U. SA nu ar fi o entitate obligată la restituire în natură, susținerile celor

două apelante au fost apreciate ca nefondate, întrucât prin dispozițiile Legii

nr. 10/2001 s-au stabilit măsuri reparatorii și pentru imobilele deținute de societăți

comerciale integral privatizate, iar verificarea incidenței dispozițiilor acestei

legi poate fi făcută, câtă vreme imobilul a intrat în patrimoniul SC U. SA de la

stat, urmare aplicării dispozițiilor Legii nr. 15/1999 și ale H.G. nr. 834/1991,

așa cum în mod corect a reținut și prima instanța.

Au fost apreciate ca nefondate și criticile

privitoare la faptul că instanța de fond nu a analizat susținerilor privind

modul de preluare al imobilului, respectiv, dacă a fost preluat sau nu abuziv în

sensul Legii nr. 10/2001, buna credință a părților sau dacă SC U. SA este sau nu

entitate obligată la restituire, deoarece aceste aspecte exced cadrului soluționării

prezentei cauze, prin care reclamantul a solicitat să se constate că prevederile

imperative ale art. 21 pct. 5 din Legea nr. 10/2001 au fost încălcate și nulitatea

absolută a contractului de ipotecă încheiat de cele doua societăți pârâte.

În ceea ce privește motivul de apel

formulat de către SC U. SA privitor la faptul că instanța ar fi nesocotit susținerile

sale referitoare la situația juridică a imobilelor din Str. B., Curtea a constatat

că apelanta se rezumă doar la a face această afirmație, fără a fi argumentată

în vreun fel, astfel că nu poate constitui obiect al analizei în apel.

Și ultimul motiv de apel a fost apreciat

ca nefondat, deoarece s-a susținut ca instanța nu a ținut cont de dispozițiile legii

privind regimul juridic al nulității absolute, fără a se arata care anume dispoziții

legale au fost nesocotite de către instanța de fond, în condițiile în care

analiza cauzei deduse judecații se face într-un cadru special reglementat de

o lege speciala, nu în cadrul general reglementat de normele de drept civil.

S-a concluzionat, că ceea ce are relevanță

pentru cauză este faptul că aceste imobile se aflau la data notificării în posesia

pârâtei SC U. SA, aceasta fiind obligată, conform art. 21 alin. (5) din Legea

nr. 10/2001, să nu efectueze acte de executare, cu consecința înstrăinării

bunului, sub sancțiunea nulității.

Împotriva deciziei nr. 96A din 22 martie

2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală - și a încheierii din 1 martie 2011 a declarat recurs pârâta SC

A.B.R. SA, iar împotriva aceleiași decizii a declarat recurs pârâta SC U. SA.

În dezvoltarea criticilor formulate,

pârâta SC A.B.R. SA, după ce a expus istoricul cauzei, a arătat că reclamantul nu

are calitate procesuală activă, întrucât nu are niciun fel de drept asupra imobilului

care face obiectul contractului de ipotecă; că, în mod greșit, instanța de apel

a respins excepția lipsei de interes și cererea de suspendare a judecății cauzei,

fiind unanim admis faptul că pentru a formula o cerere în fața instanței de judecată

este necesar ca reclamantul să justifice un interes în sensul de a avea un folos

practic pe care îl poate obține ca urmare a pronunțării unei hotărâri favorabile.

Acest interes trebuie să fie legitim,

personal, născut și actual, iar, în speța de față, reclamantul nu poate dovedi folosul

practic pe care îl poate obține ca urmare a constatării nulității absolute a contractului

de ipotecă, în condițiile în care cererea sa de restituire în natură a imobilului

a fost respinsă de Tribunalul București, în Dosarul nr. 21389/3/2009, ca fiind neîntemeiată,

soluție confirmată și de Curtea de Apel București, prin respingerea apelului.

Așadar, dacă reclamantul nu este îndreptățit

la restituirea în natură a imobilului ipotecat, constatarea nulității contractului

nu îi poate aduce niciun beneficiu practic, imediat, motiv pentru care cererea sa

se impune a fi respinsă ca lipsită de interes.

