ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3222/2015

Decizia nr. 3222/2015

Deliberând asupra prezentului recurs,

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

La data de 13 septembrie 2011, Agenția Națională de Integritate a sesizat Comisia de cercetare a averilor din cadrul Curții de Apel Iași cu Raportul de evaluare nr. 99780/G/II din 12 septembrie 2011, înregistrat pe rolul Curții de Apel Iași sub nr. x/45/2011, în vederea începerii acțiunii de control și constatării diferenței semnificative conform art. 17 alin. (6) și art. 18 din Legea nr. 176/2010 privind averea deținută de A.

Comisia de cercetare a averilor din cadrul Curții de Apel Iași, prin Ordonanța nr. 1 din 21 noiembrie 2011, a admis sesizarea și, în baza art. 10

4

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 115/1996, modificată prin Legea nr. 176/2010, a trimis cauza spre soluționare la Curtea de Apel Iași, unde a fost înregistrată la nr. x/45/2011.

Prin Sentința nr. 18/2013, curtea de apel a admis sesizarea formulată de Agenția Națională de Integritate, a constatat că persoana cercetată A. a efectuat cheltuieli nejustificate de 177422,22 RON și a obligat persoana cercetată să plătească suma de 177422,22 RON la bugetul statului.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 2214 din 14 mai 2014, a admis recursul formulat de recurentul pârât A., casând sentința recurată și dispunând rejudecarea cauzei și în contradictoriu cu persoana cercetată B., de către aceeași instanță.

Prin Sentința nr. 19 din 2 februarie 2015, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal a admis sesizarea formulată de Agenția Națională de Integritate, a constatat că persoanele cercetate A. și B. au efectuat cheltuieli nejustificate de 177422,22 RON, a dispus confiscarea sumei menționate, respectiv obligarea persoanelor cercetate să plătească suma de 177422,22 RON la bugetul statului, în termen de 60 de zile de la rămânerea irevocabilă a sentinței. A dispus, totodată, indisponibilizarea bunurilor imobile comune ale celor doi soți cercetați, până la rămânerea irevocabilă a hotărârii.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, în rejudecare, pârâții A. și B. au precizat că nu solicită efectuarea unei noi expertize în construcții sau contabile și nici a unui supliment de expertiza, pârâta B. menționând expres că își însușește concluziile expertizelor efectuate în primul ciclu procesual. S-au audiat, la solicitarea persoanelor cercetate, martorele C. și D., sub aspectul încheierii înscrisurilor sub semnătură privată, și martorul E., pe aspectele privind dovedirea provenienței sumelor de bani, cine a finanțat, cât și calitatea în care s-au făcut plățile.

Referitor la veniturile persoanelor cercetate, instanța de rejudecare - evaluând averea dobândită de A. și B. în perioada 2000 - 2010 - a constatat că persoanele cercetate au realizat venituri în sumă totală de 386.170,64 lei, astfel cum rezultă din coroborarea concluziilor expertului judiciar contabil și răspunsului la obiecțiuni, venituri de natură salarială în sumă de 265842,00 lei, credite bancare în cuantum de 116606,64 lei și 3722 lei (echivalentul a 1000 de euro la cursul BNR din data de 24 martie 2008) prețul autoturismului pe care l-au vândut la data de 24 martie 2008.

În apărare, persoanele cercetate au susținut că au mai obținut venituri de la numitul F. (fratele lui B.) și soția acestuia, G., în perioada 2000 - 2010, în valoare de 39.500 euro (echivalent 152.573 lei la cursul BNR din data împrumutului).

Cu privire la acest aspect persoanele cercetate au depus la dosarul cauzei Proces-verbal din data de 12 august 2004, încheiat între soții F. și G., pe de o parte, și soții A. și B., pe de altă parte, în care este menționat că persoana evaluată și soția primesc suma de 12.500 euro pentru a continua lucrările la imobil, fiind împuterniciți să reprezinte interesele în vederea construirii imobilului și obligându-se să cumpere materiale de bună calitate și să supravegheze efectuarea lucrărilor. De asemenea, a mai depus Proces-verbal încheiat la 10 august 2008 în localitatea Alessandria, Italia, în care este consemnat că soții F. și G., rezidenți în localitatea Alessandria, Italia, predau soților A. și B., suma de 14.000 euro, în vederea continuării lucrărilor începute, cu mențiunea că întreaga sumă de bani dată până în prezent urmează a fi restituită la momentul când vor reveni în țară soții F. și G., prin vânzarea apartamentului situat în Huși.

