ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 539/2013

Obiectul acțiunii Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 12 aprilie 2011 pe rolul Tribunalului Bacău, secția civilă, reclamanta R.N.P.R., D.S.B. a chemat în judecată pe pârâtul N.O., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 6.796,96 lei reprezentând prejudiciu produs unității. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat, în esență, că în urma controlului efectuat în perioada 27 iulie 2010 - 29 iulie 2010 și a constatărilor cuprinse în Nota nr. 192963 din 31 august 2010, pârâtul, în calitate de șef ocol Agăș, cu încălcarea atribuțiilor prevăzute în fișa postului, este răspunzător pentru debitul în valoare de 6.796,96 lei, reprezentând contravaloarea masei lemnoase livrată către S.C. „B.P.” S.R.L., întrucât a permis accesul firmei respective la masa lemnoasă fără respectarea clauzelor contractuale cu privire la modalitățile de plată și a emis autorizațiile de exploatare fără ca beneficiarul să depună fila CEC cu cea mai mare valoare a ratei. În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 270 și următoarele C. muncii.

Hotărârea pronunțată de Tribunalul Bacău, secția civilă Tribunalul Bacău, secția civilă, prin încheierea din 28 martie 2012, a admis excepția necompetenței secției civile a Tribunalului Bacău, a scos cauza de pe rol și a dispus trimiterea acesteia la secția de contencios administrativ a Tribunalului Bacău. Pentru a pronunța această soluție, secția civilă a Tribunalului Bacău a avut în vedere următoarele: Potrivit art. 58 alin. (1) din O.U.G. nr. 59/2000 privind statutul personalului silvic, „Personalului silvic i se aplică dispozițiile Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, în măsura în care prezenta ordonanță de urgență nu dispune altfel”. Chiar dacă personalul silvic răspunde patrimonial potrivit art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 85/2006 în conformitate cu prevederile Cap. III al titlului XI din Legea nr. 53/2003, Codul muncii, cu modificările și completările ulterioare, pentru pagubele produse pe suprafețele de pădure pe care le are în pază, constatate și evaluate în condițiile prezentei ordonanțe de urgență, aceasta nu produce consecințe juridice cu privire la secția competentă să soluționeze aceste conflicte, atât timp cât singura prevedere legală expresă care trimite și la norme de procedură în acest sens este cea din art. 58 din O.U.G. nr. 59/2000 care, fără a distinge după cum personalul silvic este contractual sau are calitatea de funcționar public, face trimitere la prevederile Legii nr. 188/1999.

Hotărârea pronunțată de Tribunalul Bacău, secția contencios administrativ și fiscal Tribunalul Bacău, secția contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din 24 mai 2012, a admis excepția necompetenței funcționale a secției de contencios administrativ a Tribunalului Bacău, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău, secția civilă, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a trimis cauza, în vederea soluționării conflictului, la Curtea de Apel Bacău, secția de contencios administrativ și fiscal. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut următoarele: Pârâtul își desfășoară activitatea în baza deciziei nr. 266 (fila 16), iar reclamanta a învestit instanța cu o cerere de atragere a răspunderii patrimoniale a angajatului pentru prejudiciul produs unității. În raport cu dispozițiile art. 6 și art. 58 din O.U.G. nr. 85/2006, ale art. 254, art. 269 C. muncii și ale art. 109 din Legea nr. 188/1999, competența instanței de contencios este reglementată doar pentru situațiile care implică raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, nu și în cazurile în care litigiul poartă asupra raportului de muncă al personalului contractual. În cauza de față, litigiul poartă asupra stabilirii răspunderii patrimoniale a angajatului, răspundere care este antrenată în temeiul legislației muncii, trimiterea la dispozițiile Codului Muncii fiind expresă. Norma de trimitere vizează și procedura de judecată, respectiv competența instanței, aplicarea regulilor din dreptul muncii revenind secției civile, în cauză nefiind emis niciun act administrativ de imputare care să facă obiectul controlului instanței de contencios. Mai mult decât atât acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Codului Muncii și nu pe Legea 188/1999, incidența dispozițiilor Codului Muncii la situația de fapt invocată de reclamantă și îndeplinirea condițiilor răspunderii contractuale urmând a fi analizată de secția specializată în litigiile de dreptul muncii.

Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel Bacău în soluționarea conflictului negativ de competență Învestită cu soluționarea conflictului negativ de competență, Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 23/CC din 5 iunie 2012, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău, secția contencios administrativ și fiscal, reținând, în esență, următoarele: 4.1. Potrivit art. 20 pct. 2 C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe, prin hotărâri irevocabile s-au declarat necompetente de a judeca aceiași pricină. Justiția, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea 304/2004, se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție, curți de apel, tribunale, tribunale specializate, instanțe militare și judecătorii, iar, potrivit art. 36 alin. (3) din aceeași lege, în cadrul tribunalelor funcționează secții sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, cauze penale, cauze cu minori și de familie, cauze de contencios administrativ și fiscal, cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, societăți comerciale, registrul comerțului, insolvență, concurență neloială sau pentru alte materii, precum și, în raport cu natura și numărul cauzelor, secții maritime și fluviale. Așadar, constituirea secțiilor sau completelor în cadrul instanțelor, așa cum au fost nominalizate prin art. 2 din Legea nr. 304/2004, este, în principiu, o chestiune de organizare judecătorească, secțiile fiind componente funcționale ale aceleiași instanțe. Pe de altă parte, Constituția, prin art. 52, consacră dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică de a obține recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei. Condițiile și limitele exercitării acestui drept, dispune art. 52 alin. (2) din legea fundamentală, se stabilesc prin lege organică. Consacrarea legislativă a acestui drept constituțional s-a realizat prin Legea 554/2004 care, prin art. 2, definește termenii cu care operează acest act normativ. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, contenciosul administrativ este activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim, instanțele care sunt definite la art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 554/2004 ca fiind secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel și tribunalele administrativ-fiscale. De asemenea, potrivit art. 30 din Legea nr. 554/2004, până la constituirea tribunalelor administrativ-fiscale, litigiile se soluționează de secțiile de contencios administrativ ale tribunalelor. Așadar, secțiile de contencios administrativ ale tribunalelor nu sunt simple componente funcționale din structura tribunalelor ci, potrivit art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea 554/2004, sunt instanțe de contencios administrativ cu o competență materială expres consacrată prin lege organică, respectiv art. 10 din același act normativ. În acest context între tribunal prin secțiile funcționale ale acestuia și instanța de contencios administrativ reprezentată de secția de contencios administrativ din cadrul aceluiași tribunal, poate exista conflict de competență în sensul prevăzut de art. 20 C. proc. civ. 4.2. Pârâtul N.O. îndeplinea funcția de inginer silvic în cadrul reclamantei. În raport cu dispozițiile art. 1, art. 4 și art. 7 din O.U.G. nr. 59/2006, părțile din prezenta cauză sunt autoritatea silvică și salariatul acesteia, care are funcția de inginer silvic, iar obiectul litigiului îl constituie recuperarea pagubei cauzate de inginerul silvic reclamantei. Potrivit art. 58 alin. (1) din O.U.G. nr. 59/2000, personalului silvic i se aplică dispozițiile Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, în măsura în care ordonanță de urgență nu dispune altfel, iar, potrivit art. 109 din Legii nr. 188/1999, cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența instanțelor de contencios administrativ, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe. O.U.G. nr. 59/2000 nu conține dispoziții referitoare la modul în care urmează să fie recuperate pagubele produse cu vinovăție patrimoniului R.N.P. în cadrul căreia își desfășoară activitate, dispozițiile art. 109 din Legea nr. 188/1999 devenind aplicabile în temeiul normei de trimitere cuprinsă în art. 58 alin. (1) din O.U.G. nr. 59/2000. Conform art. 6 din O.U.G. nr. 85/2006, personalul cu atribuții de pază a pădurilor răspunde patrimonial în conformitate cu prevederile Cap. III al Titlului XI din Legea nr. 53/2003, Codul muncii, cu modificările și completările ulterioare, pentru pagubele produse pe suprafețele de pădure pe care le are în pază, constatate și evaluate în condițiile prezentei ordonanțe de urgență. În prezentul litigiu nu se urmărește recuperarea unei pagube produsă prin tăierea, degradarea, distrugerea, scoaterea din rădăcini a arborilor, puieților sau lăstarilor, tăierea crăcilor arborilor în picioare, urmate ori nu de însușirea acestora, în condiții ilegale, ci un prejudiciu cauzat de nerespectarea, pe de o parte, a contractului de către unii din partenerii comerciali ai reclamantei, iar pe de altă parte, încălcarea obligațiilor de serviciu de către pârât. Cum dispozițiile O.U.G. nr. 85/2006 au caracterul unor norme speciale, acestea sunt de strictă interpretare și sunt aplicabile exclusiv situațiilor expres prevăzute.

