ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5488/2013

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ.,

asupra conflictului de competență de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 9 octombrie   2012

reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor

Interpreți – C.R.E.D.I.D.A.M. - a solicitat instanței să dispună obligarea

pârâtei SC A.O. SRL la plata sumei de 5090, 82 lei (cu TVA inclus) reprezentând

remunerație aferentă perioadei 01 ianuarie 2008-31 martie 2010, a sumei de 5.042,

82 lei, penalități de întârziere calculate pentru facturile fiscale restante și

la plata sumei de 11.853,78 lei (cu TVA inclus) reprezentând remunerație

aferentă perioadei 01 aprilie 2010-20 iunie 2012.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat, în esență, că pârâta avea obligația legală să

achite remunerația datorată artiștilor interpreți și executanți pentru

comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial ori a

reproducerilor acestora, precum și a prestațiilor artistice din domeniul

audiovizual, respectiv restaurant, bar de zi, hotel de 3 stele, magazin stație

P. din Șos. Alba Iulia și magazin stație P. din str. Dima.

Pârâta a depus

întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale, deoarece

față de disp. art. 5 și 7 C. proc. civ. competența aparține Tribunalului Sibiu,

precum și excepția prescripției dreptului la acțiune. Totodată, pârâta a

susținut excepția nulității absolute a autorizației/licenței pentru comunicarea

publică a fonogramelor.

Prin sentința civilă nr.

764/2013 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția

necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Tribunalul Sibiu, reținând spre soluționare cererea doar în limita

pretențiilor aferente perioadei ianuarie 2008 - aprilie 2008, pentru care a

format un dosar nou, urmare a disjungerii.

Pentru a se pronunța

astfel, Tribunalul București a avut în vedere împrejurarea că sediul pârâtei

este în Sibiu, și că nu se mai pot reține prevederile referitoare la art. 10 pct.

1 C. proc civ. privind competența în materie contractuală, competență care este

într-adevăr alternativă, deoarece din interpretarea coroborată a art. VI și VII

din cele două licențe rezultă încetarea de drept a autorizației pentru

întârzieri la plată mai mult de 90 de zile. În raport de această situație s-a

reținut că cererea nu mai este una bazată pe contract, ci este o cerere de

despăgubiri, care atrage competența de la domiciliul pârâtului.

La data de 22 mai 2013,

cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, care la termenul din 19

septembrie 2013 a reținut-o spre soluționare, cu privire la excepția de

necompetență teritorială, invocată de reclamant.

Prin sentința nr. 1102

din 19 septembrie 2013, Tribunalul Sibiu, secția I civilă, a admis excepția

necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Tribunalului București.

A constatat ivit

conflictul negativ de competență și a înaintat cauza către Înalta Curte de Casație

și Justiție, în vederea soluționării acestuia.

Pentru a se pronunța

astfel, Tribunalului Sibiu, a reținut că prin acțiunea introductivă reclamantul

a solicitat plata remunerației datorată artiștilor interpreți și executanți

pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial ori a

reproducerilor acestora precum și a prestațiilor artistice din domeniul

audiovizual, invocând autorizația /licență neexclusivă, autorizație cu caracter

parțial contractual, în care se reține că orice litigii intervenite între părți

privind interpretarea și executarea autorizației se vor soluționa de instanțele

competente material din București.

S-a mai avut în

vedere că atâta vreme cât se invocă plata unor astfel de sume pe baza actului

menționat, instanța sesizată nu putea, înainte de orice dezbatere asupra

fondului cauzei, să rețină că a intervenit rezilierea de drept a contractului

și că urmare faptul că nu ar mai exista un contract nu ar mai exista o

competență teritorială alternativă dată de art. 10 pct. 1 C. proc. civ. Competența

nu se determină în raport de temeinicia pretențiilor, ci doar în raport de obiectul

cererii de chemare în judecată.

