ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3047/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3047/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

Prin acțiunea înregistrată

la Curtea de Apel București, reclamanta A.N.F.P. a chemat în judecată pe pârâta

A.P.I.A., solicitând obligarea acesteia la emiterea actului administrativ de

încetare de drept a raportului de serviciu al lui V.B. - director executiv

adjunct al C.J. Sălaj, potrivit dispozițiilor art. 98 alin. (1) lit. f), având

în vedere că nu îndeplinește condițiile de ocupare a unei funcții publice, cu

cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că, potrivit dispozițiilor art. 22 alin. (3) din Legea nr. 188/1999

privind Statutul funcționarilor publici, cu modificările și completările

ulterioare, coroborate cu dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 554/2004,

A.N.F.P. are legitimare procesuală activă în ceea ce privește eventualele

abateri referitoare la aplicarea legislației privind funcția publică.

S-a mai arătat că în

urma acțiunii de control a Corpului de Control al A.N.F.P. la sediul A.P.I.A. București,

desfășurată în baza Ordinului Președintelui A.N.F.P. nr. 1351/2010, echipa de

control a constatat că, la nivelul acestei instituții, au fost încălcate

prevederi ale legislației funcției publice și funcționarilor publici. Astfel,

s-a constatat nerespectarea prevederilor art. 54 lit. h), privind condițiile

generale de ocupare a unei funcții publice de o persoană, coroborate cu

prevederile art. 98 alin. (1) lit. f), privind modalitatea de încetare a

raporturilor de serviciu existente, din Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcționarilor

publici, în ceea ce îl privește pe V.B., director executiv adjunct al C.J. Sălaj

A.P.I.A.

de apel

Prin sentința civilă nr.

5781 din 11 octombrie 2011, Curtea de Apel București, secția de contencios

administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamantă și a obligat pârâta

A.P.I.A. să emită un act administrativ prin care să constate încetat de drept

raportul de serviciul al pârâtului V.B.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut că, potrivit art. 54 lit. h) din

Legea nr. 188/1999, poate ocupa o funcție publică persoana care îndeplinește

condiția de a nu fi condamnată pentru săvârșirea unei infracțiuni contra

umanității, contra statului sau contra autorității, de serviciu sau în legătură

cu serviciul, care împiedică înfăptuirea justiției, de fals ori a unor fapte de

corupție sau a unei infracțiuni săvârșite cu intenție, care ar face-o incompatibilă

cu exercitarea funcției publice, cu excepția situației în care a intervenit

reabilitarea.

Conform art. 98 alin.

(1) lit. f) din aceeași lege, „Raportul de serviciu existent încetează de drept

când funcționarul public a fost condamnat printr-o hotărâre judecătorească

definitivă pentru o faptă prevăzută la art. 54 lit. h) sau prin care s-a dispus

aplicarea unei sancțiuni privative de libertate, la data rămânerii definitive

si irevocabile a hotărârii de condamnare”

Curtea de Apel

București a mai reținut că pârâtul V.B. a fost numit prin transfer în interesul

serviciului de la O.C.A. Sălaj, începând cu data de 15 iulie 2008, pe funcția

de director executiv adjunct la C.J. Sălaj al A.P.I.A, prin Decizia nr. 1966/05

iulie 2008 a directorului general al A.P.I.A.

Potrivit Legii nr. 188/1999

privind Statutul funcționarilor publici, la efectuarea transferului în

interesul serviciului nu se solicită cazierul judiciar, instituția de la care

se transferă funcționarul public având obligația transmiterii dosarului

profesional în original la instituția la care se transferă.

La pronunțarea

soluției, instanța de fond a mai constatat că prin Decizia penală nr. 644/ R

din 03 noiembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, în dosarul nr. 1868/337/2005,

definitivă, V.B. a fost condamnat la un an închisoare cu suspendare, pentru

săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prevăzută și pedepsită în art. 215 alin.

(1), (2), (3) C. pen., situație evidențiată și în cazierul judiciar.

exercitată

Pârâtul V.B. a declarat

recurs împotriva hotărârii instanței de fond, solicitând, în principal, casarea

hotărârii atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, și, în subsidiar, modificarea

în tot a sentinței, în sensul respingerii acțiunii, pentru motive pe care le-a

încadrat în prevederile art. 304 pct. 5, 7 și 9 și art. 304

1

C.

proc. civ.