Calea de atac exercitată Împotriva sentinței civile nr. 23/CC din 5 iunie 2012 a Curții de Apel Bacău, secția de contencios administrativ și fiscal a declarat recursul R.N.P.R., D.S.B.. Printr-o primă critică din recurs, recurenta-reclamantă susține că în mod greșit a reținut Curtea de apel existența conflictului negativ de competență între cele două secții ale Tribunalului Bacău, deși, în raport cu dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 554/2004, art. 1-4 și art. 20 pct. 2 C.proC. civ. și art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, conflictul de competență poate exista doar între instanțe, iar nu între secții ale acestora. Printr-o a doua critică din recurs, recurenta-reclamantă susține că în mod greșit curtea de apel a stabilite competența de soluționare a cauzei în favoarea secției de contencios administrativ a Tribunalului Bacău. Sub acest aspect, recurenta-reclamantă invocă faptul că pârâtul are calitatea de personal contractual căruia îi sunt aplicabile, sub aspectul răspunderii patrimoniale dispozițiile art. 270 și următoarele C. muncii, iar nu dispozițiile Legii nr. 188/1999. Totodată, susține recurenta că, în temeiul art. 58 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 59/2000, dispozițiile art. 109 din Legea nr. 188/1999 sunt aplicabile numai personalului silvic având calitatea de funcționar public, iar nu și personalului contractual. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi arătate în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante 1.1. Cu privire la prima critică din recurs vizând existența conflictului negativ de competență între două secții ale aceleiași instanțe, Înalta Curte constată că nu pot fi primite susținerile recurentei. În mod temeinic și legal, atât Tribunalul Bacău, secția de contencios administrativ și fiscal, în fața căreia s-a ivit conflictul, cât și Curtea de Apel Bacău au reținut existența conflictului negativ de competență între cele două secții ale tribunalului, Înalta Curte împărtășind motivarea detaliată, raportată la dispozițiile legale incidente, a Curții de Apel Bacău și expusă în cuprinsul pct. 4.1. din prezenta decizie. În plus, Înalta Curte constată că în același sens sunt și dispozițiile Codului de procedură civilă aprobat prin Legea nr. 134/2010, care, în cuprinsul art. 136 alin. (1), prevede expres că „dispozițiile prezentei secțiuni (Secțiunea 1, „Necompetența și conflictele de competență” din Capitolul IV, „Incidente procedurale privitoare la competența instanței”) privitoare la excepția de necompetență și la conflictul de competență se aplică prin asemănare și în cazul secțiilor specializate ale aceleiași instanțe judecătorești”. 1.2. Cu privire la a doua critică din recurs, se constată că, potrivit celor expuse anterior, obiectul cauzei îl reprezintă cererea reclamantei privind obligarea pârâtului N.O. la plata sumei de 6.796,96 lei reprezentând prejudiciu produs unității. În esență, reclamanta susține că pârâtul, prin încălcarea atribuțiilor prevăzute în fișa postului, este răspunzător pentru debitul reprezentând contravaloarea masei lemnoase livrată către S.C. „B.P.” S.R.L., întrucât a permis accesul firmei respective la masa lemnoasă fără respectarea clauzelor contractuale cu privire la modalitățile de plată și a emis autorizațiile de exploatare fără ca beneficiarul să depună fila CEC cu cea mai mare valoare a ratei. Din probatoriul administrat, rezultă că obiectul cauzei, angajarea răspunderii patrimoniale a pârâtului, vizează perioada în care N.O. a îndeplinit funcția de conducere de șef ocol Agăș, fiind incidente dispozițiile O.U.G. nr. 59/2000 privind Statutul personalului silvic. Or, conform art. 58 alin. (1) din O.U.G. nr. 59/2000: „personalului silvic i se aplică dispozițiile Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, în măsura în care prezenta ordonanță de urgență nu dispune altfel.” O.U.G. nr. 59/2000 nu cuprinde dispoziții derogatorii în privința răspunderii patrimoniale a personalului silvic, astfel că, în virtutea normei de trimitere de la art. 58 alin. (1), nu se poate reține incidența altor dispoziții decât cele ale Legii nr. 188/1999. Totodată, în acord cu cele reținute de Curtea de apel, dispozițiile O.U.G. nr. 85/2006 privind stabilirea modalităților de evaluare a pagubelor produse vegetației forestiere din păduri și din afara acestora , sunt aplicabile personalul cu atribuții de pază a pădurilor, în timp ce în prezentul litigiu nu se urmărește recuperarea unei pagube produsă prin tăierea, degradarea, distrugerea, scoaterea din rădăcini a arborilor, puieților sau lăstarilor, tăierea crăcilor arborilor în picioare, urmate ori nu de însușirea acestora, în condiții ilegale, ci un prejudiciu cauzat de nerespectarea, pe de o parte, a contractului de către unii din partenerii comerciali ai reclamantei, iar pe de altă parte, încălcarea de către pârât a obligațiilor de serviciu prevăzute în fișa postului. În consecință, nefiind identificate norme derogatorii în cuprinsul O.U.G. nr. 59/2000 privind Statutul personalului silvic, în virtutea dispoziției de trimitere de la art. 58 alin. (1) din ordonanța de urgență, sunt aplicabile normele de competență prevăzute de art. 109 din Legea nr. 188/1999 raportate la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, conform cărora în mod corect a fost stabilită competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău, secția contencios administrativ și fiscal. Un argument în plus în sprijinul interpretării expuse îl reprezintă și faptul că, potrivit anexei la H.G. nr. 1009/2000, gradul profesional de inginer silvic, deținut de către pârât, este corespunzător funcției publice din clasa a III-a, gradul 3 sau 2, iar funcția de șef ocol silvic, ocupată de pârât în perioada vizată, este o funcție de conducere conform art. 17 lit. d) din O.U.G. nr. 59/2000, care, în sensul art. 3 din H.G. nr. 1009/2000, conferă persoanei care o exercită calitatea de funcționar public. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C.proC. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.