ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2032/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 30 iunie 2009,

reclamanta SC P. SA București a solicitat obligarea pârâtei Agenția Națională

de Administrare Fiscală - Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale

să înainteze la Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor contestațiile

administrative înregistrate sub din 30 aprilie 2009 la Direcția Regională

pentru Accize și Operațiuni Vamale București - Activitatea de Inspecție Fiscală

în termen de 5 zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că a formulat contestații împotriva proceselor-verbale

de control din 20 martie 2009, dar pârâta a refuzat în mod nejustificat să

procedeze la soluționarea acestora, considerând că nu pot fi atacate în

procedura Legii nr. 554/2004, pentru că sunt anexe la procesele-verbale de

contravenție și nu reprezintă acte juridice de sine stătătoare.

Curtea de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins

acțiunea ca neîntemeiată prin sentința civilă nr. 1482 din 23 martie 2010, cu

motivarea că, procesele-verbale contestate nu au natura juridică de acte

administrative fiscale în înțelesul dispozițiilor art. 41 din O.G. nr. 92/2003,

fiind anexe ale proceselor-verbale de contravenție care pot fi contestate în

procedura prevăzută de O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al

contravențiilor.

Împotriva acestei

sentințe, a declarat recurs reclamanta, solicitând modificarea hotărârii

atacate, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.

Recurenta a susținut

că instanța de fond a încălcat normele legale privind soluționarea

contestațiilor în materie fiscală, deoarece nu trebuia analizat dacă este sau

nu justificat refuzul de soluționare exprimat de autoritatea intimată, în condițiile

în care aceasta avea obligația să se pronunțe printr-o decizie asupra

contestațiilor formulate.

De asemenea, s-a

arătat că instanța de fond a dat o calificare greșită actelor contestate și nu

s-a precizat natura lor juridică, deși reprezintă acte administrative fiscale,

în sensul definit de art. 41 C. proc. fisc..

Recurenta a precizat

că procesele-verbale de control întrunesc toate atributele unor acte

administrative fiscale de sine stătătoare, întrucât emană de la o autoritate

publică, reprezintă manifestarea unilaterală de voință a acesteia și produc

efecte juridice, prin stabilirea unor obligații fiscale .

Prin considerarea lor

ca fiind anexe ale proceselor-verbale de contravenție, s-a arătat că a fost în

mod nelegal modificată competența materială de soluționare a litigiului.

Analizând actele și

lucrările dosarului, în raport și de dispozițiile art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat pentru

următoarele considerente:

Procesele-verbale din

20 martie 2009 fac parte integrantă din procesele-verbale de constatare și

sancționare a contravențiilor din 20 martie 2009, astfel cum rezultă din

mențiunile exprese inserate în cuprinsul acestor acte.

Natura juridică a

acestor acte a fost corect determinată de instanța de fond, în sensul că, fiind

anexe ale proceselor-verbale de contravenție nu produc efecte juridice în mod

distinct de acestea și nu pot fi contestate într-o altă procedură judiciară

decât aceea incidentă pentru actul principal și anume, procedura reglementată

de O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor.

În consecință, actele

administrative contestate de recurenta-reclamantă nu pot fi examinate în

procedura de soluționare a contestațiilor prevăzute de Titlul IX C. proc. fisc.

datorită regimului juridic aplicabil actului principal din care fac parte

integrantă și anume, procesul-verbal de contravenție.

În atare situație,

instanța de fond a constatat judicios că este incidentă o altă procedură

judiciară, pentru care intimata-pârâtă nu are obligația să se pronunțe printr-o

decizie în conformitate cu dispozițiile H.G. nr. 109/2009.

Legalitatea refuzului

exprimat de autoritatea intimată a constituit chiar obiectul cererii de chemare

în judecată, astfel că în mod neîntemeiat s-a susținut în recurs că nu trebuia

să se analizeze dacă acesta a fost sau nu justificat.

Obligarea intimatei-pârâte

la soluționarea contestațiilor înregistrate din 30 aprilie 2009 este

condiționată de existența unui temei legal și față de natura juridică a actelor

contestate, s-a reținut judicios în hotărârea atacată că acestea nu pot fi

atacate decât în condițiile prevăzute de O.G. nr. 2/2001.

Procedura de

soluționare a contestațiilor și respectiv, competența materială a instanței de

judecată sunt o consecință a dispozițiilor legale care stabilesc regimul

juridic al actelor deduse judecății și deci acestea nu sunt rezultatul unei

aprecieri greșite a legii prin hotărârea atacată.

Instanța de fond a

motivat în fapt și în drept, în conformitate cu dispozițiile art. 261 alin. (1)

pct. 5 C. proc. civ. calificarea juridică a actelor contestate, precum și

soluția dată în cauză, astfel că este neîntemeiată și critica formulată sub

acest aspect în recurs.

Pentru considerentele

care au fost expuse, constatând că nu există motive de casare sau de modificare

a hotărârii pronunțate de instanța de fond, Înalta Curte va respinge prezentul

recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de SC P. SA București împotriva sentinței nr. 1482 din 23 martie 2010

a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6

aprilie 2011.