Subsumat motivului de

recurs prevăzut în art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurentul - pârât a arătat că

au fost încălcate dreptul la apărare și principiul contradictorialității,

pentru că instanța i-a respins cererea de amânare pentru lipsă de apărare, formulată

pentru termenul din 11 octombrie 2011, în condițiile în care fusese înștiințat,

prin scrisoare recomandată, despre încetarea contractului de asistență juridică

prin renunțarea la împuternicirea acordată avocatului, cu mai puțin de 15 zile

înaintea termenului de înfățișare, contrar prevederilor art. 72 alin. (2) C.

proc. civ.

O altă critică formulată

de recurentul - pârât constă în împrejurarea că hotărârea atacată cuprinde

motive contradictorii și străine de natura pricinii, deoarece instanța nu a procedat

la o analiză a probelor din dosar, limitându-se la o reține susținerile părților

și soluționând, astfel, procesul, fără a intra în cercetarea fondului [art. 304

pct. 7 și 312 alin. (5) C. proc. civ.].

Recurentul – pârât a criticat

sentința și pentru încălcarea și aplicarea greșită a legii, în sensul că

instanța nu s-a conformat dispozițiilor imperative ale art. 129 alin. (5) C.

proc. civ., nestăruind prin toate mijloacele legale în administrarea tuturor probelor

de natură a determina aflarea adevărului în cauză.

În acest sens, a arătat

că demersul A.N.F.P. este lipsit de obiect și nu se încadrează în prevederile

art. 22 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, care îi conferă legitimarea activă doar

în două situații, reglementate limitativ și de strictă interpretare. În speță,

nu există un act prin care o autoritate sau instituție publică să fi încălcat legislația

referitoare la funcția publică sau la funcționarii publici, constatate în urma activității

proprii de control, după cum nu poate fi reținut un refuz din partea A.P.I.A.

de a emite un act administrativ.

De asemenea,

recurentul - pârât a invocat prevederile tezei finale a art. 54 lit. b) din

Legea nr. 188/1999 („…cu excepția situației în care a intervenit

reabilitarea”), arătând că pe parcursul soluționării cauzei, la data de 03

noiembrie 2011, a intervenit reabilitarea de drept, care șterge toate consecințele

condamnării.

În fine, recurentul -

reclamant a semnalat aplicarea greșită a art. 54 lit. h) din Legea nr. 188/1999,

în sensul că infracțiunea pentru care a fost condamnat, aceea de înșelăciune,

prevăzută în art. 215 C. pen., nu este cuprinsă în enumerarea expresă și

limitativă a infracțiunilor care atrag încetarea raportului de serviciu.

4.1. Prin

întâmpinarea depusă la dosar, A.P.I.A. a solicitat respingerea recursului, ca

nefondat, arătând, în esență, că la momentul judecării fondului, recurentul -

reclamant avea casier judiciar, iar prin art. 98 alin. (1), corelat cu art. 54 lit.

h) din Legea nr. 188/1999, legiuitorul a statuat în mod clar, fără echivoc,

faptul că funcționarul public care are înscrisă o condamnare în cazierul

judiciar nu mai este compatibil cu deținerea unei funcții publice.

4.2. Intimata –

reclamantă A.N.F.P., prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului, ca

nefondat, răspunzând fiecăreia dintre criticile formulate, în sensul că dreptul

la apărare al reclamantului a fost respectat, s-au administrat toate probele

necesare soluționării cauzei, hotărârea a fost motivată corespunzător, iar prevederile

legale invocate în recurs au fost corect interpretate și aplicate.

II. Considerentele Înaltei

Curți asupra recursului

Examinând cauza prin

prisma motivelor de recurs formulate și a prevederilor art. 304

1

C.

proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

de drept relevante

Intimata – reclamantă

a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune formulată în

exercitarea rolului său de tutelă administrativă în materia funcției publice,

prevăzut în art. 3 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și art. 22 alin. (3) din Legea

nr. 188/1999.

Soluția primei instanțe,

de admitere a acțiunii, reflectă analiza riguroasă a situației de fapt rezultate

din probele cauzei și interpretarea și aplicarea corectă a normelor pertinente din

legislația privind funcția publică și tutela administrativă în domeniu.

Analizând punctual

criticile formulate de recurentul - reclamant, Înalta Curte constată

următoarele:

1.1. Cu privire la

motivul prevăzut în art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

În dezvoltarea

acestui motiv de recurs, recurentul – reclamant a invocat încălcarea dreptului

la apărare și a principiului contradictorialității, prin neacordarea unui

termen pentru lipsa de apărare ca urmare a renunțării la mandatul acordat avocatului

cu mai puțin de 15 zile înainte de termenul din 4 octombrie 2011.

Într-adevăr, art. 72 alin.

(2) C. proc. civ., instituie obligația mandatarului care renunță la împuternicire

să înștiințeze mandantul și instanța, cu cel puțin 15 zile înainte de termenul de

înfățișare sau de împlinirea termenelor căilor de atac, termen pe care, în

speță, avocatul angajat de reclamant nu l-a respectat.