La dosar a fost depusă și "Procură" încheiată la 25 decembrie 2003 între soții F. și G. și soții A. și B., în prezența martorilor C. și D., în care se menționează că persoanele evaluate sunt împuternicite să construiască o casă în localitatea Huși, casă care va fi proprietatea celor două familii, fiind dat un avans suma de 13.000 euro în vederea cumpărării materialelor de construcții.

Instanța de rejudecare a considerat că veniturile de 39.500 euro constând în sumele obținute de la persoane fizice F. și G. nu pot fi luate în calcul.

În primul rând, sumele pretins primite de la soții F. și G. conform procurii și celor două procese-verbale de predare primire încheiate într-un singur exemplar, nu au fost menționate - cu niciun fel de titlu - în nicio declarație de avere completată de A.

În al doilea rând, așa cum s-a arătat constant în doctrină și în jurisprudență, în situația în care terțe persoane transmit sume de bani către persoana cercetată, sub diverse titluri, este necesar să se solicite dovada provenienței licite a respectivelor sume și a veridicității transmiterii.

O atare extindere se justifică prin aceea că în cazul pasivității instanței se poate ajunge la situația de validare a unor sume de bani a căror proveniență licită originară nu poate fi dovedită sau, există riscul transformării instanței într-un mecanism de spălare a unor bani negri, în sens de bani nefiscalizați sau proveniți din activități ilicite.

În cauză, instanța a reținut că sumele de bani cu care ar fi putut împrumuta soții F și G. familia A. provin din activitatea prestată în Italia. Deși martorele audiate au susținut că ambii soți lucrau în Italia, s-a constatat că nu s-au depus înscrisuri care să confirme această împrejurare decât în privința lui F., care a beneficiat chiar de deducere pentru întreținere soție, ceea ce confirmă că aceasta nu a obținut din punct de vedere legal venituri în Italia.

Din certificatele eliberate de angajatorul numitului F. a rezultat că, până în august 2004, când se pretinde că s-a remis cea mai mare parte a sumelor (respectiv 25.500 euro din totalul de 39500 euro), F. a avut un venit modest, de circa 2500 euro net pe întreg anul 2002, 6100 euro net în întreg anul 2003 și cca 7000 euro net până în august 2004, din care a trebuit să sigure întreținerea a 4 persoane în Italia (soții F. și G. și cei doi copii minori ai acestora), ceea ce lipsește de orice credibilitate posibilitatea reală a remiterii de către familia F. a sumei de 25.500 de euro către familia A. Și ulterior anului 2004 în raport de veniturile nete obținute, cheltuielile aferente întreținerii propriei familii în Italia, desele vizite în țară fac dificil de crezut posibilitatea reală de a putea împrumuta suma de 14000 euro în 2008. Mai mult la remiterea sumei de 14000 de euro nu a fost prezent niciun martor asistent, neexistând niciun fel de probe privind remiterea efectivă a acestei sume de bani. În atare condiții înscrisul respectiv, nefiind autentificat și neavând dată certă, nu poate fi opozabil terților.

În al treilea rând, curtea constată că înscrisurile privind remiterea sumei de 39500 euro nu conțin dată certă, astfel că nu se poate stabili cu exactitate nici data la care au fost încheiate și nici faptul material al înmânării banilor. În ceea ce privește acest ultim aspect în rejudecare, cu privire la primele două înscrisuri, părțile au încercat să facă dovada cu martori a faptului material al înmânării banilor. Instanța de rejudecare a apreciat însă că declarația martorei D. mama pârâtului A. nu poate fi primită din cauza gradului de subiectivism datorat relației mamă-fiu și a gravelor inadvertențe care îi afectează credibilitatea. Astfel, deși martora susține că soții F. au înmânat suma de 13 mii euro de față cu ea, interpelată fiind de instanță cu privire la tipul de bancnote care s-au înmânat, a arătat că nu știe despre ce fel de bancnote este vorba. Nici depoziția martorei C. nu poate fi primită, fiind de asemenea subiectivă având în vedere gradul de rudenie dintre aceasta și pârâta B. (fiica sa) și conținând grave inadvertențe care îi afectează credibilitatea, martora declarând că în vara lui 2003 s-a încheiat actul prin care s-a remis suma de 13000 euro, deși părțile și ceilalți martori au declarat că de Crăciun s-au înmânat banii, cum este consemnat în actul încheiat data de 25 decembrie 2003.

