ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2214/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2214/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra

recursului de față,

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

raportul de evaluare nr. 99780/ G/II din 12 septembrie 2011, A.N.I. a constatat

că între modificările intervenite în averea deținută de B.S. în timpul

exercitării funcției de agent în cadrul I.J.P.F. Vaslui – B.V. Albița, raportat

la veniturile realizate în aceeași perioadă, există o diferență semnificativă

în sensul art. 18 din Legea nr. 176/2010, constând în suma de 548.163 lei,

echivalând cu 130.515 Euro.

Sesizarea

formulată de A.N.I. a fost admisă de Comisia de cercetare a averilor din cadrul

Curții de Apel Iași care, prin ordonanța nr. 1 din 21 noiembrie 2011, făcând

aplicarea dispozițiilor art. 10

4

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 115/1996,

modificată prin Legea nr. 176/2010, a trimis cauza spre soluționare Curții de Apel

Iași.

Pentru

a dispune astfel, comisia a reținut, în esență, că în perioada 2000-2010 supusă

controlului, persoana cercetată B.S. a obținut venituri în sumă totală de 382.448

lei și a efectuat cheltuieli în valoare de 738.367 lei, existând o diferență între

cele două categorii de sume de 355.919 lei.

Prin

sentința nr. 18 din 24 ianuarie 2013, Curtea de Apel Iași a admis sesizarea A.N.I.

și a constatat că persoana cercetată B.S. a efectuat cheltuieli nejustificate

de 177.422,22 lei, dispunând obligarea pârâtului ca în termen de 60 de zile de

la rămânerea irevocabilă a hotărârii să achite suma menționată către bugetul

statului.

S-a

decis, de asemenea, indisponibilizarea bunurilor imobile ale persoanei cercetate

B.S. până la rămânerea irevocabilă a sentinței, precum și obligarea pârâtului

la 2.700 lei onorariu către expertul G.V.

Pentru

a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că, în perioada 2000-2010,

persoana cercetată a obținut venituri în valoare totală de 386.179,64 lei, din

care salarii în sumă de 265.842 lei, credite bancare de 116.606,64 lei și 3.722

lei echivalentul a 1000 Euro, reprezentând prețul autoturismului D. 1310 vândut

la 24 martie 2008.

Referitor

la capitolul venituri, instanța a constatat că nu pot fi incluse în această

categorie suma de 20.000 DOLARI S.U.A., pretins economisită anterior anului

2000 și nici cei 39.500 Euro, reprezentând un împrumut acordat de soții Z.M. și

Z.L., nefiind administrate probe concludente referitoare la obținerea acestor venituri.

Instanța

de fond a mai reținut că în aceeași perioadă 2000-2010, persoana cercetată a

efectuat cheltuieli în cuantum de 563.592,86 lei, compus din: - sumele achitate

pentru achiziționarea în 2012 a 3067,39 mp teren în intravilanul municipiului

Huși, a autoturismului R.M.S., cumpărat în anul 2007 precum și a unor obiecte

de mobilier și electrocasnice.

În

cadrul acelorași cheltuieli s-au inclus și 96.458,62 lei, rambursarea

creditului bancar, 94.402 lei, pentru întreținere și 292.341 lei pentru construirea

casei situate în Huși, Aleea Dobrina, județul Vaslui.

În

considerentele sentinței, instanța de fond a reținut că probele administrate

confirmă existența unei diferențe nejustificate de 177.422.22 lei, sumă la plata

căreia persoana cercetată B.S. a fost obligată către bugetul de stat.

Împotriva

sentinței au declarat recurs în termen legal pârâtul B.S. și soția acestuia B.M.,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând motivul prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că instanța de fond a pronunțat o hotărâre

cu aplicarea greșită a legii.

Astfel,

pârâții au invocat încălcarea dreptului la apărare prin faptul că instanța a

respins în mod nejustificat administrarea probelor cu supliment de expertiză

contabilă care să stabilească dacă și în ce cuantum se puteau economisi venituri

anterior anului 2000 și respectiv, cu martori asupra aspectului împrumutului

acordat de soții Z. și a economiilor de 20.000 DOLARI S.U.A.

Pârâții

au criticat înlăturarea de către instanță a veniturilor de 39.500 Euro

reprezentând împrumutul primit în mai multe tranșe pentru construcția casei din

Huși, remiterea sumei fiind demonstrată atât de înscrisurile sub semnătură

privată depuse la dosar, cât și de declarația autentificată dată de Z.L. și

respectiv, declarația dată de Z.M. în fața comisiei de cercetare a averilor.