Această împrejurare

nu poate avea însă, în plan procesual, consecințele juridice propuse de

recurentul - reclamant, pentru că, în temeiul art. 156 C. proc. civ.:

„(1) Instanța va

putea da un singur termen pentru lipsă de apărare, temeinic motivată.

(2) Când instanța

refuză amânarea judecății pentru acest motiv, va amâna, la cererea părții,

pronunțarea în vederea depunerii de concluzii scrise”

Verificând actele dosarului

de fond, Înalta Curte constată că prima instanță i-a acordat reclamantului un

prim termen pentru lipsă de apărare, prin încheierea din data de 5 aprilie

2011, apoi la data de 28 iunie 2011 a amânat cauza pentru imposibilitatea de

prezentare a apărătorului reclamantului, iar la termenul din 4 octombrie 2011,

chiar dacă a respins cererea de acordare a unui nou termen, a amânat pronunțarea

pentru a părțile să poată formula concluzii scrise.

Prin urmare, nu poate

fi reținută o încălcare a principiului dreptului la apărare și a principiului contradictorialității,

care să atragă nulitatea hotărârii potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ.,

la care face trimitere art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Tot în categoria neregularităților

procedurale, recurentul – pârât a invocat încălcarea art. 12 din Legea nr. 554/2004,

referitor la documentele pe care reclamantul trebuie să le anexeze cererii de

chemare în judecată. Această critică nu are suport în actele dosarului, pentru că

reclamanta a atașat înscrisurile necesare pentru judecarea cauzei, iar, în

speță, aplicarea art. 12 din Legea nr. 554/2004 nu se poate face literal, fiind

vorba despre o acțiune cu fizionomie distinctă, legată de controlul de tutelă, după

cum se va detalia în cele ce urmează.

1.2. Cu privire la

motivul prevăzut în art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Potrivit art. 261 alin.

(1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele

de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru

care s-au înlăturat cererile părților.

Verificând considerentele

sentinței, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele textului legal

menționat și explică în mod convingător soluția pronunțată în dispozitiv, prin

argumente de fapt și de drept care demonstrează că judecătorul fondului a

analizat în mod adecvat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul

propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a reținut,

în final, că situația reclamantului se încadrează în ipoteza art. 98 alin. (1) lit.

f), cu raportare la art. 54 lit. b) din Legea nr. 188/1999, iar A.N.F.P. a acționat

potrivit art. 22 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 și art. 3 alin. (2) din Legea

nr. 554/2004.

În plus, instanța de

control judiciar are posibilitatea să mențină o soluție pe care o consideră

legală și, în același timp, să înlocuiască sau să completeze motivarea.

În consecință, nici această

critică nu este fondată.

1.3. Cu privire la

motivul prevăzut în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentul – pârât a invocat

lipsa de rol activ și greșita interpretare și aplicare a legii sub două

aspecte: legitimarea activă a A.N.F.P., prin prisma limitelor atribuțiilor reglementate

în art. 22 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, interpretat în corelație cu

obiectul acțiunii în contencios administrativ, conform prevederilor Legii nr. 554/2004,

și judecarea greșită a fondului cauzei, prin încadrarea situației sale în art. 54

lit. h) din Legea nr. 188/1999 fără o fundamentare legală și cu ignorarea tezei

finale, privind situația în care a intervenit reabilitarea.

În ceea ce privește

calitatea procesuală a A.N.F.P., Înalta Curte împărtășește concluzia judecătorului

fondului, reținând că această autoritate a acționat cu respectarea deplină a limitelor

controlului de tutelă pe care îl exercită, în baza legii, în materia funcției publice.

Astfel, potrivit art.

3 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, dreptul comun în contenciosul

administrativ, „A.N.F.P. poate ataca în fața instanței de contencios administrativ

actele autorităților publice centrale și locale prin care se încalcă legislația

privind funcția publică, în condițiile prezentei legi și ale Legii nr. 188/1999

privind statutul funcționarilor publici, republicată”.

La rândul său, art. 22

alin. (3) din Legea nr. 188 prevede că „A.N.F.P. are legitimare procesuala

activa si poate sesiza instanța de contencios administrativ competenta cu

privire la:

a) actele prin care

autoritățile sau instituțiile publice încalcă legislația referitoare la funcția

publică și funcționarii publici, constatate ca urmare a activității proprii de

control;

b) refuzul autorităților

și instituțiilor publice de a aplica prevederile legale in domeniul funcției

publice și al funcționarilor publici.”.