În al patrulea rând, instanța de rejudecare a constatat că, atât actele prezentate,cât și susținerile părților cuprind contradicții vădite referitoare la titlul cu care s-au primit aceste sume de bani, susținându-se, atât că ar reprezenta partea/contribuția familiei F. pentru construirea unei locuințe comune, cât și împrejurarea că au caracterul unui împrumut. Nici în certificatul de urbanism, nici în cuprinsul autorizației de construcție sau al proiectului construcției (acte ulterioare pretinsei înțelegeri a părților din 2001 - 2002) nu este menționat ca proprietar decât A. Contrar susținerilor persoanelor cercetate și ale martorelor audiate că s-ar fi construit un duplex, pentru a fi folosit de ambele familii, instanța a reținut că, atât potrivit documentației tehnice, cât și potrivit expertizei efectuate la fața locului, este vorba de o "locuință familială", destinată utilizării de către o singură familie.

Nu poate fi primită apărarea persoanelor cercetate în sensul că, în condițiile în care dispozițiile art. 489 și art. 492 C. civ. instituie prezumția că titularul dreptului de proprietate asupra terenului este și titularul dreptului de proprietate asupra construcțiilor de vreme ce există și posibilitatea legală a construirii pe terenul altei persoane o construcție proprie.

În plus, în Procesul-verbal încheiat la data de 10 august 2008 în localitatea Alessandria din Italia se arată că "întreaga sumă de bani dată până în prezent urmează a fi restituită la momentul când vor reveni în țară soții F." de unde rezultă clar că părțile nu intenționau ca locuința să fie comună celor două familii.

Având în vedere că susținerile părților și martorilor audiați privind suma de 39500 de euro nu se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză, ci conțin erori și inadvertențe care le afectează credibilitatea, acestea nu au permis formarea convingerii instanței în sensul că situația descrisă corespunde realității. A mai susținut persoana cercetată că la începutul perioadei analizate avea economisită o sumă de 20.000 de dolari, echivalentul a 66.862 lei, provenită din activitatea desfășurată de pârât la diferite locuri de muncă între 1986 - 1999, din activitatea desfășurată de pârâtă între 1995 - 1999 la SC H. SA, din moștenirea rămasă de la tatăl pârâtului, de la petrecerea de nuntă, din vânzarea unor bunuri cumpărate din Republica Moldova și Turcia și din valorificarea a 10.000 litri de vin în fiecare an, începând din anul 1990 și până în prezent.

Aceste apărări nu au mai fost reluate în rejudecare, însă instanța a ținut să arate că aceste susțineri oricum nu puteau fi primite, neavând la bază probe concludente, credibile și veridice.

În nicio declarație de avere persoana cercetată nu a introdus astfel de informații și nu a depus alte înscrisuri doveditoare (certificate, dovezi de conturi și depozite, carnete de economii etc.), astfel că nu există niciun argument serios în baza căruia să se considere că reclamantul a deținut 20.000 de dolari în anul 2000, cu atât mai mult cu cât în anul 1991 cumpărase cu împrumut, apartamentul coproprietate sa și a mamei sale potrivit Contractului de vânzare nr. 2453/1991.

Referitor la cheltuielile efectuate în perioada 2000 - 2010, instanța a considerat că este de necontestat faptul că persoanele cercetate au cumpărat, potrivit Contractului de vânzare-cumpărare autentificat la nr. 3433 din 31 decembrie 2012, suprafața de 3067,39 mp teren situat în intravilanul Municipiului Huși, în valoare de 10160 lei, un autoturism în valoare de 51.631,24 lei, potrivit facturii din 13 decembrie 2007, și - conform notelor de concluzii - mobilier și electrocasnice în valoare de 18.600 lei.

Curtea de apel a mai reținut, în baza raportului de expertiză judiciară și a răspunsului la obiecțiuni, că persoana cercetată A. a rambursat împrumuturi în cuantum de 92.458,62 lei și a avut costuri cu întreținerea de 94.402 lei.

Tot în perioada supusă analizei, A. a cheltuit sume de bani pentru construirea casei situate în Huși, jud. Vaslui.

În ceea ce privește cheltuielile făcute cu edificarea construcției, s-a reținut că procesul-verbal de recepție din 30 aprilie 2010, încheiat la terminarea lucrărilor la imobil semnat și însușit de persoanele cercetate, menționează valoarea lucrărilor ca fiind de 487.280 RON.

