ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1914/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Constanța, reclamantul C.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Constanța, anularea hotărârii din 3 septembrie 2009 și, totodată, obligarea pârâtei la acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000. În motivarea acțiunii, reclamantul a susținut că beneficiarii Legii nr. 189/2000 sunt toate acele persoane născute până la data de 06 martie 1945 și ai căror părinți au fost strămutați din Bulgaria. Instituția pârâtă, prin întâmpinare, a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată. Prin sentința civilă nr. 207/CA din 3 iunie 2010, Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea reclamantului, ca nefondată.

Pentru a adopta această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că la momentul schimbului de populație prin plecarea românilor din Caliacra în septembrie 1940, părinții reclamantului erau căsătoriți încă din anul 1933, iar după un an și șase luni, respectiv la data de 24 februarie 1942, s-a născut reclamantul în com. S., Raionul Negru Vodă. Deși din dispozițiile art. 1 Legea nr. 189/2000 rezultă că numai persoanele născute la data strămutării pot beneficia de drepturile stabilite de lege, Curtea a făcut aplicarea prezumției absolute a timpului legal al concepției, potrivit căreia perioada concepției este timpul cuprins între a 300-a și a 180-a zi înaintea nașterii copilului care se socotește de la zi la zi.

Instanța de fond a apreciat că este important a calcula data concepției, deoarece art. 7 alin. (1) Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și juridice instituie o capacitate de folosință anticipată, în sensul că drepturile copilului sunt recunoscute de la concepțiune, însă numai dacă el se naște viu. Interpretarea pe care reclamantul o face în contestație, a reținut judecătorul fondului, este una simplistă și are în vedere doar faptul că este suficientă nașterea în intervalul precizat, ignorându-se celelalte condiții, astfel încât Curtea a apreciat că reclamantul nu a făcut dovada deplină a strămutării sale efective, situație în care nu poate beneficia de dispozițiile reparatorii.

Împotriva hotărârii instanței de fond a declarat recurs reclamantul C.G., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului se arată că instanța de fond, în mod nelegal, a reținut că reclamantul nu poate fi beneficiar al actului normativ invocat, deoarece nașterea sa nu a avut loc în termenul de 300 zile de la data strămutării părinților săi și nu a făcut dovada strămutării sale efective. Recurentul susține că părinții săi au fost strămutați în urma Tratatului româno-bulgar, în septembrie 1940, din comuna D., jud. Caliacra, în sat S., jud. Constanța. Chiar dacă nu era conceput la acea dată, precizează recurentul, nașterea sa având loc la data de 24 februarie 1942, deci în intervalul prevăzut de actul normativ, efectele strămutării s-au răsfrânt și asupra sa, deoarece suferințele prin care au trecut părinții au afectat și copiii născuți în familiile respective în perioada vizată de actul normativ reparatoriu.

Examinând cauza și sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, după cum se va arăta în continuare. Potrivit art. 1 lit. c) O.G. nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, cu modificările și completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetățean român, care, în perioada sus menționată, a avut de suferit persecuții etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.

Din conținutul textului de lege menționat, rezultă că drepturile compensatorii se acordă tuturor celor care, din motive etnice, au suferit persecuții în perioada precizată, fără a se face nicio diferențiere de tratament între persoanele care au fost efectiv strămutate ori expulzate în altă localitate și cele care au fost nevoite să trăiască în refugiu. Prin urmare, legiuitorul a urmărit ca de aceste drepturi să se bucure toate persoanele, cetățeni români, care au avut de suferit consecințele persecuțiilor exercitate din motive etnice, în această categorie intrând, în mod implicit, și copiii născuți în perioada refugiului, aceștia împărtășind aceeași situație cu cea a părinților refugiați, al căror statut l-au dobândit.

Cum, în cauză, s-a făcut dovada și este de necontestat faptul că reclamantul s-a născut în perioada refugiului părinților săi, în mod greșit a reținut instanța de fond că acesta nu se încadrează în prevederile Legii nr. 189/2000. Părinții reclamantului au făcut obiectul schimbului de populație ca urmare a Tratatului de la Craiova. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt întemeiate, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală, pe care o va casa. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința și va admite cererea de chemare în judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de C.G. împotriva sentinței civile nr. 207/CA din 3 iunie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal. Casează sentința recurată și admite acțiunea. Obligă autoritatea pârâtă să emită hotărâre prin care să recunoască reclamantului drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000, pentru perioada 24 februarie 1942 - 06 martie 1945, pe care să i le acorde începând cu 01 martie 2008. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 martie 2011.