ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 276/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanții

T.I. și T.A., ambii cetățeni moldoveni, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul

Afacerilor Externe (MAE), au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să

se constate refuzul nejustificat al pârâtului de a soluționa cererile

reclamanților privind primirea actelor necesare redobândirii cetățeniei române

și, pe cale de consecință, să fie obligat pârâtul să le primească cererile de

redobândire a cetățeniei române într-un termen scurt, rezonabil.

În motivarea cererii, reclamanții au

arătat că pe data de 2 martie 2009 s-au adresat cu o primă cerere

scrisă către Ministerul Afacerilor

Externe din București, cu rugămintea de a o înainta către Secția Consulară a

Ambasadei României din Chișinău, instituție competentă conform legii cetățeniei

române nr. 21/1991, modificată și republicată, să primească cererile de

redobândire a cetățeniei române din partea solicitanților (foști cetățeni

români și descendenții acestora până la gradul III) care au domiciliul în Republica

Moldova.

Reclamanții au

precizat că în luna februarie 2009 s-au prezentat personal la Secția Consulară a Ambasadei României din Republica Moldova, pentru a depune cererile de

redobândire împreună cu actele necesare la dosar, dar le-a fost refuzată primirea

acestora și li s-a comunicat să facă o cerere scrisă de programare prin poștă, recomandat,

cu confirmare de primire, pentru a fi invitați să depună această cerere de

redobândire împreună cu actele care demonstrează că îndeplinesc condițiile

legale, cerere expediată așa cum au precizat anterior.

S-a arătat că prin

adresa nr. G5-I/P/686 din data de 12 martie 2009, Direcția Generală Afaceri

Consulare i-a invitat să aștepte pentru a depune cererea la o dată ulterioară,

care nu a fost însă precizată, pe considerente ce țin de organizarea internă a

Secției Consulare a Ambasadei României la Chișinău, fără a menționa care este temeiul legal al soluției adoptate, așa cum prevede art. 13 din O.G. nr. 27/2002

privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor.

Având în

vedere acest refuz de a le soluționa cererile, la data de 03 aprilie 2009,

reclamanții au revenit cu o nouă cerere, prin care au solicitat Ministerului

Afacerilor Externe, din nou, să fie invitați pentru a depune cererile de redobândire

a cetățeniei române, împreună cu actele aferente.

Prin adresa nr.

G5-I/P/940 din data de 09 aprilie 2009, Direcția Generală Afaceri Consulare i-a

informat că deja a răspuns cererilor prin adresa anterioară, neindicând nici de

această dată care este temeiul legal pentru care se amână primirea cererilor de

redobândire a cetățeniei române.

Intimații-reclamanți au considerat

atitudinea pârâtului ca fiind un refuz nejustificat de soluționare a cererii

lor, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Pârâtul a depus întâmpinare, prin

care a solicitat respingerea acțiunii reclamanților ca neîntemeiată, în esență

fiind invocate motive organizatorice.

Prin sentința

civilă nr. 1006 din 24 februarie 2010 Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a a

dmis acțiunea reclamanților T.I. și T.A.,

în contradictoriu cu pârâtul

Ministerul Afacerilor Externe; a c

onstatat refuz nejustificat de

soluționare a cererii; a o

bligat pârâtul Ministerul Afacerilor Externe să primească cererile de redobândire

a cetățeniei române într-un termen scurt, rezonabil; a obligat pârâtul la plata

sumei de 200 lei către reclamanți, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție

instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

În

temeiul dispozițiilor Legii nr. 21/1991, reclamanții

au solicitat potrivit art. 12 alin. (2) din acest act normativ, redobândirea

cetățeniei române prin cerere adresată misiunii diplomatice a României la Chișinău, autoritatea publică competentă având obligația de a înregistra cerere formulată în

vederea parcurgerii procedurii prevăzută de dispozițiile Legii nr. 21/1991.

