ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 104/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 16306 din 19 septembrie 2011 Tribunalul București - secția a VI-a Comercială a respins ca nefondată cererea formulată de reclamanta SC R.D. SRL în contradictoriu cu pârâta Regia Autonomă a DISTRIBUȚIEI ȘL Exploatării Filmelor „RomâniaFilm". Pentru a hotărî astfel s-a reținut că reclamanta a investit instanța judecătorească cu o acțiune în realizare, respectiv obligarea pârâtei de a-i înstrăina în temeiul art. 12 din Legea nr. 346/2004 activul reprezentat de Cinematograful „Tineretului", situat în Municipiul Tulcea, dar că aceasta nu întrunește cerințele legii referitoare la existența unui activ disponibil utilizat de către reclamantă, la data intrării în vigoare a Legii nr. 346/2004.

În acest sens s-a reținut că părțile, au încheiat în anul 2009 un contract de închiriere al imobilului de mai sus, că la art. 12 lit. b) din lege s-a prevăzut ca activul să se afle în folosința reclamantului la data intrării în vigoare a legii și că se poate observa cum amintitul contract de închiriere este încheiat la o dată când Legea nr. 346/2004 era în vigoare. În continuare s-a ținut seama de faptul că bunul nu este activ disponibil deoarece nici nu se afla în proprietatea privată a statului, aspect ce reiese din interpretarea pct. 8 al articolului unic al Legii nr. 303/2008 privind aprobarea O.U.G. nr. 7/2008 pentru modificarea și completarea O.G. nr. 39/2005 privind cinematografia, precum și pentru modificarea Legii nr. 328/2006 pentru aprobarea O.G.

nr. 39/2005. Pentru aceasta s-a considerat că și sălile de cinematograf aflate la data intrării în vigoare a Legii nr. 303/2008 în proprietatea privată a statului și în administrarea Regiei Autonome a Distribuției și Exploatării Filmelor „Româniafilm" erau, prin efectul legii, scoase din proprietatea privată a statului și trecute în proprietatea publică a unităților administrativ teritoriale, chiar dacă, anterior acestui moment al intrării legii în vigoare, procedura de înstrăinare reglementată prin Legea nr. 346/2004 fusese demarată. Apelul formulat de reclamanta SC R.D.

SRL împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel București - secția a V-a civilă prin decizia civilă nr. 96/2012 din 28 februarie 2012. În argumentarea acestei decizii instanța de apel a reținut, în esență, că reclamanta deține și exploatează activul denumit Cinematograful „Tineretului" situat în Municipiul Tulcea, în baza contractului de închiriere din 4 iunie 2009 încheiat cu Regiei Autonome a Distribuției și Exploatării Filmelor „Româniafilm", în calitate de locator. S-a reținut că O.U.G. nr. 47/2011, dispune la art. 1 alin. (2) că sălile și grădinile de spectacol cinematografic împreună cu terenurile aferente acestora (prevăzute la pozițiile 134-166 din Anexa nr. 1), libere de sarcini, trec din proprietatea privată a statului în proprietatea publică a statului și în administrarea Regiei Autonome a Distribuției și Exploatării Filmelor „Româniafilm" și că la poziția 124 din Anexa 1 la O.U.G.

nr. 47/2011 se află cinematograful în litigiu. S-a constatat de asemenea, de la data intrării în vigoare a susmenționatei ordonanțe nu se mai pot încheia protocoale cum prevedeau dispozițiile Legii nr. 328/2006. Cu toate acestea, deși bunul în litigiu se află în administrarea pârâtei și întrunește și cerințele unui activ disponibil pentru a putea fi înstrăinat reclamantei chiriașe, în speță au devenit aplicabile prevederile art. 1 pct. 40 - art. 67 din Legea nr. 328/2006 pentru aprobarea O.G.

nr. 39/2005 privind cinematografia, în vigoare din mai 2011, potrivit cărora diminuarea participației statului la unitățile aflate sub autoritatea Ministerului Culturii și Cultelor, prevăzute la art. 66, precum și vânzarea sălilor și grădinilor de spectacol, cinematografic, a terenurilor aferente acestora, aflate în proprietatea privată a statului și în administrarea Regiei Autonome a Distribuției și Exploatării Filmelor „Româniafilm" poate fi făcută doar pe baza unor strategii specifice, emise de Ministerul Culturii și Cultelor, pentru fiecare societate și aprobate prin hotărâre a Guvernului.

S-a apreciat că aceste prevederi presupun elaborarea unei strategii din partea Guvernului pentru a se realiza privatizarea, respectiv vânzarea sălilor și grădinilor de spectacol cinematografic, iar pretențiile reclamatei de a fi obligată pârâta să înstrăineze activul în litigiu printr-un contract de vânzare-cumpărare care să nu țină seama de normele speciale anterior evocate sunt neîntemeiate. Împotriva acestei decizii reclamanta SC R.D. SRL a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În argumentarea motivului de recurs indicat, recurenta a susținut, în esență, că soluția instanței de apel se întemeiază pe un text de lege abrogat, respectiv dispozițiile art. 67 din O.G.