Expertul tehnic I. a stabilit valoarea materialelor și a muncii necesare edificării imobilului din jud. Vaslui, și a estimat anul efectuării lucrărilor respective, iar în final, în funcție de perioada edificării construcției, a materialelor folosite și a muncii incorporate, a stabilit valoarea imobilului expertizat, rezultând valoarea totală reactualizată de 460.549 RON.

Curtea de apel a apreciat că această valoare este cea mai apropiată de costurile reale suportate de persoanele cercetate pentru edificarea imobilului, întrucât persoanele cercetate au recunoscut implicit valoarea lucrărilor executate la 487.280 RON prin semnarea Procesului-verbal de recepție nr. 10667 din 30 aprilie 2010, la acel moment neexistând nicio rațiune pentru a ascunde valoarea adevărată a lucrărilor executate (nefiind încă sesizată ANI) sau pentru a accepta o valoare care să atragă plata anuală a unui impozit mult mai mare, precum și plata imediată a unei diferențe de taxă de autorizație semnificativă.

În același timp, instanța a considerat că valoarea de 292.341 lei a construcției rezultată din raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit și lămurit în primul ciclu procesual de către expertul J. nu poate fi primită, având în vedere considerentele anterior reținute. Chiar dacă expertul tehnic judiciar a făcut o analiză detaliată a cantității și valorii materialelor și a muncii necesare pentru construirea locuinței după ce s-a deplasat în locul în care este situată construcția, unde a efectuat măsurători, expertiza nu conține date certe referitoare la cheltuielile reale efectuate de persoanele cercetate A. și B. pentru construirea locuinței sale, nefiind dovezi materiale cu privire la costurile nici ale materialelor în totalitate și nici a manoperei, ci reprezintă, în esență, o estimare subiectivă a expertului. În plus, este greu de crezut că finalizarea unei construcții impozabile pe trei niveluri P+1+M de 464 m, suprafață desfășurată, cu alei, trotuare, magazie, gard care împrejmuiește suprafața de 3067,39 mp teren ar fi putut costa doar 292.341 lei.

Prin urmare, curtea a reținut că persoanele cercetate au cheltuit în perioada supusă verificării suma de 10160 lei reprezentând valoarea a 3067,39 mp teren situat în intravilanul Municipiului Huși, suma de 51631,24 lei, pentru autoturism, suma de18600 lei pentru mobilier și electrocasnice suma de 92.458,62 lei pentru rambursare împrumuturi, suma de 94.402 lei costuri cu întreținerea și suma de 460.549 RON pentru edificarea construcției din Municipiului Huși.

În consecință, curtea a reținut că persoanele cercetate au cheltuit în perioada supusă verificării suma de 727.857,48 lei, cu 341.686,84 lei mai mult decât veniturile obținute (acestea din urmă fiind de 386.170,64 lei), însă, având în vedere principiul neagravării situației în propria cale de atac și faptul că hotărârea se va pronunța ca urmare a exercitării doar de către persoanele cercetate a căii de atac a recursului, a constatat că în rejudecare este limitată să constate efectuarea de cheltuieli nejustificate de către persoanele cercetate doar în sumă de 177.422,22 lei.

Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs pârâții A. și B. pentru următoarele motive:

Au invocat recurenții pârâți încălcarea de către instanța de rejudecare a dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în sensul că aceasta a extins limitele investirii sale, extinzând cercetarea și la persoane terțe de raportul juridic dedus judecății, respectiv la F. și G., procedând la verificarea averii acestora și conchizând că nu au dobândit licit sumele de bani despre care se face vorbire în cele trei înscrisuri ce atestă remiterea sumei de 39.500 euro.

Au susținut, de asemenea, că s-a încălcat dreptul lor la un proces echitabil, instanța înlăturând de plano prezumția legală de dobândire licită a averii de către recurenți și nepunând în discuție caracterul licit sau ilicit al modului în care au fost dobândiți banii de către familia F. și primiți de către recurenți, motiv pentru care este incidentă sancțiunea la care se referă dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Totodată, analiza instanței fondului din perspectiva penală a existenței unei posibile infracțiuni de spălare a banilor este în afara competențelor legale ale acestei instanțe.

Recurenții au precizat că cele trei înscrisuri doveditoare ale primirii sumei de 39.500 euro se găsesc sub incidența dispozițiilor art. 1176 și următoarele din vechiul C. civ., sub aspectul forței lor probante, similară cu cea a înscrisurilor autentice, câtă vreme nu au fost contestate în procedura reglementată de art. 177 alin. (1), art. 180 și urm. C. proc. civ.