De aceea, în mod greșit, a apreciat instanța

de apel în prezenta cauză în sensul că reclamantul ar avea interes în obținerea

anulării contractului de ipotecă, deși cererea sa de restituire a fost respinsă,

iar hotărârea pronunțată în apel cu privire la cererea de restituire a imobilului

este supusă căilor de atac, care sunt în curs de soluționare.

În primul rând, la momentul pronunțării

deciziei recurate (22 martie 2011), nu se formulase recurs în Dosarul nr. 21389/3/2009,

acesta fiind declarat abia la data de 27 iunie 2011, deci trei luni mai târziu,

iar în al doilea rând, dacă instanța aprecia că interesul reclamantului depindea

de soluția ce urma a fi pronunțată în Dosarul nr. 21389/3/2009, atunci ar fi trebuit

să admită cererea de suspendare a judecății cauzei în baza art. 244 pct. 1 C.

proc. civ. însă, instanța respinsese deja această cerere prin încheierea pronunțată

la termenul din data de 01 martie 2011.

Așadar, însăși raționamentul instanței

de apel se contrazice, întrucât, pe de o parte, se apreciază că nu este întemeiată

cererea de suspendare a judecății cauzei până la soluționarea irevocabilă a cauzei

nr. 21389/3/2001, iar pe de altă parte, se reține că interesul reclamantului depinde

de soluția care ar fi pronunțată în recursul aflat în curs de soluționare în dosarul

de restituire a imobilului în natură (același Dosar nr. 21389/3/2009).

În mod corect, instanța de apel ar fi

trebuit să constate strânsa legătură între obiectele celor două cauze și faptul

că soluția asupra excepției lipsei de interes depinde de confirmarea sau infirmarea

dreptului reclamantului asupra imobilului ipotecat, drept care face obiectul Dosarului

nr. 21389/3/2009. În consecință, s-a solicitat admiterea cererii de suspendare a

judecății cauzei.

S-a mai arătat, că instanța de apel a

făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 21 alin (5) din Legea nr. 10/2001,

întrucât scopul pentru care legiuitorul a instituit măsura indisponibilizării imobilelor

până la soluționarea procedurilor administrative și judiciare desfășurate în temeiul

Legii nr. 10/2001 este acela de a se asigura că persoana deținătoare își poate îndeplini

obligația de restituire în natură către adevăratul proprietar.

Or, dat fiind faptul că indisponibilizarea

imobilelor în temeiul dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 aduce

o serioasă restricționare a dreptului de proprietate, aplicarea acestor dispoziții

trebuie să se facă numai pentru cazurile care au fost avute în vedere de legiuitor

la reglementarea indisponibilizării.

La analizarea incidenței sancțiunii nulității

absolute reglementate de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, instanțele de

fond ar fi trebuit să rețină că SC U. SA, ca societate comercială integral privatizată,

nu poate fi obligată la restituirea în natură, întrucât acesta nu este unitate deținătoare

în sensul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, nefiind de competența acesteia să soluționeze

notificarea, iar decizia Î.C.C.J. nr. 8047 din 12 decembrie 2008 nu produce efecte

față de pârâții din prezenta cauză, aceștia nefiind parte în cauza respectivă.

De asemenea, s-a mai arătat că reclamantul

nu este persoană îndreptățită să solicite restituirea în natură, întrucât imobilul

a ieșit din patrimoniul autorului său în baza consimțământului său prin aportare

în natură la capitalul social al unei societăți comerciale anterior anului 1945,

iar statul a preluat de la acesta, după anul 1945, numai acțiunile, nu și imobilul

care nu se mai afla în patrimoniul său; că aspectele anterior invocate ar excede

cadrului procesual; că pentru a stabili dacă imobilul ipotecat era afectat de restricția

ipotecării trebuie verificat dacă preluarea imobilului a fost abuzivă în sensul

Legii nr. 10/2001 și dacă SC U. SA este o societate care intră în categoria entităților

obligate la restituirea în natură, potrivit art. 21 alin. (1) și (2) din Legea

nr. 10/2001.