nr. 39/2005 privind cinematografia, ce a fost abrogat la data de 02 ianuarie 2009 ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 303/2008 unde prin articolul unic pct. 7 s-a prevăzut abrogarea art. 67. Astfel că, susține recurenta, ipoteza expusă de instanța de apel în argumentarea soluției, potrivit căreia art. 1 pct. 40-art. 67 din Legea nr. 328/2006 pentru aprobarea O.G. nr. 39/2005 privind cinematografia este în vigoare din mai 2011 nu numai că nu este susținută de nici un argument juridic, ci aceasta contravine dispozițiilor art. 64 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată. Recurenta susține că soluția instanței de apel nu ține cont de principiul specialia generalibus derogant întrucât din formularea motivării reiese faptul că instanța de apel atribuie prevederilor art. 67 din O.G.

nr. 39/2005 un caracter special, fără însă a se motiva acest aspect prin raportare la temeiul de drept al acțiunii introductive de instanță. Recurenta mai susține că decizia recurată a fost dată cu încălcarea art. 14 din Legea nr. 346/2004 întrucât așa cum rezultă din textul articolului menționat pârâtei îi revine obligația de a adopta în consiliul de administrație hotărâri privind vânzarea și să informeze ministerul de resort. Totodată apreciază că, în acord cu procedura specială de vânzare instituită prin prevederile Legii nr. 346/2004, singura obligație instituită în sarcina misterului de resort, în speță Ministerul Culturii și Patrimoniului Cultural, este aceea de a urmări îndeplinirea de către recurenta-pârâtă a obligațiilor instituite în sarcina acesteia prin prevederile ari.

12 alin. (1) și nu de a emite strategii în domeniul stimulării înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii. Recurenta susține că decizia recurată a fost dată cu încălcarea a rt. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale. În opinia recurentei prin apelul la noțiunea de speranță legitimă, doctrina a semnalat lărgirea sferei de aplicare a art. 1 din Protocolul nr. 1, considerându-se că, în anumite condiții particulare, dreptul de a accede la proprietate este susceptibil de a fi el însuși calificat ca „bun", fiind vorba de un interes cu caracter economic căruia nu i se poate refuza a priori aptitudinea de a cădea în câmpul de aplicare al art. 1. Recurenta susține că protejată în aceeași măsură ca și dreptul de proprietate privată deja obținut, această speranță legitimă este o creanță certă cât privește existența sa, adică reprezintă dreptul cert al unei persoane de a obține un bun.

Pentru aceste motive, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul admiterii apelului modificarea în tot a sentinței comerciale nr. 16306 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Tribunalul București - secția a VI-a comercială și pe fond admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata pârâtă Regiei Autonome a Distribuției și Exploatării Filmelor „Româniafilm", răspunzând criticilor recurentei reclamante, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei recurate ca temeinică și legală.

Recursul este nefondat și va fi respins pentru următoarele considerente: Problema de drept care se pune în speță nu este cea a îndreptățirii reclamantei de a solicita obligarea pârâtei să procedeze la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a activului bun imobil ce face obiectul prezentului litigiu în baza art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 346/2004, ci aceea dacă respectivul bun mai poate fi vândut, în condițiile în care a devenit inalienabil, prin efectul Legii nr. 303/2008, precum și în condițiile apariției O.U.G. nr. 47/2011. Întreaga aserțiune a recurentei privind dispozițiile art. 67 din Legea nr. 328/2006 și a principiului speciala generalibus derogant sunt chestiuni ce nu au relevanță în soluționarea cauzei întrucât soluția instanței de apel s-a fundamentat în principal pe dispozițiile O.U.G.

nr. 47/2011. Odată cu apariția O.U.G. nr. 47/2011, publicată în M. Of. nr. 365 din 25 mai 2011, anterior pronunțării în cauză a sentinței instanței de fond - nr. 16306 din 19 septembrie 2011 a Tribunalului București - legiuitorul a eliminat încheierea protocolului reglementat de vechea legislație, ca urmare a faptului că majoritatea autorităților administrației publice locale nu au întreprins măsurile legale și procedurale pentru preluarea cinematografelor în domeniul public al unităților administrativ-teritoriale locale, comunale, orășenești, municipale și al sectoarelor municipiului București, după caz, și în administrarea consiliilor locale respective. De precizat este faptul că, potrivit aceleiași norme legale enunțate mai sus, legiuitorul a lămurit regimul juridic al imobilelor administrate de pârâtă, în sensul că acestea trec din proprietatea privată a statului în proprietatea publică a statului.

Astfel fiind se constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor O.U.G. nr. 47/2011. Referitor la noțiunea de „speranță legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale. (Cauza Atanasiu ș.a. contra României, paragraful 137). O asemenea jurisprudență nu s-a conturat însă, iar noțiunea de „speranță legitimă" nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

Neexistând o soluție definitivă, reclamanta nu are un drept definitiv câștigat, motiv pentru care nu este titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În ceea ce privește criticile vizând interpretarea greșită a dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 346/2004 Curtea, constată că sunt chestiuni ce exced controlului judiciar în calea de atac a recursului, acestea nefiind analizate de instanța de apel. Pentru aceste considerente, înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., urmează să respingă ca nefondat recursul reclamantei SC R.D. SRL.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC R.D. SRL împotriva deciziei civile nr. 96/2012 din 28 februarie 2012 a Curții de Apel București - secția a V-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 ianuarie 2013