Au criticat recurenții pârâți și raționamentul instanței, care nu ar fi ținut seama de dispozițiile Legii nr. 50/1991 și de prevederile legale ce reglementează dreptul de proprietate asupra bunului construit pe terenul proprietatea doar a unuia dintre beneficiarii construcției, respectiv de prezumțiile instituite de art. 482 și art. 492 C. civ.

Recurenții au contestat, în același timp, și aprecierea de către instanța de rejudecare a unei probe științifice (constând în expertiza tehnică imobiliară) ca fiind subiectivă, precizând că trebuie avute în vedere la dezlegarea pricinii concluziile rapoartelor de expertiză întocmite de expertul contabil K. și de expertul în construcții J.

Au sesizat recurenții diferența nejustificată pe care instanța de fond a făcut-o între înscrisul sub semnătură privată prin care s-a înstrăinat autoturismul și cele trei înscrisuri sub semnătură privată încheiate de ei cu familia F.

Au arătat, de asemenea, că nu au afirmat niciodată că sumele de bani pe care le-au primit de la familia F. provin doar din sursele la care se referă evidențele fiscale depuse la dosar, relevant fiind faptul că acestea au caracter licit în măsura în care nimeni nu a demonstrat contrariul.

În sfârșit, recurenții au precizat că probele care dovedesc existența sumei de 39.500 euro în patrimoniul lor sunt declarațiile date de pârât în fața Agenției Naționale de Integritate, declarația dată în fața Comisiei de cercetare de numitul F., declarația autentificată a numitei G., cele trei înscrisuri sub semnătură privată și declarația de avere din 2007, care se referă la proprietatea construcției.

II. Procedura în fața instanței de recurs

Intimata reclamantă Agenția Națională de integritate a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, reiterând apărările expuse în fața instanței de fond în cele două cicluri procesuale și achiesând la considerentele hotărârii recurate.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe, instanța respingând proba cu înscrisuri noi solicitată de apărătorul recurenților pârâți, pentru motivele expuse în Încheierea de ședință din data de 6 octombrie 2015.

III. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluției instanței de fond, cu probele administrate și apărările formulate, precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul pârâților este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În ceea ce privește critica privind încălcarea de către prima instanță a dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în sensul că aceasta ar fi extins limitele învestirii sale și la persoane terțe, se constată că instanța de casare, prin Decizia nr. 2214 din 14 mai 2014, a impus ca, în rejudecare, să se examineze necesitatea completării probelor cu un supliment la raportul de expertiză (referitor la suma ce putea fi economisită de familia A. până în anul 2000) și cu proba cu martori.

Potrivit art. 315 C. proc. civ., "în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului", astfel că instanța de rejudecare a procedat la audierea a trei martori propuși de persoanele evaluate, probă solicitată, de altfel, de către recurenți, tocmai pentru dovedirea remiterii și utilizării sumelor de bani pretins primite de la soții A.

Recurenții invocă art. 129 alin. (6) C. proc. civ., dar omit prevederile alin. (4) al aceluiași articol, conform cărora: "Cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă în susținerea pretențiilor și apărărilor lor, judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicații, oral sau în scris, precum și să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare."

Or, din actele cauzei reiese că instanța de rejudecare nu a extins cercetarea judecătorească la persoane terțe, ea analizând doar - în vederea stabilirii adevărului în cauză - existența posibilității reale a recurenților de a primi sumele invocate de la soții F., iar nu caracterul licit sau ilicit al dobândirii sumelor de către aceștia din urmă.

Critica privind încălcarea dreptul recurenților pârâți la un proces echitabil, pe motiv că instanța de judecată ar fi înlăturat de plano prezumția legală de dobândire licită a averii este neîntemeiată.

Astfel, potrivit art. 44 alin. (8) din Constituția României revizuită, "Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă."

Curtea Constituțională a statuat însă în mod constant (de exemplu, Decizia nr. 799/2011, Decizia nr. 453/2008) că prezumția dobândirii licite a averii nu împiedică cercetarea caracterului licit sau ilicit al dobândirii acesteia.

În acest sens, s-a reținut că, în conformitate cu art. 1191 C. civ. în vigoare la data faptelor, prezumțiile sunt "consecințe ce legea sau magistratul trage din un fapt cunoscut la un fapt necunoscut".

Prezumția dobândirii licite a averii este o prezumție legală, fiind prevăzută de Constituție, și relativă, deoarece nu împiedică cercetarea modului de dobândire a averii.