Instanța a apreciat că apărarea

pârâtei, potrivit căreia este în imposibilitate de a respecta dispozițiile

Legii nr. 21/1991 și ale Legii nr. 554/2004, având în vedere capacitatea

limitată a Secției Consulare din cadrul Ambasadei României la Chișinău de a procesa dosarele cuprinzând acest tip de cereri și actele necesare a fi depuse

pentru înaintarea solicitării la Ministerul Justiției, urmează a fi înlăturată, pe de o parte în condițiile în care nu s-a

făcut nicio probă în acest sens, iar pe de altă parte, având în vedere

dispozițiile imperative ale Legii nr. 554/2004, care impun soluționarea

cererilor într-un termen de 30 de zile de la formulare.

S-a reținut în considerentele

hotărârii atacate că, în condițiile în care legea specială în materie,

respectiv Legea nr. 21/1991, nu prevede un termen în care autoritatea pârâtă cu

atribuții în domeniu are obligația de a soluționa cererile formulate de

persoane care doresc redobândirea cetățeniei române, se impune respectarea

dispozițiilor cuprinse în norma generală și a dreptului oricărui cetățean la

soluționarea cererii, într-un termen rezonabil.

Pentru aceste considerente, instanța

a admis acțiunea reclamanților, astfel cum a fost formulată, iar, în baza art. 274

alin. (1) C. proc. civ., a dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 200 lei

către reclamanți, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva hotărârii instanței de

fond a declarat recurs pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea cererii de recurs,

încadrată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C.

proc. civ., recurentul arată că hotărârea primei instanțe a fost pronunțată cu

interpretarea greșită a legii.

Astfel, recurentul consideră că

instanța de fond a procedat greșit când a constatat că „apărarea pârâtei

urmează a fi înlăturată...având în vedere dispozițiile imperative ale Legii

554/2004, care impun soluționarea cererilor într-un termen de 30 de zile de la

formulare".

Recurentul arată că un termen

rezonabil nu este neapărat un termen scurt și că există o justificare

argumentată a împrejurării că reclamanților nu li s-a stabilit încă o dată

pentru a depune cererea de redobândire a cetățeniei.

În motivarea recursului se arată că

pentru instanța de fond nu a avut relevanță starea obiectivă de fapt invocată

de Ministerul Afacerilor Externe, deși tocmai aceasta a determinat, într-o

legătură cauzală directă, situația specifică a derulării procedurii consulare

sub potențialul pe care MAE îl învedera și pe care și l-a dorit să se atingă în

anii următori.

Recurentul mai arată că, la data

declarării recursului, stadiul procesării cererilor de dobândire a atins un

nivel satisfăcător față de anii anteriori, prin deschiderea unei locații a

Secției Consulare a Ambasadei României la Chișinău, dar acumularea cererilor de intenție a cetățenilor moldoveni pentru redobândirea cetățeniei din perioada

când nu se înregistra ritmul actual de lucru (peste 360.000 de solicitări)

generează și astăzi o mare dificultate în îndeplinirea doleanțelor acestor

cetățeni de a fi programați cât mai repede în vederea depunerii actelor.

În lipsa unei culpe administrative,

pentru argumentele precizate, recurentul consideră că nu putea fi obligat, în

baza legii contenciosului administrativ (cu discriminarea persoanelor ce au

depus cereri anterior reclamanților dar care nu au formulat acțiune în

instanță), să schimbe ordinea cronologică stabilită și să primească cererea

reclamantului.

Pe de o parte, durata acestui termen

rezonabil a fost decantată numai în jurisprudența CEDO, dar, chiar și așa, ea nu

se aplică decât în cazurile expres specificate. În condițiile în care

solicitanții sunt rezidenți în țara a cărei cetățenie o solicită, durata

analizării cererii determină o vătămare prin limitarea drepturilor individului

față de celelalte persoane în mijlocul cărora trăiește în mod statornic și care

se bucură de plenitudinea beneficiilor oferite de statutul de cetățean, ipoteză

în care nu se regăsesc reclamanții.

