ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 104/2013

Asupra

recursului de față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința comercială nr. 16306 din 19 septembrie

2011 Tribunalul București - secția a VI-a Comercială a respins ca nefondată

cererea formulată de reclamanta SC R.D. SRL în contradictoriu cu pârâta Regia

Autonomă a DISTRIBUȚIEI ȘL Exploatării Filmelor „RomâniaFilm".

Pentru a hotărî astfel s-a reținut că reclamanta a

investit instanța judecătorească cu o acțiune în realizare, respectiv obligarea

pârâtei de a-i înstrăina în temeiul art. 12 din Legea nr. 346/2004 activul

reprezentat de Cinematograful „Tineretului", situat în Municipiul Tulcea,

dar că aceasta nu întrunește cerințele legii referitoare la existența unui

activ disponibil utilizat de către reclamantă, la data intrării în vigoare a

Legii nr. 346/2004. În acest sens s-a reținut că părțile, au încheiat în anul

2009 un contract de închiriere al imobilului de mai sus, că la art. 12 lit. b)

din lege s-a prevăzut ca activul să se afle în folosința reclamantului la data

intrării în vigoare a legii și că se poate observa cum amintitul contract de

închiriere este încheiat la o dată când Legea nr. 346/2004 era în vigoare. În

continuare s-a ținut seama de faptul că bunul nu este activ disponibil deoarece

nici nu se afla în proprietatea privată a statului, aspect ce reiese din

interpretarea pct. 8 al articolului unic al Legii nr. 303/2008 privind

aprobarea O.U.G. nr. 7/2008 pentru

modificarea

și completarea O.G. nr. 39/2005 privind cinematografia,

precum și pentru

modificarea Legii nr. 328/2006 pentru aprobarea O.G. nr. 39/2005.

Pentru aceasta s-a considerat că și sălile de

cinematograf aflate la data intrării în vigoare a Legii nr. 303/2008 în

proprietatea privată a statului și în administrarea Regiei Autonome a

Distribuției și Exploatării Filmelor „Româniafilm" erau, prin efectul

legii, scoase din proprietatea privată a statului și trecute în proprietatea

publică a unităților administrativ teritoriale, chiar dacă, anterior acestui

moment al intrării legii în vigoare, procedura de înstrăinare reglementată prin

Legea nr. 346/2004 fusese demarată.

Apelul

formulat de reclamanta SC R.D. SRL împotriva acestei sentințe a fost respins ca

nefondat de Curtea de Apel București - secția a V-a civilă prin decizia civilă nr.

96/2012 din 28 februarie 2012.

În argumentarea acestei decizii instanța de apel a

reținut, în esență, că reclamanta deține și exploatează activul denumit

Cinematograful „Tineretului" situat în Municipiul Tulcea, în baza

contractului de închiriere din 4 iunie 2009 încheiat cu Regiei Autonome a

Distribuției și Exploatării Filmelor „Româniafilm", în calitate de

locator.

S-a reținut că O.U.G. nr. 47/2011, dispune la art. 1 alin.

(2) că sălile și grădinile de spectacol cinematografic împreună cu terenurile

aferente acestora (prevăzute la pozițiile 134-166 din Anexa nr. 1), libere de

sarcini, trec din proprietatea privată a statului în proprietatea publică a

statului și în administrarea Regiei Autonome a Distribuției și Exploatării

Filmelor „Româniafilm" și că la poziția 124 din Anexa 1 la O.U.G. nr. 47/2011

se află cinematograful în litigiu.

S-a constatat de asemenea, de la data intrării în

vigoare a susmenționatei ordonanțe nu se mai pot încheia protocoale cum

prevedeau dispozițiile Legii nr. 328/2006.

Cu toate acestea, deși bunul în litigiu se află în

administrarea pârâtei și întrunește și cerințele unui activ disponibil pentru a

putea fi înstrăinat reclamantei chiriașe, în speță au devenit aplicabile

prevederile art. 1 pct. 40 - art. 67 din Legea nr. 328/2006 pentru aprobarea O.G.

nr. 39/2005 privind cinematografia, în vigoare din mai 2011, potrivit cărora

diminuarea participației statului la unitățile aflate sub autoritatea

Ministerului Culturii și Cultelor, prevăzute la art. 66, precum și vânzarea

sălilor și grădinilor de spectacol, cinematografic, a terenurilor aferente

acestora, aflate în proprietatea privată a statului și în administrarea Regiei

Autonome a Distribuției și Exploatării Filmelor „Româniafilm" poate fi

făcută doar pe baza unor strategii specifice, emise de Ministerul Culturii și

Cultelor, pentru fiecare societate și aprobate prin hotărâre a Guvernului.

S-a apreciat că aceste prevederi presupun elaborarea

unei strategii din partea Guvernului pentru a se realiza privatizarea,

respectiv vânzarea sălilor și grădinilor de spectacol cinematografic, iar

pretențiile reclamatei de a fi obligată pârâta să înstrăineze activul în

litigiu printr-un contract de vânzare-cumpărare care să nu țină seama de

normele speciale anterior evocate sunt neîntemeiate.

Împotriva acestei decizii reclamanta SC R.D. SRL a

declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În argumentarea motivului de recurs indicat, recurenta

a susținut, în esență, că soluția instanței de apel se întemeiază pe un text de

lege abrogat, respectiv dispozițiile art. 67 din O.G. nr. 39/2005 privind

cinematografia, ce a fost abrogat la data de 02 ianuarie 2009 ca urmare a

intrării în vigoare a Legii nr. 303/2008 unde prin articolul unic pct. 7 s-a

prevăzut abrogarea art. 67.

Astfel că, susține recurenta, ipoteza expusă de

instanța de apel în argumentarea soluției, potrivit căreia art. 1 pct. 40-art. 67 din Legea nr. 328/2006 pentru aprobarea O.G. nr.

