ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2193/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Cererea de chemare în judecată și apărările pârâților Prin acțiunea înregistrată la data de 6 ianuarie 2011 pe rolul Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, reclamantul M.I., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Administrației și Internelor și Inspectoratul Județean al Poliției de Frontieră Bihor, a formulat cerere de suspendare a executării deciziei de imputare din 20 iulie 2010, până la soluționarea acțiunii prin care s-a solicitat anularea acestei decizii. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că, prin decizia de imputare din 20 iulie 2010, a fost atrasă răspunderea sa materială în condițiile O.G.

nr. 121/1998, pentru suma de 9.252 RON. Mai arată reclamantul că a contestat atât decizia de imputare, cât și decizia care a stat la baza emiterii acesteia și susține că în privința actelor contestate planează o puternică suspiciune de nelegalitate. În probațiune, reclamantul a depus contestația din 26 iulie 2010, Hotărârea din 20 august 2010 emisă de Inspectoratul Județean al Poliției de Frontieră Bihor, adresa din 03 septembrie 2010 a Inspectoratului Județean al Poliției de Frontieră Bihor, Hotărârea nr. 94 din 09 noiembrie 2010 a Ministerului Administrației și Internelor - Comisia de jurisdicție a imputațiilor și decizia de imputare din 20 iulie 2010 emisă de Inspectoratul Județean al Poliției de Frontieră Bihor.

Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Administrației și Internelor a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, arătând că Inspectoratul Județean al Poliției de Frontieră Bihor a efectuat cercetarea administrativă a reclamantului și a emis decizia de imputare a cărei suspendare a executării se solicită. Totodată, susține că Inspectoratul Județean al Poliției de Frontieră Bihor nu face parte din structura organizatorică a Ministerului Administrației și Internelor, ci este o unitate cu personalitate juridică distinctă, subordonată Inspectoratului General al Poliției de Frontieră. Pârâtul Inspectoratul Județean al Poliției de Frontieră Bihor a depus întâmpinare și a invocat excepția de necompetență materială a Curții de apel, în baza prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, motivând că decizia de imputare a cărei suspendare se solicită este emisă de o autoritate publică județeană.

Pe fondul cauzei, pârâtul susține că cercetarea administrativă a fost efectuată în conformitate cu prevederile O.G. nr. 121/1998 și ale Instrucțiunii Ministerului Administrației și Internelor nr. 830/1999 privind răspunderea materială a militarilor pentru pagubele produse. În urma activității de cercetare administrativă, comisia a stabilit faptul că reclamantul se face vinovat de producerea accidentului rutier în urma căruia s-a produs paguba, astfel că, în conformitate cu conformitate cu prevederile O.G.

nr. 121/1998 și a Instrucțiunii Ministerului Administrației și Internelor nr. 830/1999, șeful Inspectoratului Județean al Poliției de Frontieră Bihor a emis decizia de imputare din 20 iulie 2010. 2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 23/CA din 26 ianuarie 2011, Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a hotărât următoarele: - a respins, ca neîntemeiate, excepțiile necompetenței materiale a instanței și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Administrației și Internelor; - a respins, ca neîntemeiată, cererea de suspendare formulată de petentul M.I., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Administrației și Internelor și Inspectoratul Județean al Poliției de Frontieră Bihor.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele: Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Administrației și Internelor, Curtea de apel a reținut că ministerul are calitate procesuală pasivă în cauză, deoarece a emis Hotărârea nr. 94/2010 prin care a fost respinsă plângerea formulată de M.I. împotriva Hotărârii din 20 august 2010 a Comisiei de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Inspectoratului Județean al Poliției de Frontieră Bihor, cale administrativă de atac prevăzută de O.G. nr. 121/1998, astfel că soluția ce se va pronunța asupra cererii de suspendare a executării deciziei de imputare se răsfrânge și asupra hotărârilor pronunțate în căile administrative de atac, deci și asupra ministerului.

Cu privire la excepția de necompetență materială a Curții de apel, instanța a reținut că, potrivit dispozițiilor O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, se atacă atât de decizia de imputare, cât și hotărârile pronunțate în căile administrative de atac, iar, întrucât una dintre aceste hotărâri este emisă de Ministerul Administrației și Internelor, care este o autoritate publică centrală, competența materială aparține curții de apel, chiar dacă prin cererea de chemare în judecată se solicită doar suspendarea executării deciziei de imputare. Pe fondul cauzei, instanța a reținut că, în raport cu dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, petentul nu a făcut dovada nici a unui caz bine justificat de natură că creeze o serioasă îndoială asupra legalității deciziei de imputare și nici a unui prejudiciu iminent care s-ar produce în cazul executării.

