ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 276/2009

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 9018,

pronunțată la data de 3 iulie 2007, secția comercială a VI-a a Tribunalului

București a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta SC R. SA, prin

administrator judiciar S.L., în contradictoriu cu pârâta B.C.R. SA, sucursala județeană

Mureș, a constatat nulitatea absolută, parțială, a contractului de cauțiune nr.

47, încheiat la data de 18 iunie 1999, numai sub aspectul punctului 2, a

respins, ca neîntemeiată, cererea de constatare a nulității absolute a actului

adițional, autentificat sub nr. 2279, la data de 11 iunie 1999, la contractul

de garanție, autentificat sub nr. 2217, din data de 9 iunie 1999.

Spre a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că între pârâtă și SC

N. SA s-a încheiat, la data de 9 iunie 1999, acordul de garanție nr. 44, în

vederea eliberării unei scrisori de garanție până la concurența sumei de

7.000.000.000 lei, în care s-a prevăzut acordul B.C.R. de a emite scrisori de

garanție bancară în acest cuantum la cererea SC N. SA; că, la data de 9 iunie

1999, între părțile litigante s-a încheiat contractul de garanție imobiliară,

autentificat sub nr. 2217 de BNP Asociați M. și M., reclamanta, în calitate de

fidejusor, obligându-se să garanteze menționatul acord de garanție în solidar

cu debitoarea SC N. SA, garanția constituindu-se prin ipotecarea imobilului

situat în București compus din etajele 6, 7 și 8, apartamentele 25 –33, sector

3, în suprafață totală 710 mp, la care se adaugă terasa în suprafață de 154/18

mp, împreună cu cota indiviză din părțile și dependințele imobilului bloc,

aflate în folosință comună; că, la data de 18 iunie 1999, între pârâtă și SC N.

SA s-a încheiat contractul de împrumut nr. 47, prin care banca a acordat

acestei societăți un împrumut de 4.000.000.000 lei, cu o dobândă de 41 %/an;

că, ulterior încheierii contractului de garanție imobiliară, aceleași părți, au

încheiat actul adițional la acest contract, autentificat sub nr. 2279, la data

de 11 iunie 1999, de B.N.P. Asociați M. și M., constând în modificarea art.1

alin.1 al contractului, în sensul că reclamanta fidejusor garantează acordul de

garanție nr. 44 din 9 iunie 1999, în vederea eliberării unei scrisori de

garanție până la concurența sumei de 3.000.000.000 lei, precum și contractul de

credit nr. 47/1999, prin care se acordă un împrumut de 4.000.000.000 lei SC N.

SA, restul prevederilor rămânând nemodificate; că părțile în cauză au încheiat,

la data de 18 iunie 1999, contractul de cauțiune înregistrat sub nr. 47,

obiectul acestuia constând în obligația fidejusorului de a garanta, în favoarea

băncii pârâte, creditul de 4.000.000.000 lei, pe care aceasta l-a acordat SC N.

SA și dobânzile aferente, fidejusorul obligându-se, totodată, să garanteze

obligația în mod solidar cu debitorul, făcându-se mențiunea că garanția se

constituie asupra imobilului sus-arătat; că reclamanta a investit instanța

solicitând să constate nulitatea absolută a actului adițional la contractul de

garanție imobiliară, autentificat sub nr. 2279 la data de 11 iunie 1999 de

B.N.P. Asociați M. și M., precum și a contractului de cauțiune nr. 47 din data

de 18 iunie 1999, învederând, ca motive de nulitate, încălcarea dispozițiilor

art. 948 pct. 1 și pct. 2 C. civ., precum și a celor prevăzute de art. 111 și

art. 143 din Legea nr. 31/1990, în forma și numerotarea de la acea dată, iar,

cu referire la contractul de cauțiune, a invocat, ca motiv de nulitate,

nerespectarea formei solemne, impusă de lege

ad validitatem

, deci

încălcarea dispozițiilor art. 1772 C. civ. privind constituirea ipotecii.

