ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3408/2013

Deliberând, în condițiile

art. 256 C. proc. civ., asupra conflictului de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Tribunalului București sub nr. 48523/3/2012, reclamantul Centrul român

pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți – C.R.E.D.I.D.A.M., cu sediul

în București, a chemat în judecată pe pârâtul G.N. - Întreprindere Individuală,

cu sediul în localitatea C., Județul Vâlcea, solicitând obligarea acestuia la plata

sumei reprezentând remunerația datorată artiștilor interpreți pentru utilizarea

fonogramelor de distribuitori prin cablu pentru perioada 22 octombrie 2010 – 17

noiembrie 2011, a sumei reprezentând penalități de întârziere, obligarea pârâtului

să transmită reclamantului raportul financiar pentru perioada menționată și să pună

la dispoziția acestuia un raport privind serviciile de programe retransmise, precum

și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a susținut în esență că pârâtul avea obligația legală să declare baza

de calcul și să achite remunerația datorată artiștilor interpreți sau executanți,

însă nu a executat această obligație legală, deși a fost notificat de către reclamant

în mai multe rânduri să execute toate obligațiile care formează obiectul acțiunii.

Prin sentința civilă

nr. 473 din 27 februarie 2013, Tribunalul București a admis excepția necompetenței

teritoriale a acestei instanțe, invocată din oficiu și a declinat competența în

favoarea Tribunalului Vâlcea.

În considerentele sentinței

s-a reținut că în cauză este vorba despre o competență teritorială exclusivă, reglementată

de art. 7 C. proc. civ. și nu sunt aplicabile prevederile art. 10 pct. 8 C.

proc. civ., nefiind vorba despre săvârșirea de către pârât a vreunei fapte ilicite.

Dosarul a fost înregistrat

pe rolul Tribunalului Vâlcea sub nr. 3144/90/2013.

Învestit prin declinare,

Tribunalul Vâlcea, secția I civilă, prin sentința civilă nr. 558 din 25 aprilie

2013 și-a declinat, la rândul său, competența în favoarea primei instanțe sesizate,

Tribunalul București și, constatând ivit conflict negativ de competență, a înaintat

dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de

competență.

Pentru a hotărî astfel,

această din urmă instanță a reținut că

prin cererea de chemare în judecată dedusă judecății

reclamantul a pretins de la pârât îndeplinirea unor obligații de a da (de plată)

și de a face despre care a susținut că sunt obligații legale pe care pârâtul nu

și le-a îndeplinit. În principiu, orice încălcare a unei obligații legale atrage

răspunderea civilă delictuală a titularului obligației, în condițiile legii civile.

Cererea a fost înregistrată

inițial pe rolul Tribunalului București – instanța competentă material, aflată la

domiciliul reclamantului.

Pârâtul nu a invocat excepția

necompetenței teritoriale în fața instanței învestite prin cererea de chemare în

judecată formulată de reclamant.

Potrivit art. 5 C.

proc. civ., cererea de chemare în judecată trebuie formulată la domiciliul pârâtului.

În speță, nu sunt incidente prevederile art. 7 C. proc. civ., întrucât întreprinderea

individuală nu este persoană juridică, potrivit O.U.G. nr. 44/2008, calitatea de

întreprinzător aparținând persoanei fizice titulare.

Potrivit art. 10 din cod

este instituită o competență teritorială alternativă în raport cu cea stabilită

la art. 5 (și art. 7 în cazul persoanelor juridice sau al altor subiecte de drept),

interesând în speță pct. 4 și 8, potrivit cărora mai sunt competente instanța de

la locul plății în cazul obligațiilor comerciale (întreprinzătorul având calitatea

de comerciant) sau instanța în raza căreia s-a săvârșit faptul ilicit.

Coroborând cele două norme

juridice referitoare la competența teritorială de drept comun și la cea alternativă,

rezultă că în cazurile reglementate de acestea competența teritorială are caracter

relativ și nu exclusiv, iar neinvocarea excepției de necompetență în condițiile

prevăzute de lege atrage învestirea instanței sesizate dacă aceasta se află într-una

din cele două situații.

În speță, se constată

că Tribunalul București este atât instanța de la locul la care ar fi trebuit făcută

plata pretinsă prin primele două capete ale acțiunii (locul plății fiind, în lipsa

unei dispoziții legale, locul sediului reclamantului), cât și instanța în raza căreia

s-a săvârșit faptul ilicit (pretinsa nrdepunere a rapoartelor).