3. Cererea de recurs Împotriva sentinței pronunțate de Curtea de Apel Oradea, reclamantul M.I. a formulat recurs în temeiul art. 304 pct. 7 și 9 și art. 304 1 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și solicitând admiterea recursului, modificarea în totalitate a sentinței recurate în sensul admiterii cererii. Sub aspectul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul-reclamant susține că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină. Sub aspectul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-reclamant susține că decizia de imputare din 20 iulie 2010 este nelegală și a formulat acțiune în anulare care formează obiectul Dosarului nr. 1202/35/2010 pe rolul Curții de Apel Oradea, întrucât prin actul respectiv s-a realizat o interpretare defectuoasă a dispozițiilor art. 2 pct. 6 din Instrucțiunile Ministerului de Interne nr. 830/1999.

Susține reclamantul că paguba materială nu a fost produsă ca urmare a unei fapte ilicite, întrucât misiunea în care era angajat a fost prevăzută în planul de acțiune aprobat de șeful Inspectoratului Județean, iar paguba nu se datorează unei acțiuni săvârșite cu rea-credință sau din neglijență, misiunea fiind îndeplinită corespunzător. Astfel fiind, recurentul-reclamant susține că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004. Totodată, recurentul-reclamant susține că, potrivit art. 40 din O.G.

nr. 121/1998, suspendarea deciziei de imputare sau a angajamentului de plată dăinuie până la soluționarea cauzei, respectiv până la epuizarea căilor de atac, iar pârâtul Inspectoratul Județean al Poliției de Frontieră Bihor, deși a suspendat inițial executarea deciziei de imputare, aceasta a fost pusă în aplicare după emiterea hotărârii Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor, cu toate că nu erau epuizate căile de atac atâta timp cât exista posibilitatea persoanei vizate de a se adresa instanței de judecată. Astfel, recurentul-reclamant susține că dacă legea nu face distincție între căile de atac interne și cele în fața instanței de judecată, nici pârâții au aveau dreptul de a realiza o asemenea distincție.

Susține recurentul-reclamant că acest aspect a fost invocat și în fața instanței de fond, care însă nu s-a pronunțat în niciun mod și nici măcar nu a făcut referire la acest motiv. În concluzie, recurentul-reclamant susține că față de aspectele arătate planează o puternică suspiciune de nelegalitate asupra actelor contestate și că, prin punerea în aplicare a deciziei, suma imputată îi este reținută din salariu și i se reduc veniturile, ceea ce afectează în mod deosebit situația familiei sale. 4. Hotărârea instanței de recurs Analizând cauza, prin prisma criticilor din recurs, în raport cu motivele de recurs invocate de recurentul-reclamant, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare.

Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaționale, atât în sistemul de protecție instituit în cadrul Consiliului Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii Europene. În cadrul procedurii sumare a suspendării executării actului administrativ nu poate fi prejudecat fondul cauzei, motiv pentru care, nici probatoriului administrat pentru stabilirea existenței unor indicii de răsturnare a prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ, nici analizei efectuate de instanță nu li se poate pretinde amploarea și profunzimea probelor și raționamentelor pe care se fundamentează o soluție pronunțată cu privire la acțiunea în anularea actului.

Pentru a se dispune măsura de suspendare a executării actului administrativ, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 impune două condiții cumulative, și anume: (1) cazul bine justificat , definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din lege, ca rezidând în anumite împrejurări legate de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ; (2) paguba iminentă, definită în art. 2 alin. (1) lit. ș) din lege, ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public. Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, cazul bine justificat constă în „ împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ”.

În cauză, Curtea constată că aspectele invocate de recurentul-reclamant în calea de atac a recursului cu privire la nelegalitatea deciziei de imputare, presupun realizarea unei analize în fond, aprofundate, a legalității actului, deoarece vizează verificarea în concret a condițiilor necesar a fi îndeplinite pentru a fi atrasă răspunderea materială a petentului în condițiile O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor. Astfel fiind, verificarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru a fi angajată răspunderea materială, respectiv a condițiilor exoneratoare de răspundere materială, în raport cu dispozițiile ordonanței menționate și ale Instrucțiunilor Ministerului de Interne nr. 830/1999, excede posibilităților de cercetare sumară pe care le are la dispoziție instanța de contencios administrativ învestită cu cererea de suspendare a executării unui act administrativ.

