ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5637/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5637/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

procesual

Prin acțiune înregistrată

pe rolul Curții de Apel Iași, reclamantul P.V.

a formulat, în contradictoriu cu A.N.I. contestație

împotriva raportului de evaluare nr. 130813/G/II din 28 decembrie 2011 întocmit

de A.N.I.

În

motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că la data de 11 martie 2011, A.N.I.

(A.N.I.) s-a sesizat din oficiu cu privire la evaluarea averii sale, în temeiul

art. 12 din Legea nr. 176/2010.

Prin

raportul contestat s-a reținut că „între modificările intervenite în averea

d-lui P., în timpul în care a exercitat funcția de agent în cadrul I.J.P.F.

Vaslui, în perioada 2006-2010 și veniturile realizate în aceeași perioadă,

există o diferență semnificativă în cuantum de 122.839,68 lei, echivalentul

sumei de 28.567,36 euro, în sensul art. 18 din Legea nr. 176/2010 urmând a fi

sesizată Comisia de cercetare a averilor din cadrul Curții de Apel Iași

”

.

În

opinia reclamantului, raportul de evaluare este lovit de nulitate absolută,

întrucât sesizarea s-a făcut cu rea - credință, iar actele întocmite sunt nule,

potrivit art. 13 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, deoarece nu a fost informat

și invitat pentru a-și spune un punct de vedere, conform art. 14 din lege, în

condițiile în care, la data de 18 martie 2011 era arestat preventiv și nu se

afla la domiciliu.

Raportul

este și netemeinic deoarece inspectorii nu au avut în vedere toate drepturile

bănești pe care le-a încasat ca urmare a activității sale la I.J.P.F. Vaslui,

respectiv suma de 107.878,41 de lei în loc de 68.697 și au calculat în mod

greșit cheltuielile pe care le-a făcut. In fapt, diferența ar fi de 9.561 lei,

mult sub limita diferențelor semnificative, în sensul art. 18 din lege.

Pârâta

A.N.I. nu a formulat, în termen legal, întâmpinare dar a invocat oral în fața

instanței excepția de inadmisibilitate a acțiunii, excepție invocată din oficiu

și de curtea de apel.

2.

Hotărârea primei instanțe

Prin

sentința nr. 82 din 5 martie 2012, Curtea de Apel Iași, secția contencios

administrativ și fiscal, a admis excepția inadmisibili tații acțiunii și, pe

cale de consecință, a respins acțiunea reclamantului P.V. în contradictoriu cu

pârâta A.N.I., ca inadmisibilă.

Deliberând

cu prioritate asupra excepției, prima instanță a reținut următoarele:

Prin

raportul de evaluare nr. 130813/G/II din 28 decembrie 2011 întocmit de A.N.I.

s-a dispus „sesizarea Comisiei de cercetare a averilor din cadrul Curții de

Apel Iași, în vederea începerii acțiunii de control și constatării diferenței

semnificative potrivit art. 18 din Legea nr. 176/2010, privind averea deținută

de dl. P.V. și a stării de incompatibilitate a acestuia, potrivit art. 17 alin.

(6) din același act normativ.”

Analizând

prevederile legale incidente în cauză, prima instanță a reținut că nul pot fi

primite susținerile reclamantului, în sensul că raportul de evaluare se poate

contesta direct la instanța de contencios administrativ în această etapă a

procedurii privind controlul averii sale, conform art. 17 alin. (7) din Legea nr.

176/2010, potrivit cu care dispozițiile art. 22 alin. (1) și (2) se aplică în

mod corespunzător, dispoziții care; prevăd ca modalitate de contestare a

raportului de evaluare, contestația.

În

opinia primei instanțe, dacă la evaluarea conflictelor de interese și a

incompatibilităților se prevede în mod clar și expres calea de atac, respectiv

contestația, în ceea ce privește evaluarea averilor, legiuitorul prin sintagma „se

aplică corespunzător” induce clar ideea că pot fi aplicate dispozițiile

compatibile cu această procedură și că raportul poate fi contestat, însă cu

respectarea procedurii speciale.