În consecință, Tribunalul

București, în lipsa invocării de către pârât a excepției necompetenței teritoriale,

era competent să soluționeze prezenta cerere, motiv pentru care, în temeiul

art. 158 alin. (3) C. proc. civ., Tribunalul Vâlcea a declinat competența teritorială

în favoarea acestuia.

Cu privire la conflictul

negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 22

alin. (3) raportat la art. 20 pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Art. 5 C. proc. civ. prevede,

cu privire la competența teritorială, faptul că cererea se face la instanța domiciliului

pârâtului.

De asemenea, art. 7

alin. (3) C. proc. civ. (incident în speță în virtutea prevederilor art. 2 lit.

g) O.U.G nr. 44/2008, care definesc întreprinderea individuală ca fiind întreprinderea

economică, fără personalitate juridică, organizată de un întreprinzător persoană

fizică), arată că acțiunea îndreptată împotriva unei asociații sau societăți fără

personalitate juridică se face la instanța domiciliului persoanei căreia, potrivit

înțelegerii dintre asociați, i s-a încredințat sau direcția asociației ori societății,

iar, în lipsa unei asemenea persoane, la instanța domiciliului oricăruia dintre

asociați.

Prin art. 10 pct. 8 C.

proc. civ., se prevede că, în afară de instanța de domiciliu a pârâtului, mai este

competentă, în cererile ce izvorăsc dintr-un fapt ilicit, cum este cazul în speța

de față, instanța în circumscripția căreia s-a săvârșit acel fapt.

Potrivit art. 12 C.

proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.

În aplicarea prevederilor

mai sus citate, competența teritorială de soluționare a cererilor ce izvorăsc dintr-un

fapt ilicit este alternativă între instanța domiciliului pârâtului și instanța în

circumscripția căreia s-a săvârșit acel fapt.

Prin urmare, ne aflăm

în situația în care competente teritorial să soluționeze cauza sunt două tribunale,

fiind vorba despre o competență teritorială alternativă, iar nu exclusivă pentru

a avea caracter absolut.

Reclamantul Centrul Român

pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți – C.R.E.D.I.D.A.M. a investit

instanța cu o cerere de chemare în judecată având ca obiect pretenții, invocând

drept temei juridic al acțiunii prevederile art. 130 alin. (1) lit. a) și h) din

Legea nr. 8/1996, respectiv neîndeplinirea de către pârâtă a unor obligații legale

imperative, care poate fi subsumată unui fapt ilicit, săvârșit la locul unde aceste

obligații trebuie executate, respectiv sediul reclamantului C.R.E.D.I.D.A.M., situat

în municipiul București.

Reclamantul a înțeles

să depună cererea de chemare în judecată la Tribunalul București, iar prin notele

de ședință depuse la dosar la data de 27 februarie 2013 (Dosar nr. 48523/3/2012

al Tribunalului București, secția a III-a civilă) a solicitat reținerea cauzei,

spre soluționare, de către această instanță, apreciind că este competentă teritorial.

Rezultă, așadar, că aceasta

echivalează cu alegerea competenței în favoarea acestei instanțe, conform art. 12

C. proc. civ., astfel încât nu mai există posibilitatea de a se reveni asupra acestei

alegeri.

Interesul ocrotit prin

normele de competență teritorială alternativă aparține reclamantului, astfel încât

acesta este cel care decide care va fi instanța sesizată cu rezolvarea litigiului,

dintre două sau mai multe instanțe deopotrivă competente.

Cum alegerea făcută de

reclamant este irevocabilă, odată investită una dintre instanțele competente teritorial,

acesteia îi revine competența în soluționarea cauzei, altfel s-ar încălca principiul

disponibilității; pe de altă parte, în absența caracterului absolut al competenței,

excepția necompetenței teritoriale nu poate fi invocată de instanță din oficiu.

Mai mult, pârâtul nu a

depus întâmpinare, iar în conformitate cu prevederile art. 159 C. proc. civ., competența

teritorială alternativă are caracter relativ, astfel încât ea nu poate fi invocată

decât de către pârât în condițiile legii [art. 159 alin. (3) C. proc. civ.].

În considerarea celor

ce preced,

competența

soluționării cauzei revine

Tribunalului București

.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 14 iunie 2013.