Față de criticile formulate de recurentul-reclamant sub aspectul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Curtea constată că instanța de fond, în raport cu dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 și cu susținerile reclamantului din cuprinsul cererii de chemare în judecată, limitate la simpla precizare că a formulat acțiune în anularea deciziei de imputare, a reținut și a argumentat în mod temeinic și legal faptul că reclamantul nu a făcut nici dovada existenței unui caz bine justificat și nici dovada unui prejudiciu iminent care să fundamenteze dispunerea măsurii de suspendare a executării actului administrativ. Astfel fiind, raportat la susținerile laconice și lipsite de suport probator ale reclamantului, instanța de fond a oferit o motivare necesară și suficientă pentru a-și argumenta soluția de respingere a cererii de suspendare a executării actului administrativ contestat.

Față de susținerile recurentului-reclamant, Curtea constată că art. 40 din O.G. nr. 121/1998, conform cărora „ Comandanții sau șefii unităților ori comisiile de soluționare a contestațiilor, plângerilor și cererilor de revizuire, la cererea celor în cauză și pentru motive întemeiate, pot hotărî suspendarea executării deciziei de imputare sau a angajamentului de plată, până la soluționarea cauzei ”, se referă la procedura de contestare în fața comisiilor de jurisdicție a imputațiilor, reglementată de art. 30-39 din ordonanță, iar nu la procedura de contestare în fața instanțelor judecătorești, care este recunoscută persoanelor obligate la repararea prejudiciului prin dispozițiile art. 43 din ordonanță.

Pe de altă parte, art. 40 din O.G. nr. 121/1998 conferă subiectelor de drept menționate în text („ comandanții sau șefii unităților ori comisiile de soluționare a contestațiilor, plângerilor și cererilor de revizuire” ) facultatea, iar nu obligația, de a dispune suspendarea executării deciziei de impunere până la soluționarea căilor administrative de atac. Astfel fiind, măsura de suspendare a executării deciziei de impunere reglementată de art. 40 din O.G. nr. 121/1998 poate fi dispusă în temeiul prevederilor invocate de recurentul-reclamant și își produce efectele numai în procedura căilor administrative de atac reglementate de art. 30-42 din aceeași ordonanță, iar nu și în situația în care, după epuizarea acestor căi de atac, persoanele obligate la repararea prejudiciului în condițiile ordonanței se adresează, în temeiul art. 43 din ordonanță, instanței judecătorești competente.

În raport cu dispozițiile art. 261 alin. (1) C. proc. civ., instanța de fond învestită cu cererea de suspendare a executării deciziei de imputare nu era obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor reclamantului, cum este și cea referitoare la incidența dispozițiilor art. 40 din O.G. nr. 121/1998, atâta timp cât a soluționat cererea cu care a fost învestită prin prisma cadrului legal aplicabil.

În ceea ce privește paguba iminentă, definită de art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 ca reprezentând „ prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public”, Înalta Curte în jurisprudența sa a reținut în mod constant că punerea în executare a actului administrativ și cuantumul obligațiilor stabilite în sarcina persoanei care se consideră vătămată nu reprezintă prin ele însele dovada îndeplinirii acestei condiții prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru a fundamenta măsura de suspendare a executării actului administrativ.

Or, în cauză, Curtea constată că recurentul-reclamant se rezumă la a preciza faptul că suma imputată prin decizia contestată îi este reținută din salariu, ceea ce este de natură să îi reducă veniturile lunare și să îi afecteze situația patrimonială la nivelul familiei, fără însă a oferi elemente care să permită determinarea în concret atât a prejudiciului pe care îl va suferi prin executarea imediată a actului, cât și a caracterului profund vătămător și ireversibil sau foarte greu de reparat al prejudiciului produs prin executare. Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că sentința pronunțată de Curtea de apel este legală și temeinică, urmând ca, în temeiul art. 312 C. proc. civ., să respingă recursul declarat de M.I., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de M.I. împotriva sentinței civile nr. 23/CA din 26 ianuarie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 aprilie 2011.