Interpretarea pe care

o propune recurentul, prin raportare la definițiile actului administrativ și

actului administrativ asimilat constând în refuzul de rezolvare a unei cereri,

cuprinse în art. 2 din Legea nr. 554/2004, nu poate fi reținută în

fundamentarea soluției, pentru că raportul juridic dedus judecății se

încadrează în ipoteza art. 22 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 188/1999, refuzul

A.P.I.A. de a aplica prevederile art. 98 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 188/1999,

prin emiterea unui act administrativ prin care să constate încetarea de drept a

raportului de serviciu, conform art. 54, art. 97 lit. a) și art. 98 alin. (2) din

aceeași lege.

Prevederile legale

menționate au următorul conținut:

Art. 97

„Încetarea

raporturilor de serviciu ale funcționarilor publici se face prin act

administrativ al persoanei care are competenta legala de numire in funcția

publica si are loc in următoarele condiții:

a) de drept;

Art. 98

(1) Raportul de

serviciu încetează de drept: ….:

f) când funcționarul

public a fost condamnat printr-o hotărâre judecătorească definitivă pentru o

fapta prevăzută la art. 54 lit. h) sau prin care s-a dispus aplicarea unei sancțiuni

privative de libertate, la data rămânerii definitive si irevocabile a hotărârii

de condamnare; …;

(2) Constatarea

cazului de încetare de drept a raportului de serviciu se face, in termen de 5

zile lucrătoare de la intervenirea lui, prin act administrativ al persoanei

care are competenta legala de numire in funcția publica. Actul administrativ

prin care s-a constatat încetarea de drept a raporturilor de serviciu se

comunica A.N.F.P., în termen de 10 zile lucrătoare de la emiterea lui.

Art. 54

Poate ocupa o funcție

publica persoana care îndeplinește următoarele condiții:

h) nu a fost

condamnata pentru săvârșirea unei infracțiuni contra umanității, contra

statului sau contra autorității, de serviciu sau în legătură cu serviciul, care

împiedică înfăptuirea justiției, de fals ori a unor fapte de corupție sau a

unei infracțiuni săvârșite cu intenție, care ar face-o incompatibilă cu

exercitarea funcției publice, cu excepția situației in care a intervenit

reabilitarea.”

Așa cum rezultă din

proba cu înscrisuri administrată în cauză și cum corect a reținut prima

instanță, recurentul - pârât a fost numit în funcția publică de conducere de

director executiv adjunct la C.J. Sălaj al A.P.I.A., la data de 15 iulie 2008,

prin transfer în interesul serviciului, iar prin decizia penală nr. 24 din 12

martie 2008 a Tribunalului Sălaj, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 644/

R din 2 noiembrie 2008 a Curții de Apel Cluj, a fost condamnat la o pedeapsă cu

închisoare de un an, cu suspendarea condiționată a executării, pentru

infracțiunea de înșelăciune.

În considerentele deciziei

penale s-a reținut că „inculpatul în mod repetat a indus în eroare

reprezentanții băncii prin prezentarea unor documente falsificate în vederea

justificării creditelor obținute cu dobânda subvenționată producând un

prejudiciu băncii iar inculpata i-a eliberat inculpatului facturi în vederea inducerii

în eroare a reprezentanților Sucursalei B.I.R. Sălaj.”

Având în vedere

natura infracțiunii pentru care a fost condamnat recurentul – pârât, instanța

de fond a reținut corect încadrarea în prevederile art. 54 lit. h), mai precis

teza referitoare la infracțiuni săvârșite cu intenție, care atrag

incompatibilitatea cu exercitarea funcției publice.

Critica referitoare la

efectele reabilitării nu este fondată, pentru că, pe de o parte, reabilitarea a

intervenit după judecarea fondului iar, pe de altă parte, fiind vorba despre un

caz de încetare de drept a raportului de serviciu, care intervine chiar la data

hotărârii definitive la condamnare, ștergerea ulterioară a efectelor

condamnării nu justifică inacțiunea autorității publice în termenul de 5 zile

prevăzut în art. 98 alin. (2) din Legea nr. 188/1999.

A.P.I.A. nu avea un

drept de apreciere în această privință, fiind legată să constate doar existența

cazului de încetare de drept a raportului de serviciu, iar ceea ce a reținut A.N.F.P.,

în controlul de tutelă efectuat, a fost tocmai refuzul A.P.I.A. de a aplica prevederile

enunțate mai sus.

soluției adoptate în recurs

Având în vedere toate

considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de

reformare a sentinței, conform art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art.

304 pct. 5,7,9 sau 304

1

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de V.B., împotriva sentinței civile nr. 5781 din 11 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 iunie 2012.