ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2120/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

D.I., D.S. și D.D., au solicitat în

contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe să se constate refuzul

nejustificat al pârâtului de a primi cererea reclamanților și actele necesare

în vederea redobândirii cetățeniei române și obligarea acestuia să primească

aceste acte într-un termen scurt, rezonabil.

În motivarea

acțiunii, reclamanții au arătat că în anul 2006 s-au prezentat la Secția

Consulară a Ambasadei de la Chișinău în vederea depunerii cererii și a actelor

necesare, fiind refuzați, adresându-se astfel cu o altă cerere în data de 02

iulie 2009.

La această cerere, pârâtul

a răspuns reclamanților prin adresa din 22 iulie 2009 comunicându-le că în raport

de numărul foarte mare de solicitări, urmează să primească invitația pentru depunerea

dosarului, însă până la data introducerii acțiunii nu au primit nici o astfel de

invitație.

Curtea de Apel București,

secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr.

2816 din 10 iunie 2010, a admis acțiunea reclamanților, obligând pârâtul să primească

cererea acestora și actele necesare, cu privire la redobândirea cetățeniei române,

într-un termen rezonabil.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța a reținut că pârâtul a depășit termenul rezonabil de soluționare

a cererii, prevăzut de art. 10 din CEDO, astfel că apărările acestuia privind numărul

mare de cereri și activitatea supradimensională vor fi înlăturate.

Împotriva acestei sentințe,

considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs Ministerul Afacerilor Externe.

Recurentul a susținut

că, în mod greșit instanța a constatat că în cauză s-a depășit termenul rezonabil

de soluționare a cererii reclamanților, întrucât noțiunea de termen rezonabil nu

este sinonimă cu un termen, neapărat scurt pe de o parte, iar pe de altă parte,

acesta nu se aplică decât în cazurile expres specificate, ipoteză în care, însă,

reclamanții nu se regăsesc.

S-a mai susținut că, vătămarea

produsă în circumstanțe care exclud culpa autorității pârâte nu poate atrage răspunderea

acesteia precum și faptul că Secția Consulară a Ambasadei României la Chișinău nu

a exercitat un drept de apreciere, astfel încât să fie îndeplinite condițiile excesului

de putere, reținut de instanța de fond.

Examinând cauza și sentința

recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale

incidente pricinii inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta

Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această

soluție Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate:

În cauză, nu sunt întrunite

cerințele impuse de art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării

sau modificării hotărârii, deoarece prima instanță a reținut corect situația de

fapt în raport cu materialul probator administrat și a realizat o încadrare juridică

adecvată.

Critica recurentului privind

greșita aplicare de către prima instanță a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. i)

Legea contenciosului administrativ, care definește noțiunea de refuz nejustificat

de soluționare a cererii, nu este fondată pentru următoarele motive:

Potrivit art. 12

alin. (3) Legea cetățeniei nr. 21/1991, persoanele care au domiciliul sau reședința

în străinătate pot depune cererea de redobândire a cetățeniei române, însoțită de

actele care dovedesc îndeplinirea condițiilor impuse de lege, la misiunile diplomatice

sau oficiile consulare competente ale României; cererile vor fi înaintate de îndată

Comisiei pentru cetățenie.

Problema care se impune

a fi rezolvată în cauză este legată de termenul în care autoritățile române trebuie

să soluționeze cererile de redobândire a cetățeniei române.

Din lecturarea textului

legal anterior arătat, rezultă că, într-adevăr, legiuitorul român nu a stabilit

un termen în care autoritățile române să proceseze astfel de cereri.

Ca atare, în lipsa unui

asemenea termen legal, trebuia să se facă aplicarea prevederilor art. 10 din Convenția

Europeană pentru Cetățenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 și

ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, potrivit cărora: „Fiecare stat parte

trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind

dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea

unui atestat de cetățenie”.

Doctrina europeană a arătat

că noțiunea de „termen rezonabil” este o noțiune relativă, care nu poate fi definită

după criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil” trebuie

apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global și în mod concret.

Curtea de la Strasbourg

a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru

a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil.

Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces,

în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile.

Astfel, în materie «civilă»,

dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicției competente, dar el

include și durata procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdicției

este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.

În opinia Curții de la

Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție

de circumstanțele cauzei și de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special,

în funcție de complexitatea speței, comportamentul reclamantului și cel al autorităților

competente.

În cauză, Înalta Curte

apreciază că intervalul de timp cuprins între data formulării cererii - 2 iulie

2009 și data soluționării cauzei nu poate fi considerat un termen rezonabil, în

sensul dispozițiilor legale mai sus menționate și a jurisprudenței Curții Europene

a Drepturilor Omului.

Pe de altă parte, instanța

de control judiciar nu poate primi susținerea recurentului în sensul că există un

număr foarte mare de cereri, care depășesc capacitatea de procesare a Secției Consulare

a Ambasadei, deoarece autoritățile naționale trebuie să ia măsurile necesare pentru

respectarea principiului celerității, care guvernează materia aflată în discuție.

Astfel fiind, Înalta Curte

constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi

primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe care

o va menține.

Totodată, stabilirea de

către instanță, în sarcina pârâtului a unui „termen scurt, rezonabil” pentru primirea

cererii reclamanților a fost făcută în stricta aplicare a cadrului legal existent

în materie, ca o reparație echitabilă acordată reclamanților pentru nesoluționarea

cererii înregistrate de aceaștia la data de 2 iulie 2009, aceasta în aplicarea dispozițiilor

art. 10 din Convenția Europeană pentru Cetățenie, adoptată la Strasbourg la data

de 6 noiembrie 1997 și ratificată de România prin Legea nr. 396/2002 (dispoziții

anterior citate) precum și a dispozițiilor art. 18 alin. (6) din Legea contenciosului

administrativ, potrivit cărora, „Instanța,

soluționând cererea

(…) poate stabili, prin

dispozitiv (…) un termen de executare”(…)

. În aceste condiții, susținerea

recurentului privitoare la lipsa de temei juridic a hotărârii primei instanțe, în

ceea ce privește stabilirea acestei obligații în sarcina sa, este vădit nefondată.

Faptul că legiuitorul

român a hotărât să îmbunătățească cadrul legislativ în ceea ce privește procedura

de primire a cererilor de redobândire a cetățeniei române

constituie un aspect irelevant în cauză, întrucât faptul că,

potrivit art. II din noua Lege nr. 359/2009) începând cu 1 ianuarie 2010, în vederea

înregistrării cererilor de redobândire sau acordare a cetățeniei române, formulate

în temeiul dispozițiilor art. 10

1

Legea cetățeniei române nr. 21/1991,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, se vor înființa birouri

teritoriale în subordinea Direcției cetățenie din cadrul Ministerului Justiției

și Libertăților Cetățenești, nu poate fi primit ca argument pertinent pentru justificarea

nesoluționării într-un termen rezonabil a cererii reclamanților, depuse în anul

2009, i

mposibilitatea asigurării anterioare de către Statul Român a unui

cadru administrativ corespunzător pentru preluarea și analiza într-un termen rezonabil

a cererilor de genul celei în discuție, neputând fi opusă, așadar, reclamanților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Ministerul Afacerilor

Externe împotriva sentinței civile nr. 2816 din 10 iunie 2010 a Curții de Apel București,

secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 8 aprilie

2011.