Or, imobilul ipotecat nu a fost preluat

abuziv în sensul Legii nr. 10/2001, reclamantul neprezentând nicio probă din care

să rezulte că imobilul ipotecat ar fi fost preluat abuziv de către stat de la autorul

său, iar pârâta SC U. SA nu este o entitate obligată la restituire în natură potrivit

art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001.

S-a concluzionat, că rezultă fără vreun

dubiu că imobilul ipotecat nu este supus interdicției de ipotecare prevăzută de

art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, contractul de ipotecă autentificat din

06 martie 2008 fiind încheiat în mod valabil, și că sancțiunea nulității absolute

nu este incidentă în cauză și pentru faptul că părțile contractante nu au avut cunoștință

de existența cauzei de nulitate.

În drept, s-a invocat dispozițiile

art. 299, art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Prin recursul său, pârâta SC U. SA, împotriva

aceleiași decizii, indicând art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., a arătat că instanța

de apel a respins apărările SC U. SA și SC A.B.R. SA referitoare la faptul că acestea

au încheiat contractul de ipotecă cu buna credința și respectarea legii, motivând

că SC U. SA a cunoscut despre existența notificării odată cu demararea litigiului

notat în cartea funciară, ce a făcut obiectul Dosarului nr. 16160/3/2007, însă instanța

de judecată a aplicat un raționament eronat care se bazează pe o analiza superficială

a probelor aflate la dosar.

De asemenea, s-a arătat că hotărârea

a fost pronunțata cu încălcarea sau cu aplicarea greșita a legii, respectiv a prevederilor

art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora "Sub sancțiunea nulității

absolute, până la soluționarea procedurilor administrative și, după caz, judiciare,

generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locația de

gestiune, asocierea în participațiune, ipotecarea, locațiunea, precum și orice închiriere

sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaș, schimbarea destinației, grevarea

sub orice formă a bunurilor imobile - terenuri și/sau construcții notificate potrivit

prevederilor prezentei legi”.

Acest text de lege reglementează situația

juridică a unor bunuri aparținând unor unități deținătoare în situația în care acestea

au primit notificări de restituire pentru bunurile aflate în patrimoniul lor până

la soluționarea acelei notificări.

Prin urmare, pentru ca anumite imobile

să fie indisponibilizate potrivit Legii nr. 10/2001 trebuie îndeplinite următoarele

condiții, existența unei notificări, ce îndeplinește condițiile legale cerute de

Legea nr. 10/2001, și ca aceasta să fie adresată către unitatea deținătoare, adică

persoana juridica ce are în patrimoniul său imobilele a căror restituire se cere

în notificare. Dacă aceste două condiții sunt îndeplinite cumulative atunci interdicția

prevăzută de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 este pe deplin aplicabilă unității

deținătoare notificate.

Or, la momentul intrării în vigoare a

Legii nr. 10/2001, SC U. SA nu se regăsea în niciuna dintre situațiile prevăzute

la art. 21alin. (1) și (2) ale Legii nr. 10/2001, întrucât statul nu deține la momentul

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 nicio acțiune la SC U. SA.

Prin urmare, atât timp cât SC U. SA nu

se încadrează în categoria persoanelor ce dețin în proprietate terenuri restituibile

în natură, în speță, nu sunt aplicabile prevederile art. 21 alin. (5) din Legea

nr. 10/2001.

În acest sens, s-a mai arătat că, la

momentul încheierii contractului de ipoteca, societății SC U. SA nu i se aplica

interdicția prevăzută de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, unul dintre motive

fiind faptul că nu era îndeplinită una dintre condițiile legale, esențiale pentru

aplicarea interdicției și anume primirea unei notificări în baza Legii nr. 10/2001,

iar, în lipsa unei astfel de notificări, SC U. SA nu era ținută să respecte prevederile

Legii nr. 10/2001 și putea să dispună de bunurile sale în mod liber.

Faptul că reclamantul a trimis o notificare

către Primăria municipiului București nu poate atrage aplicabilitatea către SC

U. SA a unor dispoziții legale care devin incidente doar în prezența actului declanșator

al procedurilor prevăzute de Legea nr. 10/2001, anume notificarea, iar la momentul

încheierii contractului de ipoteca nicio normă juridică aplicabilă societății SC

U. SA nu-i interzicea acesteia să încheie acte de dispoziție cu privire la bunurile

sale.