Interpretarea potrivit căreia

aprecierea caracterului „rezonabil" al unui termen depinde de complexul

circumstanțelor fiecărui caz în parte, și nu doar de durata termenului, este

constantă și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO).

În lipsa unui temei legal concret,

recurentul consideră că puterea judecătorească nu se poate substitui puterii

executive în a edicta termenele de primire a cererilor de redobândire a

cetățeniei.

Recurentul mai menționează

că la data de 19 noiembrie 2009 a

intrat în vigoare Legea nr. 354/2009 pentru aprobarea O.U.G. nr. 36/2009, ce

modifică și completează Legea nr. 21/1991.

Examinând sentința recurată, în

raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304

1

C.

proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru

considerentele care vor fi expuse în continuare

.

Instanța de control judiciar

constată că în cauză nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a

reținut corect situația de fapt în raport de materialul probator administrat și

a realizat o încadrare juridică adecvată.

Critica recurentului privind greșita

aplicare de către prima instanță a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din

Legea contenciosului administrativ, care definește noțiunea de refuz

nejustificat de soluționare a cererii, nu este fondată pentru următoarele

motive:

Potrivit art. 12 alin. (3) din Legea

cetățeniei nr. 21/1991, persoanele care au domiciliul sau reședința în

străinătate pot depune cererea de redobândire a cetățeniei române, însoțită de

actele care dovedesc îndeplinirea condițiilor impuse de lege, la misiunile

diplomatice sau oficiile consulare competente ale României; cererile vor fi

înaintate de îndată Comisiei pentru cetățenie.

Problema care se impune a fi

rezolvată în cauză este legată de termenul în care autoritățile române trebuie

să soluționeze cererile de redobândire a cetățeniei române.

Din lecturarea textului legal

anterior arătat, rezultă că, într-adevăr, legiuitorul român nu a stabilit un

termen în care autoritățile române să proceseze astfel de cereri.

Ca atare, în lipsa unui asemenea

termen legal, trebuia să se facă aplicarea prevederilor art. 10 din Convenția

Europeană pentru Cetățenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 și ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, potrivit cărora: „Fiecare stat

parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil

cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale, redobândirea

acesteia sau eliberarea unui atestat de cetățenie”.

Doctrina europeană a arătat că

noțiunea de „termen rezonabil” este o noțiune relativă, care nu poate fi

definită după criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un „termen

rezonabil” trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global și în

mod concret.

Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru

a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau

nerezonabil. Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra

întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare

realizării unei durate rezonabile.

Astfel, în materie

« civilă », dies a quo începe să curgă de la data sesizării

jurisdicției competente, dar el include și durata procedurii administrative prealabile,

atunci când sesizarea jurisdicției este precedată de un recurs prealabil,

obligatoriu.

În opinia Curții de la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de

circumstanțele cauzei și de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în

special, în funcție de complexitatea speței, comportamentul reclamantului și

cel al autorităților competente.

Pe de altă parte, instanța de

control judiciar nu poate primi susținerea recurentului în sensul că există un

număr foarte mare de cereri, care depășesc capacitatea de procesare a Secției

Consulare a Ambasadei, întrucât autoritățile naționale trebuie să ia măsurile

necesare pentru respectarea principiului celerității, care guvernează materia

aflată în discuție.

În ceea ce privește menționarea

faptului că a intrat în vigoare Legea nr. 354/2009, care modifică și

completează Legea nr. 21/1991, instanța constată că dispozițiile acestei legi

sunt ulterioare momentului introducerii acțiunii.

Astfel fiind, Înalta Curte constată

că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi

primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, pe

care o va menține.

În consecință, pentru considerentele

arătate și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinței civile

nr. 1006 din 24 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20

ianuarie 2011.