Tribunalul a apreciat ca fiind

neîntemeiate motivele de nulitate invocate prin prisma art. 948 pct. 1 și pct. 2

C. civ., motivat de faptul că, în cauză, nu se pune problema lipsei capacității

de a contracta sau a lipsei consimțământului persoanei care, în numele

societății reclamante, a încheiat actele a căror nulitate se invocă, având în

vedere că acestea au fost încheiate de administratorul său, obligațiile

administratorilor fiind reglementate de dispozițiile referitoare la mandat și

de cele speciale, prevăzute de Legea nr. 31/1990 (art. 72), iar argumentele

prin prisma cărora se invocă lipsa capacității persoanei care a încheiat actele

în discuție și lipsa consimțământului acesteia la încheierea lor privesc, de

fapt, lipsa mandatului sau depășirea limitelor acestuia, neputând fi atrasă

sancțiunea nulității absolute, și a înlăturat susținerea încălcării art. 143

din Legea nr. 31/1990, în vigoare la data încheierii actelor în discuție, în

considerarea probelor administrate, din analiza cărora rezultă că valoarea

imobilului adus garanție nu depășea jumătate din valoarea contabilă a activelor

societății.

Cu referire la contractul de

cauțiune nr. 47, încheiat la data de 18 iunie 1999, prima instanță a constatat

că acesta privește două operațiuni juridice, în sensul de

negotium

și

anume o fidejusiune convențională, ce constituie o garanție personală, prin

care reclamanta s-a obligat să garanteze obligațiile debitorului SC N. SA în

solidar cu acesta - convenție pentru care legea nu impune forma autentică

pentru validitatea sa, simplul acord de voință al părților fiind suficient

pentru încheierea sa valabilă - și o ipotecă convențională (art. 2), pentru

care legea impune respectarea formei solemne sub sancțiunea nulității, conform

art. 1772 C. civ., nerespectată, situație ce impune nulitatea acestui act juridic

numai sub aspectul pct.2.

Secția a VI-a comercială a Curții de

Apel București, prin decizia comercială nr. 64, pronunțată la data de 4

februarie 2008, a admis apelul formulat de reclamantă împotriva sentinței

tribunalului pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a constatat și

nulitatea actului adițional autentificat sub nr. 2279 din 11 iunie 1999 la

contractul de garanție autentificat sub nr. 2217 din 9 iunie 1999 și a

contractului de cauțiune nr. 47/1999 și în ceea ce privește pct. 1, menținând celelalte

dispoziții ale sentinței atacate și a respins, ca nefondat, apelul formulat de

pârâtă împotriva acestei hotărâri.

Pentru a pronunța această decizie

instanța de control judiciar a reținut, în principal, cu privire la apelul

reclamantei, că, în cauză, au fost încălcate dispozițiile art. 1774 și art. 1776

C. civ., având în vedere că ipoteca nu a fost determinată asupra valorii

garantate, întrucât garantarea împrumutului acordat prin contractul de credit

nr. 47/1999 s-a făcut și cu privire la dobânzile aferente, precum și

dispozițiile art. 111 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 31/1990, potrivit cărora

adunarea generală ordinară a acționarilor este obligată să hotărască gajarea

uneia sau mai multor unități ale societății, sediul social circumscriindu-se

sferei acestora; că sediul social, ca element de identificare a societății, nu

poate fi asimilat unui simplu bun din patrimoniul societății, pentru care, atât

timp cât valoarea sa nu o depășește pe cea prevăzută de art. 143 din aceeași

lege, nu este necesar acordul A.G.A., deci prezumția de mandat valabil acordat

administratorului pentru acte de dispoziție pentru bunuri a căror valoare nu

depășește ½ din valoarea contabilă a activelor societății, conform

dispozițiilor art. 35 din Decretul nr. 31/1954, art. 55 raportat la art. 143

din Legea nr. 31/1990, nu operează în cauză, fiind incidentă dispoziția

specială prevăzută de art. 111 alin. (2) lit. f), încălcată de pârâtă prin

acceptarea încheierii convențiilor prin care s-a garantat contractul de credit

nr. 47/1999, cu încălcarea dispozițiilor privind exprimarea consimțământului

societății cu privire la gajarea sediului social, ceea ce atrage nulitatea

absolută a acestora, situație în care, în mod nejustificat, prima instanță a

înlăturat apărările întemeiate pe dispozițiile art. 948 pct. 2 C. civ.

Cu referire la apelul pârâtei,

instanța de apel a reținut că motivele invocate atrag nulitatea absolută, așa

încât dreptul la acțiune este imprescriptibil, cum corect a considerat prima

instanță.

Împotriva menționatei decizii a

formulat recurs apelanta – pârâtă, invocând motivul prevăzut pe art. 304 pct. 9

C. proc. civ. și solicitând modificarea, în tot, a hotărârii atacate, în sensul

respingerii apelului reclamantei și menținerii sentinței tribunalului.