39/2005 privind cinematografia este în vigoare din mai 2011 nu numai că nu este

susținută de nici un argument juridic, ci aceasta contravine dispozițiilor art.

64 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă

pentru elaborarea actelor normative, republicată.

Recurenta susține că soluția instanței de apel nu ține

cont de principiul specialia generalibus derogant întrucât din formularea

motivării reiese faptul că instanța de apel atribuie prevederilor art. 67 din O.G.

nr. 39/2005 un caracter special, fără însă a se motiva acest aspect prin

raportare la temeiul de drept al acțiunii introductive de instanță.

Recurenta mai

susține că decizia recurată a fost dată cu încălcarea

art. 14 din Legea nr.

346/2004 întrucât așa cum rezultă din textul articolului menționat pârâtei îi

revine obligația de a adopta în consiliul de administrație hotărâri privind

vânzarea și să informeze ministerul de resort.

Totodată apreciază că, în acord cu procedura specială

de vânzare instituită prin prevederile Legii nr. 346/2004, singura obligație

instituită în sarcina misterului de resort, în speță Ministerul Culturii și

Patrimoniului Cultural, este aceea de a urmări îndeplinirea de către

recurenta-pârâtă a obligațiilor instituite în sarcina acesteia prin prevederile

ari. 12 alin. (1) și nu de a emite strategii în domeniul stimulării înființării

și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii.

Recurenta

susține că decizia recurată a fost dată cu încălcarea a

rt. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția pentru Apărarea

Drepturilor

Omului și Libertăților Fundamentale.

În

opinia recurentei prin apelul la noțiunea de speranță legitimă, doctrina a

semnalat lărgirea sferei de aplicare a art. 1 din Protocolul nr. 1,

considerându-se că, în anumite condiții particulare, dreptul de a accede la

proprietate este susceptibil de a fi el însuși calificat ca „bun", fiind

vorba de un interes cu caracter economic căruia nu i se poate refuza a priori

aptitudinea de a cădea în câmpul de aplicare al art. 1.

Recurenta susține că protejată în aceeași măsură ca și

dreptul de proprietate privată deja obținut, această speranță legitimă este o

creanță certă cât privește existența sa, adică reprezintă dreptul cert al unei

persoane de a obține un bun.

Pentru aceste motive, recurenta a solicitat admiterea

recursului, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul admiterii apelului

modificarea în tot a sentinței comerciale nr. 16306 din 19 septembrie 2011

pronunțată de Tribunalul București - secția a VI-a comercială și pe fond

admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Prin

întâmpinarea depusă la dosar intimata pârâtă Regiei Autonome a Distribuției și

Exploatării Filmelor „Româniafilm", răspunzând criticilor recurentei

reclamante, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea

deciziei recurate ca temeinică și legală.

Recursul este nefondat și va fi respins pentru

următoarele considerente:

Problema de drept

care se pune în speță nu este cea a îndreptățirii

reclamantei de a

solicita obligarea pârâtei să procedeze la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare a activului bun imobil ce face obiectul prezentului litigiu

în baza art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 346/2004, ci aceea dacă

respectivul bun mai poate fi vândut, în condițiile în care a devenit

inalienabil, prin efectul Legii nr. 303/2008, precum și în condițiile apariției

O.U.G. nr. 47/2011.

Întreaga aserțiune a recurentei privind dispozițiile art.

67 din Legea nr. 328/2006 și a principiului speciala generalibus derogant sunt

chestiuni ce nu au relevanță în soluționarea cauzei întrucât soluția instanței

de apel s-a fundamentat în principal pe dispozițiile O.U.G. nr. 47/2011.

Odată cu apariția O.U.G. nr. 47/2011, publicată în M. Of. nr.

365 din 25 mai 2011, anterior pronunțării în cauză a sentinței instanței de

fond - nr. 16306 din 19 septembrie 2011 a Tribunalului București - legiuitorul

a eliminat încheierea protocolului reglementat de vechea legislație, ca urmare

a faptului că majoritatea autorităților administrației publice locale nu au

întreprins măsurile legale și procedurale pentru preluarea cinematografelor în

domeniul public al unităților administrativ-teritoriale locale, comunale,

orășenești, municipale și al sectoarelor municipiului București, după caz, și

în administrarea consiliilor locale respective.

De precizat este faptul că, potrivit aceleiași norme legale

enunțate mai sus, legiuitorul a lămurit regimul juridic al imobilelor

administrate de pârâtă, în sensul că acestea trec din proprietatea privată a

statului în proprietatea publică a statului.

Astfel fiind se constată că instanța de apel a făcut o

corectă aplicare a dispozițiilor O.U.G. nr. 47/2011.

Referitor la noțiunea de „speranță legitimă", fiind

vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de

creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de

protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază

suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa este

confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale.

(Cauza Atanasiu ș.a. contra României, paragraful 137).

O asemenea jurisprudență nu s-a conturat însă, iar

noțiunea de „speranță legitimă" nu are o bază suficientă în dreptul

intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci

era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

Neexistând o soluție definitivă, reclamanta nu are un

drept definitiv câștigat, motiv pentru care nu este titularul unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În ceea ce privește criticile vizând interpretarea

greșită a dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 346/2004 Curtea, constată că sunt

chestiuni ce exced controlului judiciar în calea de atac a recursului, acestea

nefiind analizate de instanța de apel.

Pentru aceste considerente, înalta Curte, în temeiul

dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., urmează să respingă ca nefondat recursul

reclamantei SC R.D. SRL.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC

R.D. SRL împotriva deciziei civile nr. 96/2012 din 28 februarie 2012 a Curții

de Apel București - secția a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 17 ianuarie 2013