Potrivit

art. 10

3

din Legea nr. 115/1996 cu modificările și completările

ulterioare,persoana a cărei avere este supusă controlului va putea produce în

fața comisiei de cercetare probe în apărare sau va putea solicita administrarea

acestora de către comisia de cercetare.

Prin

urmare, teza reclamantului nu poate fi acceptată, deoarece ar însemna să fie

derulate două proceduri în paralel, prin care să se controleze același act

administrativ, or, procedura din cadrul comisiei de cercetare, cea prevăzută de

Legea nr. 115/1996, este una specială, care în mod obligatoriu precede

procedurii în fața instanței de contencios administrativ, fiind lipsit de orice

rațiune a accepta suprapunerea celor două proceduri.

În ceea

ce privește o eventuală suspendare a procedurii în fața comisiei invocată de

reclamant, s-a reținut că o astfel de ipoteză nu este prevăzută de nicio

dispoziție legală, neputând fi primită de instanță.

Procedura

în fața comisiei este obligatorie și nu facultativă, textul de lege stipulând

clar că rapoartele de evaluare, transmise comisiei de cercetare a averilor

prevăzute în Legea nr. 115/1996 vor fi obligatoriu evaluate de aceasta .

Pe de

altă parte, prima instanță a reținut că inadmisibilitatea acțiunii rezultă implicit

și din Decizia Curții Constituționale nr. 415/2010, care a declarat

neconstituțională fosta lege de funcționare a A.N.I., Legea nr. 144/2007, care

prevedea o procedură similară.

În

aprecierea primei instanțe, un alt considerent pentru care acțiunea reclamantului

este inadmisibilă rezidă din faptul că raportul de evaluare nu este un act

administrativ, în sensul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004,

pentru că nu dă naștere, nu stinge, nu modifică nici un raport juridic, ci este

doar o sesizare de la un organ administrativ la un alt organ administrativ - jurisdicțional.

Prin

raportul de evaluare nu se ia vreo măsură față de reclamant și nici nu îi

incumbă vreo obligație, ci se dispune exclusiv sesizarea Comisiei de cercetare

a averilor din cadrul Curții de Apel Iași, numai aceasta putând sesiza instanța

de contencios administrativ prin ordonanță, iar nu reclamantul prin contestație

la raport.

Prima

instanță a respins susținerile reclamantului referitoare la natura actului

atacat, act intitulat „Raport de evaluare”, făcând distincția dintre raportul

prevăzut de art. 17 și raportul prevăzut de art. 21 din lege.

Chiar

dacă în ambele situații, atât în cadrul cercetării averilor, cât și al

constatării incompatibilităților, se prevede, ca și finalitate a procedurii

administrative, obligativitatea întocmirii unui raport de evaluare, se prevede

expres posibilitatea contestării acestui raport doar în situația constatării

incompatibilităților.

În

aprecierea primei instanțe, raportul de evaluare întocmit în cazul constatării

unei incompatibilități nu este urmat de o altă procedură administrativă ca în

cazul raportului de evaluare din cadrul cercetării averilor și produce efecte

față de persoana declarată incompatibilă, cele două situații fiind distincte

iar procedura în cazul lor este doar parțial similară, sub aspectul obligației

ANI de a întocmi un raport de evaluare.

Însă,

ulterior întocmirii, se prevede expres posibilitatea în cazul primei situații

de a contesta raportul de evaluare în instanța de contencios administrativ, iar

în cazul celei de a doua se mai prevede o altă etapă obligatorie care nu poate

fi suprimată sau eludată, raportul de evaluare fiind întâi analizat de Comisia

de cercetare a averilor, doar la finalizarea procedurii în fața comisiei putând

fi sesizată instanța de contencios administrativ.