În recurs, la dosarul cauzei, s-a depus

decizia din 23 mai 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

I civilă, în Dosarul nr. 21389/3/2009, prin care s-a admis cererea de intervenție

formulată de intervenienta SC A.B.R. SA în interesul intimatei pârâte SC U. SA și

s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.V. împotriva deciziei

din 26 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, prin care s-a

respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul S.V. împotriva sentinței civile

nr. 922 din 18 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă

în Dosarul nr. 21389/3/2009, prin care s-a admis excepția lipsei calității procesuale

pasive a Ministerului Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național, pe cererea de

chemare în garanție, aceasta fiind respinsă în consecință, s-a respins cererea reclamantului

în contradictoriu cu pârâta SC U. SA, și s-a respins cererea de chemare în garanție

formulată împotriva Ministerului Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.

Obiectul litigiului soluționat prin decizia

nr. 3644 din 23 mai 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

I civilă, l-a constituit cererea reclamantului de restituire în natură a imobilului

situat în București, str. I.B., compus din teren în suprafață de 4.411 m.p. și clădire,

imobil ce face obiectul contractului de ipotecă a cărui nulitate absolută se solicită

a fi constată prin prezentul litigiu, formulată în condițiile Legii nr. 10/2001,

urmare a lipsei răspunsului SC U. SA la notificarea emisă de B.E.J. A.P. și înregistrată

la SC U. SA la 11 martie 2009.

Prin aceeași decizie, s-a reținut legalitatea

soluțiilor pronunțate în fond și apel privind respingerea cererii reclamantului

S.V. de restituire în natură a imobilului situat în București, str. I.C., în temeiul

Legii nr. 10/2001, cu motivarea că autorul reclamantului nu a fost proprietarul

acestui imobil, ci acționar majoritar la societatea comercială care avea în patrimoniul

său imobilul în litigiu, regimul juridic al acestuia căzând sub incidența art. 18

din Legea nr. 10/2001, iar reclamantul nu se încadrează în niciuna din ipotezele

de excepție prevăzute de acest text de lege, când se pot restituit în natură imobilele

proprietate persoane juridice către persoanele îndreptățite, întrucât autorul său

nu a fost unic asociat la persoana juridică proprietară a imobilului și nici nu

a dovedit că este moștenitorul tuturor asociaților și că aceștia erau membrii ai

aceleiași familii.

Față de cele arătate, examinând criticile

formulate de recurentele pârâte, ce se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 9

C. proc. civ., încadrarea în drept a acestora fiind făcută de către instanță, potrivit

art. 306 alin. (3) C. proc. civ., se constată următoarele:

Soluția dată prin încheierea din 1 martie

2011, de respingere a cererii de suspendare a judecății până la soluționarea irevocabilă

a cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. 21389/3/2009 al Curții de Apel, secția

a IV-a civilă, analizată la data pronunțării acesteia apare ca nefondată, întrucât

față de soluția ce urma a se da în cauza respectivă, al cărui obiect a fost arătat

mai sus, depindea soluționarea motivului de apel privind existența interesului reclamantului

în constatarea nulității absolute a contractului de ipotecă.

Însă, la momentul soluționării prezentului

recurs, față de soluționarea irevocabilă a litigiului ce a făcut obiectul Dosarului

nr. 21389/3/2009, prin decizia nr. 3644 din 23 mai 2012, pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția I civilă, se constată că nu se mai impune măsura

suspendării judecării cauzei în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.,

așa cum susține recurenta pârâta SC A.B.R. SA, prin motivele de recurs.

Prin urmare, deși se constată nelegalitatea

încheierii din 1 martie 2011, instanța de recurs nu va dispune suspendarea judecății

cauzei în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., întrucât, în speță, nu

mai sunt îndeplinite cerințele acestui text de lege.