Un

alt aspect referitor la sentința recurată se referă la neincluderea la

capitolul venituri a sumei de 20.000 DOLARI S.U.A., reprezentând economii

realizate din salariile obținute de persoana cercetată și soția acestuia din

darul de nuntă primit în anul 1991, unele sume moștenite în anul 1988, iar altele

dobândite începând din anul 1990 din vânzarea anuală a unor cantități de vin

recoltat de pe terenul tatălui pârâtei B.M. și respectiv din vânzarea prin

consignație a unor obiecte achiziționate din străinătate.

Cu

privire la cheltuielile efectuate, pârâții au învederat că valoarea acestora

este de 559.592,86 lei și nu de 563.592,86 lei cum a reținut instanța, din

actele dosarului rezultând că au fost restituite împrumuturi bancare de 92.458,62

lei și nu de 96.458,62 lei.

Prin

precizările depuse la dosar la 31 ianuarie 2014, pârâții B.S. și B.M. au

revenit asupra criticii referitoare la analizarea eronată a disponibilităților bănești

ale familiei, cu privire la suma de 39.500 Euro pentru care au arătat că s-au făcut

dovezi certe că a intrat în patrimoniul soților, fiind destinată edificării construcției

din Huși, Aleea Dobrina.

Un

al doilea set de precizări ale recursului a fost depus la 6 mai 2014, prin care

pârâții au invocat nulitatea hotărârii, în raport de prevederile art. 105 alin.

(2) coroborat cu art. 85 C. proc. civ., art. 16 alin. (1) din Legea nr. 115/1996

și art. 14 alin. (5) din Legea nr. 176/2010.

Astfel,

s-a învederat că deși evaluarea averii persoanei cercetate B.S. efectuată de A.N.I.

a vizat-o și pe soția B.M., în fața Curții de Apel Iași, până la termenul de

judecată din 23 noiembrie 2012, procesul s-a desfășurat fără citarea pârâtei,

fiindu-i astfel încălcat dreptul la apărare și posibilitatea de a dovedi

netemeinicia actului de sesizare.

De

abia după reluarea dezbaterilor prin repunerea cauzei pe rol dispusă la 9

noiembrie 2012, s-a decis citarea soției persoanei cercetate, dispoziție

apreciată de pârâți drept tardivă, în raport de prevederile art. 17 alin. (1)

teza 2 din Legea nr. 115/1996.

Un

al doilea motiv de nulitate a sentinței, după opinia pârâților, îl constituie încălcarea

prevederilor art. 105 alin. (2) cu referire la art. 261 alin. (1) pct. 2 C.

proc. civ., nici minuta, nici considerentele și nici dispozitivul hotărârii nefăcând

vreo referire la pârâta B.M., situație în raport de care s-ar impune casarea cu

trimitere spre rejudecare.

Pârâții

au formulat critici și asupra fondului litigiului, învederând netemeinicia

soluției care a înlăturat în mod nejustificat dobândirea ca venituri a sumelor de

39.500 Euro cu titlu de împrumut de la soții Z. și respectiv, a sumei de 1.000

Euro realizată din vânzarea autoturismului D.

Sub

acest aspect, pârâții au arătat că au fost administrate probe relevante,

înscrisuri sub semnătură privată și declarații ale persoanelor cu care au încheiat

respectivele acte, soluția înlăturării probelor dispusă de instanță fiind lipsită

de temei legal.

Concluzionând,

pârâții au susținut că au făcut dovada provenienței veniturilor realizate și a inexistenței

vreunei diferențe nejustificate în raport de cheltuielile efectuate,

impunându-se, în urma admiterii recursului, respingerea sesizării.

Referitor

la motivele privind nulitatea hotărârii atacate, atât A.N.I., cât și reprezentanta

M.P. - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție au pus

concluzii în sensul de a nu fi primite, constituind noi motive de recurs,

formulate cu depășirea termenului legal.

Analizând

actele și lucrările dosarului, în raport de motivele invocate și de prevederile

art. 304 și 304

1

C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este fondat,

urmând a fi admis și a se dispune casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare

la aceeași instanță, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Astfel,

în cauză, A.N.I. a invocat depășirea termenului legal de depunere a motivelor suplimentare

de recurs referitoare la nulitatea sentinței, formulate la 6 mai 2014, față de

dispozițiile art. 301 și 303 C. proc. civ., potrivit cărora recursul se va motiva,

prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs care este de 15

zile de la comunicarea hotărârii.

Având

în vedere atât dispozițiile sus-menționate, cât și prevederile art. 85, art. 105

alin. (2), art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că excepția

tardivității motivării recursului, sub aspectul invocării nulității hotărârii,

nu este întemeiată.