Pe de altă

parte, prima instanță a avut în vedere și dispozițiile art. 18 alin. (2) din

Legea 554/2004, reținând că în această etapă este inadmisibil ca instanța să

analizeze în vreun fel legalitatea raportului de evaluare ce are doar un

caracter preparator, acesta putând fi analizat de instanța de contencios

administrativ doar în situația în care Comisia va da o ordonanță prin care va

hotărî potrivit art. 10

4

trimiterea cauzei spre soluționare curții

de apel în raza căreia domiciliază persoana a cărei avere este supusă

controlului, dacă se constată, pe baza probelor administrate, că dobândirea

unei cote-părți din aceasta sau a anumitor bunuri determinate nu are caracter

justificat.

Mai

mult, în situația în care comisia va aprecia că proveniența bunurilor este

justificată se va dispune clasarea cauzei, astfel că reclamantul nu va mai avea

nici un motiv să conteste acest raport de evaluare.

declarat de P.V.

Împotriva

sentinței curții de apel a formulat recurs reclamantul P.V., invocând motivul

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentul

a susținut că s-au interpretat greșit prevederile legale aplicabile, respectiv

dispozițiile art. 17 alin. (7) din Legea nr. 176/2010 care trimit la dispozițiile

art. 22 alin. (1) și (2) din același act normativ, normă care conferă

posibilitatea contestării raportului de evaluare, în termen de 15 zile de la

comunicare, la instanța de contencios administrativ.

Recurentul

a combătut și considerentul referitor la suprapunerea celor două proceduri

paralele - la comisia de cercetare a averilor și la instanță - susținând că

aceasta este posibilă, urmând ca pe perioada derulării procedurii judiciare să

se dispună, în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ., suspendarea procedurii la

comisia de cercetare a averilor.

O

critică distinctă vizează natura juridică a actului atacat, potrivit

recurentului, raportul de evaluare încadrându-se pe deplin în definiția actului

administrativ.

A.N.I.

Prin

întâmpinarea formulată la data 7 iunie 2013, calificată de instanță în raport

de momentul procesual respectiv, ca reprezentând concluzii scrise, intimata a

solicitat respingerea recursului ca nefondat susținând, în principal, că

raportul atacat nu este un act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c)

din Legea nr. 554/2004, reprezentând doar un act de sesizare a Comisiei de

cercetare a averilor din cadrul Curții de Apel Iași care își derulează

activitatea potrivit procedurii prevăzute de Legea nr. 115/1996.

Intimata

a mai susținut că interpretarea pe care recurentul o dă dispozițiilor art. 22 alin.

(1) din Legea nr. 176/2010 echivalează practic cu suprimarea procedurii

speciale și face inutilă însăși existenta comisiilor de cercetare a averilor

constituite la nivelul curților de apel.

derulată în recurs

În

recurs nu s-au administrat înscrisuri noi.

După

rămânerea în pronunțare asupra recursului, prin registratura instanței, s-au

depus dovezile care atestă plata taxei judiciare de timbru. Deși în adresa de

înaintare a acestora s-a menționat de către recurent că nu a fost citat cu

respectarea termenului de 15 zile, primind citația la data de 3 iunie 2013, Înalta

Curte observă că pe numele său s-au emis două citații, cea dintâi fiind afișată

la data de 7 mai 2012 la domiciliul ales prin acțiunea judiciară (la cabinetul

avocatului), în condiții de regularitate procedurală.

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând

sentința atacată prin prisma criticilor recurentului, a apărărilor din

concluziile scrise, cât și sub toate aspectele, în temeiul art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

argumentele expuse în continuare.

Obiectul

acțiunii judiciare formulate de recurentul - reclamant P.V. vizează anularea

raportului de evaluare nr. 130813/G/II/28 decembrie 2011 întocmit de A.N.I.,

prin care s-ai dispus sesizarea Comisiei de cercetare a averilor din cadrul

Culții de Apel Iași, în vederea începerii acțiunii de control și constatării

diferenței semnificative potrivit art. 18 din Legea nr. 176/2010, privind

averea deținută de acesta și a stării de incompatibilitate, potrivit art. 17 alin.