În altă ordine de

idei Tribunalul Sibiu a constatat că și în situația în care acțiunea ar fi una

în despăgubiri bazată pe existența unui fapt ilicit constând în neîndeplinirea

unor obligații legale, potrivit art. 10 pct. 8 C. proc civ, în cererile ce

izvorăsc dintr-un fapt ilicit mai este competentă în afară de instanța de la

domiciliul sau sediul pârâtului, instanța în circumscripția căruia s-a săvârșit

acest fapt, or invocându-se neîndeplinirea unor obligații legale imperative se

consideră că faptul ilicit a fost săvârșit la locul unde aceste obligații

trebuiau executate, adică la sediul reclamantului.

Cu privire la

conflictul negativ de competență, Înalta Curte reține următoarele:

Prin cererea de

chemare în judecată dedusă judecății, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei

SC A.O. SRL la repararea prejudiciului cauzat Centrului Român pentru

Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți – C.R.E.D.I.D.A.M. constând în

remunerația echitabilă reprezentând drepturi conexe patrimoniale cuvenite artiștilor

interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate

în scop comercial sau a reproducerilor acestora precum și a prestațiilor

artistice din domeniul audiovizualului începând cu data de 01 aprilie 2010-30

iunie 2012.

Reclamantul

și-a întemeiat acțiunea în drept pe dispozițiile Legii nr. 8/1996 privind

dreptul de autor și drepturile conexe, precum și ale art. 1166 din noul C. civ.

Într-adevăr, la

cerere s-a atașat licența neexclusivă pentru radiodifuzarea fonogramelor

publicate în scop comercial și a reproducerilor acestora, acordată pârâtei la

data de 12 decembrie 2012 pentru o perioadă de un an, în care la art. VII se

arată că eventualele litigii vor fi soluționate de către instanța de judecată competentă

din București la care s-a făcut referire cu ocazia declanșării conflictului de

competență.

Reclamantul nu își

întemeiază însă cererea pe acest act, ci susține că valabilitatea licenței este

condiționată de achitarea remunerației echitabile. În acest sens, în art. VI pct.

4 din licența neexclusivă se prevede că autorizația încetează de plin drept în

cazul întârzierilor de plată mai mari de 90 de zile de la data scadenței.

Clauza contractuală

se referă deci la obligații derivate din contracte, așadar la o răspundere

contractuală.

Este de reținut

faptul că pentru pretențiile solicitate de reclamant aferente perioadei 1

aprilie 2010- 30 iunie 2012 nu există prevederi contractuale și în aceste

condiții, devin aplicabile dispozițiile codului de procedură civilă în materia

competenței.

Conform dispozițiilor

art. 5 teza I C. proc. civ. „Cererea se face la instanța domiciliului

pârâtului.” – normă care instituie regula potrivit căreia cererea de chemare în

judecată se adresează instanței din circumscripția teritorială în care își are

sediul pârâtul.

Principiul consacrat

de art. 5 C. proc. civ. este adaptat de legiuitor în mod corespunzător și

pentru acțiunile îndreptate împotriva persoanelor juridice.

În acest sens, art. 7

alin. (1) C. proc. civ. dispune că cererea îndreptată împotriva unei persoane

juridice de drept privat se face la instanța sediului ei principal.

Și în

condițiile în care reclamantul invocă întrunirea elementelor răspunderii civile

delictuale, sunt atrase în discuție și dispozițiile art. 10 pct. 8 C. proc.

civ., conform cărora, în afară de instanța de domiciliu a pârâtei, mai este

competentă, în cererile ce izvorăsc dintr-un fapt ilicit, instanța în

circumscripția căreia s-a săvârșit acel fapt.

În

aplicarea prevederilor mai sus citate, competența teritorială de soluționare a

cererilor ce izvorăsc dintr-un fapt ilicit este alternativă între instanța

domiciliului pârâtului și instanța în circumscripția căreia s-a săvârșit acel

fapt.

Or, Tribunalul

București nu este instanța competentă teritorial să soluționeze cauza în

niciuna din ipotezele prevăzute de competența alternativă reglementată de

dispozițiile legale enunțate, dreptul de opțiune aparținând oricum

reclamantului, potrivit art. 12 C. proc. civ.

Pârâta își are sediul

social în Sibiu iar reclamantul pretinde săvârșirea faptului ilicit în aceeași

locație.

Față de

considerentele reținute, soluționarea pricinii este de competența Tribunalului Sibiu,

în favoarea căruia urmează a fi stabilită.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 noiembrie 2013.