În ceea ce privește criticile formulate

de recurentele pârâte împotriva deciziei nr. 96A din 22 martie 2011 a Curții de

Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală,

se constată următoarele:

Pârâta SC A.B.R. SA a invocat prin motivele

de recurs, pe lângă criticile privind nelegalitatea deciziei recurate în ceea ce

privește fondul litigiului și excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantului,

precum și a lipsei de interes în promovarea acțiunii, excepții de fond, dirimante,

astfel că instanța, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ., va proceda mai

întâi la analizarea acestora, deoarece, în măsura în care vor fi găsite ca întemeiate,

fac de prisos în totul cercetarea în fond a pricinii.

Astfel, calitatea procesuală activă presupune

identitatea între reclamant și titularul dreptului în raportul juridic dedus judecății.

Întrucât, asupra imobilului ce a constituit

obiectul contractului de ipotecă, a cărui nulitate absolută s-a invocat în prezentul

litigiu, reclamantul își valorifica dreptul la restituire în natură într-un alt

litigiu, se constată că acesta are calitate procesuală activă în prezentul litigiu.

În ceea ce privește excepția lipsei de

interes a reclamantului în promovarea acțiunii, se constată că este întemeiată,

pentru cele ce succed:

Una din condițiile necesare pentru exercitarea

acțiunii civile, de regulă, prin cererea de chemare în judecată, o constituie interesul,

ce semnifică un profit sau un avantaj de ordin material sau moral, pe care partea

îl urmărește prin punerea în mișcare a procedurii judiciare.

În speță, se constată că, la momentul

promovării acțiunii, reclamantul avea un interes legitim pentru a solicita în justiție

constatarea nulității absolute a contractului de ipotecă, întrucât, într-un litigiu

separat, întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, acesta solicitase restituirea

în natură a bunului imobil asupra căruia se instituia ipoteca de rangul I, ca garanție

reală imobiliară, pentru împrumutul acordat de pârâta SC A.B.R. SA pârâtei SC

U. SA, prin contractul de ipotecă a cărui nulitate absolută s-a solicitat a fi constatată

prin prezenta acțiune.

Condiția existenței interesului în promovarea

unei acțiunii în justiție trebuie, însă, să existe pe tot parcursul procesului,

iar cu privire la acest aspect, se constată că, în recurs, la dosarul cauzei s-a

depus decizia nr. 3644 din 23 mai 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția a I-a civilă, irevocabilă, pronunțată în litigiul întemeiat pe

dispozițiile Legii nr. 10/2001, prin care s-a respins cererea reclamantului de restituire

în natură a imobilului asupra căruia s-a instituit ipoteca de rangul I, prin contractul

de ipotecă a cărui nulitate absolută s-a solicitat a fi constatată prin acțiunea

ce face obiectul prezentului litigiu.

Prin urmare, se constată că interesul

material justificat prin cererea de chemare în judecată nu mai există, astfel că

acțiunea reclamantului apare ca fiind lipsită de interes.

Așa fiind, se constată că excepția lipsei

de interes a reclamantului în promovarea prezentei acțiuni este întemeiată, iar

consecința admiterii acesteia, ca motiv de recurs, duce la respingerea cererii fără

a mai fi analizate celelalte critici privind fondul pricinii formulate de recurentele

pârâte.

Pentru considerentele expuse, instanța,

în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursurile declarate de recurentele

pârâte, va modifica decizia și încheierea recurată, în sensul că va admite apelurile

declarate de pârâte împotriva sentinței primei instanțe, pe care o va schimba în

tot, în sensul respingerii cererii formulate de reclamantul S.V.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâta

SC A.B.R. SA împotriva deciziei nr. 96A din 22 martie 2011 a Curții de Apel București,

secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală - și încheierii

din 1 martie 2011, și de pârâta SC U. SA împotriva aceleiași decizii, pe care le

modifică.

Admite apelurile formulate de pârâtele

SC A.B.R. SA și SC U. SA împotriva sentinței civile nr. 665 din 14 mai 2010 a Tribunalului

București, secția a V-a civilă, pe care o schimbă în tot, în sensul că respinge

cererea formulată de reclamantul S.V., în contradictoriu cu pârâtele SC A.B.R.

SA și SC U. SA.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 septembrie 2012.