(6) din același act normativ.

Analizând

prevederile legale incidente, prima instanță a ajuns la concluzia «că raportul

de evaluare nu se poate contesta direct la instanța de contencios

administrativ, ci numai odată cu actul final al Comisiei de cercetare a

averilor din cadrul Curții de Apel Iași, neavând trăsăturile unui act

administrativ».

Această

concluzie este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar.

Prevederile

legale interpretate diferit de părți au următorul cuprins:

Art. 17:

Alin. (1)

„Dacă, după exprimarea punctului de vedere al persoanei invitate, verbal sau în

scris, ori, în lipsa acestuia, după expirarea unui termen de 15 zile de la

confirmarea de primire a informării de către persoana care face obiectul

evaluării, sunt identificate în continuare, pe baza datelor și informațiilor

existente la dispoziția inspectorului de integritate, diferențe semnificative

în sensul prevederilor art. 18, inspectorul de integritate întocmește un raport

de evaluare”.

Alin. (7)

„Dispozițiile art. 22 alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător”.

Art. 22:

„(1)

Persoana care face obiectul evaluării poate contesta raportul de evaluare a

conflictului de interese sau a incompatibilității în termen de 15 zile de la

primirea acestuia, la instanța de contencios administrativ.

(2) Dacă

raportul de evaluare a conflictului de interese nu a fost contestat în termenul

prevăzut la alin. (1) la instanța de contencios administrativ, Agenția

sesizează, în termen de 6 luni, organele competente pentru declanșarea

procedurii disciplinare, precum și, dacă este cazul, instanța de contencios

administrativ, în vederea anulării actelor emise, adoptate sau întocmite cu

încălcarea prevederilor legale privind conflictul de interese”.

În esență,

teza recurentului pornește de la premisa că, nefăcând nicio distincție între

cele două tipuri de rapoarte întocmite de inspectorii de integritate, art. 22 alin.

(1) precitat îi conferă dreptul de a ataca direct la instanța de contencios

administrativ raportul de evaluare asupra averii, pe perioada cercetării

legalității acestuia, procedura derulată de Comisia de cercetare a averii

urmând a fi suspendată.

Deși Înalta

Curte admite că tehnica de legiferare utilizată la elaborarea normelor citate

ridică reale probleme de identificare a dispozițiilor care se aplică „în mod

corespunzător”, totuși consideră că interpretarea dată de prima instanță este

rațională, fiind în acord cu voința legiuitorului. Nu există nici un argument

logic în sensul ideii că instanța de judecată poate să se pronunțe în această

fază a procedurii asupra caracterului justificat ori nejustificat al dobândirii

averii de către recurentul - reclamant, câtă vreme este obligatorie etapa

cercetării averii de către Comisia omonimă din cadrul Curții de Apel Iași care

pronunță o ordonanță motivată, potrivit art. 104 din Legea nr. 115/1996, prin

care poate dispune trimiterea cauzei spre soluționare instanței de judecată dar

și clasarea cauzei, atunci când constată că proveniența bunurilor este

justificată.

Este,

astfel, corect considerentul primei instanțe care subliniază că raportul atacat

este un simplu act de sesizare al Comisiei de cercetare a averilor,

neîndeplinind condițiile legale pentru a fi considerat act administrativ

întrucât, prin el însuși, nu are aptitudinea de a produce efectele juridice ale

actului final al procedurii.

De

asemenea, constatarea stării de incompatibilitate, la care se referă raportul

de evaluare atacat, depinde cu necesitate de rezultatul acțiunii de control ce

va fi derulată de aceeași Comisie, potrivit procedurii prevăzute de Legea nr. 115/1996.

Ca

urmare, nefiind identificate motive care să atragă reformarea sentinței, în

temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., se va respinge recursul de față, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de P.V. împotriva sentinței nr. 82 din 5 martie 2012 a Curții

de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 7 iunie 2013.