În motivarea recursului s-a arătat,

în esență, că instanța de apel a dat o greșită soluționare excepției

prescripției dreptului la acțiune, având în vedere că nerespectarea condițiilor

impuse de art. 111 și art. 143 din Legea societăților comerciale induce

nulitatea relativă a actului, ce poate fi solicitată doar de către acționari,

nu de societatea comercială prin reprezentanții săi, în speță de

administratorul judiciar al societății reclamante și a făcut o greșită aplicare

a dispozițiilor art. 1174, art. 1776 C. civ. și art. 111 lit. f) din Legea

societăților comerciale.

Prin întâmpinarea formulată în cauză

intimata a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei atacate,

apreciind neîntemeiate criticile aduse acestei hotărâri.

Recursul este fondat în ce privește

criticile referitoare la admiterea apelului reclamantei, instanța de apel

reținând, în mod greșit, incidența art. 1774 și art. 1776, motivat de

nerespectarea principiului specializării ipotecii sub dublu aspect, respectiv

asupra imobilului ofertat în garanție cât și asupra valorii garantate, având în

vedere că în actul adițional s-a precizat suma pentru care se garantează ca

fiind de 400.000 lei – fără dobânzi, iar, prin contractul de cauțiune - garanție

personală pentru care nu se cere forma autentică - se face mențiunea existenței

contractului de ipotecă, fiind irelevant, din această perspectivă, faptul că în

contractul de credit este trecută, la capitolul garanții, mențiunea că sunt

garantate creditul și dobânzile aferente.

Este de observat că sediul social

este un bun care se găsește în patrimoniul societății și că, în speță, există

hotărârea adunării generale a acționarilor societății intimate de gajare a

acestui bun, care nu poate fi identificat cu o „unitate” în sensul art. 111

lit. f) din Legea nr. 31/1990, ori, existând menționatul acord și având în

vedere că bunul, ce a făcut obiectul contractului de garanție imobiliară,

reprezintă un bun din patrimoniul societății, se constată că prevederile art. 143

din Legea societăților comerciale au fost respectate în speță – iar actul

încheiat de administrator se încadrează în cerințele acestui text, întrucât

valoarea menționatului bun nu depășește ½ din valoarea activelor

societății, existentă la momentul încheierii actului adițional la contractul de

garanție imobiliară, mandatul administratorilor fiind acela de a gaja bunul

până la concurența sumei de 700.000 lei, deci nu se poate reține inexistența

consimțământului societății la gajarea bunului imobil și deci incidența art. 948

pct. 2 C. proc. civ.

În ce privește critica respingerii

apelului pârâtei se constată că aceasta este nefondată, întrucât motivul

nulității invocate prin acțiunea introductivă conferă acesteia caracter

imprescriptibil, iar excepția lipsei calității procesuale active a societății

reclamante nu-și găsește justificare, față de calitatea sa de parte

contractantă în actele juridice a căror nulitate se solicită, fiind irelevant,

din perspectiva legitimării procesuale a părții, legala sa reprezentare de

către administratorul său judiciar, desemnat de Tribunalul București.

Având în vedere că prin argumentarea

excepției lipsei calității procesuale active recurenta vizează lipsa calității

de reprezentant al SC R. SA a numitului S.L., semnatar al cererii de chemare în

judecată, se constată că nici această excepție nu-și găsește justificare în

cauză, față de împrejurarea că, la data formulării menționatei cereri, acesta

era administratorul judiciar al societății reclamante, fiind desemnat, în

această calitate, prin Încheierea Tribunalului București din data de 2 martie

2000, conform art. 18 din Legea nr. 64/1995, republicată.

Pentru aceste considerente,

constatând incidența motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (19 teza 1 alin. (2) și alin. (3) C.

proc. civ. va admite recursul declarat în cauză, va modifica, în parte, decizia

atacată și va respinge apelul formulat de reclamantă împotriva sentinței

tribunalului, menținând soluția dată apelului formulat de pârâtă împotriva

aceleiași hotărâri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta B.C.R.

S.A. București, împotriva deciziei Curții de Apel București nr. 64 din 4

februarie 2008, modifică, în parte, decizia atacată, în sensul că respinge

apelul declarat de reclamantă.

Menține celelalte dispoziții ale

deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi

4 februarie 2009.