ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5488/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra conflictului de competență de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 9 octombrie 2012 reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți – C.R.E.D.I.D.A.M. - a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtei SC A.O.

SRL la plata sumei de 5090, 82 lei (cu TVA inclus) reprezentând remunerație aferentă perioadei 01 ianuarie 2008-31 martie 2010, a sumei de 5.042, 82 lei, penalități de întârziere calculate pentru facturile fiscale restante și la plata sumei de 11.853,78 lei (cu TVA inclus) reprezentând remunerație aferentă perioadei 01 aprilie 2010-20 iunie 2012. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat, în esență, că pârâta avea obligația legală să achite remunerația datorată artiștilor interpreți și executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora, precum și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual, respectiv restaurant, bar de zi, hotel de 3 stele, magazin stație P. din Șos.

Alba Iulia și magazin stație P. din str. Dima. Pârâta a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale, deoarece față de disp. art. 5 și 7 C. proc. civ. competența aparține Tribunalului Sibiu, precum și excepția prescripției dreptului la acțiune. Totodată, pârâta a susținut excepția nulității absolute a autorizației/licenței pentru comunicarea publică a fonogramelor. Prin sentința civilă nr. 764/2013 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalul Sibiu, reținând spre soluționare cererea doar în limita pretențiilor aferente perioadei ianuarie 2008 - aprilie 2008, pentru care a format un dosar nou, urmare a disjungerii.

Pentru a se pronunța astfel, Tribunalul București a avut în vedere împrejurarea că sediul pârâtei este în Sibiu, și că nu se mai pot reține prevederile referitoare la art. 10 pct. 1 C. proc civ. privind competența în materie contractuală, competență care este într-adevăr alternativă, deoarece din interpretarea coroborată a art. VI și VII din cele două licențe rezultă încetarea de drept a autorizației pentru întârzieri la plată mai mult de 90 de zile. În raport de această situație s-a reținut că cererea nu mai este una bazată pe contract, ci este o cerere de despăgubiri, care atrage competența de la domiciliul pârâtului. La data de 22 mai 2013, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, care la termenul din 19 septembrie 2013 a reținut-o spre soluționare, cu privire la excepția de necompetență teritorială, invocată de reclamant.

Prin sentința nr. 1102 din 19 septembrie 2013, Tribunalul Sibiu, secția I civilă, a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. A constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat cauza către Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea soluționării acestuia. Pentru a se pronunța astfel, Tribunalului Sibiu, a reținut că prin acțiunea introductivă reclamantul a solicitat plata remunerației datorată artiștilor interpreți și executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora precum și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual, invocând autorizația /licență neexclusivă, autorizație cu caracter parțial contractual, în care se reține că orice litigii intervenite între părți privind interpretarea și executarea autorizației se vor soluționa de instanțele competente material din București.

S-a mai avut în vedere că atâta vreme cât se invocă plata unor astfel de sume pe baza actului menționat, instanța sesizată nu putea, înainte de orice dezbatere asupra fondului cauzei, să rețină că a intervenit rezilierea de drept a contractului și că urmare faptul că nu ar mai exista un contract nu ar mai exista o competență teritorială alternativă dată de art. 10 pct. 1 C. proc. civ. Competența nu se determină în raport de temeinicia pretențiilor, ci doar în raport de obiectul cererii de chemare în judecată.

În altă ordine de idei Tribunalul Sibiu a constatat că și în situația în care acțiunea ar fi una în despăgubiri bazată pe existența unui fapt ilicit constând în neîndeplinirea unor obligații legale, potrivit art. 10 pct. 8 C. proc civ, în cererile ce izvorăsc dintr-un fapt ilicit mai este competentă în afară de instanța de la domiciliul sau sediul pârâtului, instanța în circumscripția căruia s-a săvârșit acest fapt, or invocându-se neîndeplinirea unor obligații legale imperative se consideră că faptul ilicit a fost săvârșit la locul unde aceste obligații trebuiau executate, adică la sediul reclamantului. Cu privire la conflictul negativ de competență, Înalta Curte reține următoarele: Prin cererea de chemare în judecată dedusă judecății, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei SC A.O.

SRL la repararea prejudiciului cauzat Centrului Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți – C.R.E.D.I.D.A.M. constând în remunerația echitabilă reprezentând drepturi conexe patrimoniale cuvenite artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora precum și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizualului începând cu data de 01 aprilie 2010-30 iunie 2012. Reclamantul și-a întemeiat acțiunea în drept pe dispozițiile Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, precum și ale art. 1166 din noul C. civ.

Într-adevăr, la cerere s-a atașat licența neexclusivă pentru radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial și a reproducerilor acestora, acordată pârâtei la data de 12 decembrie 2012 pentru o perioadă de un an, în care la art. VII se arată că eventualele litigii vor fi soluționate de către instanța de judecată competentă din București la care s-a făcut referire cu ocazia declanșării conflictului de competență. Reclamantul nu își întemeiază însă cererea pe acest act, ci susține că valabilitatea licenței este condiționată de achitarea remunerației echitabile. În acest sens, în art. VI pct. 4 din licența neexclusivă se prevede că autorizația încetează de plin drept în cazul întârzierilor de plată mai mari de 90 de zile de la data scadenței.

Clauza contractuală se referă deci la obligații derivate din contracte, așadar la o răspundere contractuală. Este de reținut faptul că pentru pretențiile solicitate de reclamant aferente perioadei 1 aprilie 2010- 30 iunie 2012 nu există prevederi contractuale și în aceste condiții, devin aplicabile dispozițiile codului de procedură civilă în materia competenței. Conform dispozițiilor art. 5 teza I C. proc. civ. „Cererea se face la instanța domiciliului pârâtului.” – normă care instituie regula potrivit căreia cererea de chemare în judecată se adresează instanței din circumscripția teritorială în care își are sediul pârâtul. Principiul consacrat de art. 5 C. proc. civ. este adaptat de legiuitor în mod corespunzător și pentru acțiunile îndreptate împotriva persoanelor juridice.

În acest sens, art. 7 alin. (1) C. proc. civ. dispune că cererea îndreptată împotriva unei persoane juridice de drept privat se face la instanța sediului ei principal. Și în condițiile în care reclamantul invocă întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale, sunt atrase în discuție și dispozițiile art. 10 pct. 8 C. proc. civ., conform cărora, în afară de instanța de domiciliu a pârâtei, mai este competentă, în cererile ce izvorăsc dintr-un fapt ilicit, instanța în circumscripția căreia s-a săvârșit acel fapt. În aplicarea prevederilor mai sus citate, competența teritorială de soluționare a cererilor ce izvorăsc dintr-un fapt ilicit este alternativă între instanța domiciliului pârâtului și instanța în circumscripția căreia s-a săvârșit acel fapt.

Or, Tribunalul București nu este instanța competentă teritorial să soluționeze cauza în niciuna din ipotezele prevăzute de competența alternativă reglementată de dispozițiile legale enunțate, dreptul de opțiune aparținând oricum reclamantului, potrivit art. 12 C. proc. civ. Pârâta își are sediul social în Sibiu iar reclamantul pretinde săvârșirea faptului ilicit în aceeași locație. Față de considerentele reținute, soluționarea pricinii este de competența Tribunalului Sibiu, în favoarea căruia urmează a fi stabilită.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 noiembrie 2013.