ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2032/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 30 iunie 2009, reclamanta SC P. SA București a solicitat obligarea pârâtei Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale să înainteze la Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor contestațiile administrative înregistrate sub din 30 aprilie 2009 la Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale București - Activitatea de Inspecție Fiscală în termen de 5 zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că a formulat contestații împotriva proceselor-verbale de control din 20 martie 2009, dar pârâta a refuzat în mod nejustificat să procedeze la soluționarea acestora, considerând că nu pot fi atacate în procedura Legii nr. 554/2004, pentru că sunt anexe la procesele-verbale de contravenție și nu reprezintă acte juridice de sine stătătoare. Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea ca neîntemeiată prin sentința civilă nr. 1482 din 23 martie 2010, cu motivarea că, procesele-verbale contestate nu au natura juridică de acte administrative fiscale în înțelesul dispozițiilor art. 41 din O.G. nr. 92/2003, fiind anexe ale proceselor-verbale de contravenție care pot fi contestate în procedura prevăzută de O.G.

nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor. Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamanta, solicitând modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată. Recurenta a susținut că instanța de fond a încălcat normele legale privind soluționarea contestațiilor în materie fiscală, deoarece nu trebuia analizat dacă este sau nu justificat refuzul de soluționare exprimat de autoritatea intimată, în condițiile în care aceasta avea obligația să se pronunțe printr-o decizie asupra contestațiilor formulate. De asemenea, s-a arătat că instanța de fond a dat o calificare greșită actelor contestate și nu s-a precizat natura lor juridică, deși reprezintă acte administrative fiscale, în sensul definit de art. 41 C. proc.

fisc.. Recurenta a precizat că procesele-verbale de control întrunesc toate atributele unor acte administrative fiscale de sine stătătoare, întrucât emană de la o autoritate publică, reprezintă manifestarea unilaterală de voință a acesteia și produc efecte juridice, prin stabilirea unor obligații fiscale . Prin considerarea lor ca fiind anexe ale proceselor-verbale de contravenție, s-a arătat că a fost în mod nelegal modificată competența materială de soluționare a litigiului. Analizând actele și lucrările dosarului, în raport și de dispozițiile art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat pentru următoarele considerente: Procesele-verbale din 20 martie 2009 fac parte integrantă din procesele-verbale de constatare și sancționare a contravențiilor din 20 martie 2009, astfel cum rezultă din mențiunile exprese inserate în cuprinsul acestor acte.

Natura juridică a acestor acte a fost corect determinată de instanța de fond, în sensul că, fiind anexe ale proceselor-verbale de contravenție nu produc efecte juridice în mod distinct de acestea și nu pot fi contestate într-o altă procedură judiciară decât aceea incidentă pentru actul principal și anume, procedura reglementată de O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor. În consecință, actele administrative contestate de recurenta-reclamantă nu pot fi examinate în procedura de soluționare a contestațiilor prevăzute de Titlul IX C. proc. fisc. datorită regimului juridic aplicabil actului principal din care fac parte integrantă și anume, procesul-verbal de contravenție. În atare situație, instanța de fond a constatat judicios că este incidentă o altă procedură judiciară, pentru care intimata-pârâtă nu are obligația să se pronunțe printr-o decizie în conformitate cu dispozițiile H.G.

nr. 109/2009. Legalitatea refuzului exprimat de autoritatea intimată a constituit chiar obiectul cererii de chemare în judecată, astfel că în mod neîntemeiat s-a susținut în recurs că nu trebuia să se analizeze dacă acesta a fost sau nu justificat. Obligarea intimatei-pârâte la soluționarea contestațiilor înregistrate din 30 aprilie 2009 este condiționată de existența unui temei legal și față de natura juridică a actelor contestate, s-a reținut judicios în hotărârea atacată că acestea nu pot fi atacate decât în condițiile prevăzute de O.G. nr. 2/2001. Procedura de soluționare a contestațiilor și respectiv, competența materială a instanței de judecată sunt o consecință a dispozițiilor legale care stabilesc regimul juridic al actelor deduse judecății și deci acestea nu sunt rezultatul unei aprecieri greșite a legii prin hotărârea atacată.

Instanța de fond a motivat în fapt și în drept, în conformitate cu dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. calificarea juridică a actelor contestate, precum și soluția dată în cauză, astfel că este neîntemeiată și critica formulată sub acest aspect în recurs. Pentru considerentele care au fost expuse, constatând că nu există motive de casare sau de modificare a hotărârii pronunțate de instanța de fond, Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC P. SA București împotriva sentinței nr. 1482 din 23 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 aprilie 2011.