Astfel,

în conformitate cu dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., când obiectul

recursului îl constituie o hotărâre care, potrivit legii, nu poate fi atacată

cu apel, instanța de recurs trebuie să examineze cauza sub toate aspectele,

fiind o cale de atac cu caracter devolutiv, în care instanța de control

judiciar judecă ea însăși litigiul, atât sub aspectul legalității, cât și al

temeiniciei, nelimitându-se să analizeze sentința recurată exclusiv pentru

motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Prevederile

art. 105 alin. (2) C. proc. civ., reglementând nulitatea actelor de procedură,

dispun că actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale se vor declara

nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura

decât prin anularea lor.

Teza

a doua a textului arată că în cazul nulităților anume prevăzute de lege,

vătămarea se presupune până la dovada contrarie.

Sintagma

„neobservarea formelor legale” semnifică toate condițiile necesare pentru

desfășurarea procesului civil, printre care un rol importat îl deține citarea părților,

pentru a le da posibilitatea de a-și exprima punctele de vedere și de a

prezenta dovezile în susținerea acestora.

În

cauză, sesizarea formulată de A.N.I. s-a referit atât la pârâtul B.S., cât și

la soția acestuia B.M., procedându-se corect potrivit art. 14 din Legea nr. 176/2010,

la extinderea controlului și asupra averii și veniturilor soției persoanei

cercetate, aceasta dobândind astfel dreptul de a prezenta orice probe, date sau

informații considerate utile.

Curtea

constată că la Curtea de Apel Iași, învestită cu soluționarea cauzei la data de

9 decembrie 2011, faptele și împrejurările verificate în cursul judecății nu au

vizat decât o singură persoană, pe pârâtul B.S., soția acestuia, B.M. nefiind citată

pe parcursul termenelor acordate, respectiv la încuviințarea și administrarea

probelor, inclusiv a expertizei tehnice având ca obiectiv stabilirea sumelor de

bani investite în edificarea construcției din Huși, pentru a cărei efectuare nu

a fost convocată.

Astfel

cum rezultă din actele dosarului, de-abia după ce la 9 noiembrie 2012 s-a repus

pe rol cauza rămasă în pronunțare în urma dezbaterilor din 26 octombrie 2012,

s-a dispus citarea pârâtei B.M., nerezultând din încheierile de ședință

ulterioare că aceasta și-a prezentat poziția în raport de probele administrate

sau de necesitatea încuviințării altor dovezi, apărând astfel întemeiată susținerea

privind încălcarea dreptului la apărare.

Curtea

constată că cele expuse referitor la cadrul procesual al litigiului la Curtea

de Apel Iași demonstrează nerespectarea principiului contradictorialității,

constituind o încălcare esențială care a produs pârâtei o vătămare ce nu se

poate înlătura decât prin casarea hotărârii.

Astfel,

contradictorialitatea, componentă a dreptului la apărare, reprezintă un

principiu fundamental al dreptului procesual civil, în temeiul căruia părțile,

aflate pe poziții cu interese contrare, pot să formuleze cereri, să propună, să

administreze probe și să pună concluzii cu privire la toate problemele de fapt

și drept de care depinde soluționarea litigiului.

Corelativ

acestui drept la apărare, pentru asigurarea respectării sale, instanța are

obligația de a pune în discuția părților toate chestiunile de fapt și de drept

apărute în cursul procesului, în baza cărora va soluționa cauza.

De

asemenea, Curtea reține că, față de dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., constituie o vătămare și împrejurarea că, deși veniturile realizate și cheltuielile

efectuate de pârâtă au fost luate în calcul, acest aspect nu este relevat în considerentele

sentinței, care se referă exclusiv la persoana cercetată B.S., după cum nici dispozitivul

hotărârii, prin care se reține existența unei diferențe nejustificate cu privire

la averea familiei și se dispune obligarea exclusiv a pârâtului la plata acesteia,

nu face vreo mențiune la pârâta B.M.

În

raport de considerentele expuse mai sus, criticile aduse sentinței sub aspectul

nulității fiind întemeiate, Curtea va admite recursul declarat și va casa

hotărârea cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, prilej cu

care aceasta va lua în examinare și celelalte motive de recurs invocate de pârâți

vizând fondul pricinii, respectiv necesitatea completării probelor prin administrarea

unui supliment la raportul de expertiză și a probei cu martori.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de B.S. și B.M. împotriva

Sentinței nr. 18 din 24 ianuarie 2013 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ

și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza

spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 mai

2014.