Aceasta înseamnă că excepția nu poate fi răsturnată de plano, putând fi înlăturată doar în cursul procedurii de cercetare a averii, în baza dovezilor administrate, potrivit dreptului comun în materie de probațiune.

Coroborând dispozițiile Legii nr. 115/2006 cu prevederile constituționale în discuție, așa cum sunt ele interpretate de Curtea Constituțională, rezultă următoarele:

- completarea corespunzătoare a declarațiilor de avere face ca sarcina probei eventualei dobândiri ilicite a acesteia să revină celui care pretinde ilicitul;

- completarea declarațiilor de avere cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 115/1996, respectiv nedeclararea sau declararea necorespunzătoare a averii dobândite, reprezintă fapte de natură să dea naștere prezumției că averea nedeclarată a fost ilicit dobândită.

Aceasta deoarece declarațiile de avere reprezintă din punct de vedere probator înscrisuri și, deci, sunt apte să fie folosite în contra celui care le-a completat pe proprie răspundere.

De asemenea, prezumția este una relativă, deoarece nu împiedică persoana cercetată să se apere și să dovedească împrejurarea că, deși nu și-a declarat averea în conformitate cu dispozițiile legale, partea din avere nedeclarată a fost dobândită licit.

Evident, în situația în care există dovezi că persoana evaluată a acționat intenționat și constant în vederea ascunderii averii, sarcina probei dobândirii licite a averii îi revine dincolo de orice alte considerente.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că, în perioada de referință, persoana cercetată A. a completat o serie de declarații de avere, astfel:

În declarația de avere completată la data de 26 iunie 2008, a menționat la Cap. III bunuri mobile a căror valoare depășește 1.000 euro fiecare, și bunuri imobile înstrăinate în ultimele 12 luni: înstrăinarea în luna martie 2008, în baza unui proces-verbal de vânzare-cumpărare a autoturismului marca către L.

În declarația de avere completată la data de 20 iunie 2007 de persoana evaluată este menționat la Cap. I Bunuri imobile, pct. 1 Terenuri - terenul intravilan achiziționat în mun. Huși, în anul 2002, iar la Cap. 2 "Clădiri" sunt menționate apartamentul situat în mun. Huși, deținut în coproprietate cu D. și o casă în construcție în suprafață de 240 mp, în cotă parte de 50%, "coproprietari F. și A.".

Nicio altă sumă invocată de recurenții pârâți în cursul cercetării (împrumuturi, venituri din vânzarea de produse agricole sau de obiecte aduse din străinătate) nu apare menționată în vreuna dintre declarații.

Referitor la incidența sancțiunii nulității reglementată de dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., pe motiv ca instanța nu ar fi pus în discuție caracterul licit sau ilicit al modului în care au fost dobândiți banii de către familia F., Înalta Curte reține - în primul rând - din cuprinsul Încheierii de ședință de la 19 ianuarie 2015, că recurenții pârâți au avut posibilitatea de a dezbate toate aspectele de fapt și de drept ale cauzei, susținerile apărătorului lor privind sumele pretins primite de la soții F. regăsindu-se îndeosebi la dosar rejudecare fond. Ulterior, acesta a depus și concluzii scrise.

În al doilea rând, așa cum s-a arătat anterior, instanța de rejudecare nu a avut în vedere caracterul licit sau ilicit al dobândirii unor venituri de către soții F., așa cum eronat susțin recurenții, ci realitatea intrării unor sume de bani provenind de la aceste terțe persoane în patrimoniul soților A., în perioada edificării construcției.

Au mai criticat recurenții analiza făcută de instanță, din perspectiva penală, a existenței unei posibile infracțiuni de spălare a banilor.

Înalta Curte constată însă, în legătură cu acest aspect, că - din lecturarea motivării sentinței - reiese că alegația respectivă a instanței de rejudecare nu a constituit un considerent determinant pentru pronunțarea soluției.

În cauză nu s-a contestat faptul că cele trei înscrisuri sub semnătură privată invocate de recurenții pârâți pentru dovedirea raporturilor juridice cu soții F. se găsesc sub incidența dispozițiilor art. 1176 și următoarele din vechiul C. civ., sub aspectul forței lor probante.

Recurenții ignoră însă conținutul expres și evident al prevederilor legale respective, extinzându-le fără temei și la terți.

Astfel, potrivit art. 1176 C. civ., "Actul sub semnătură privată, recunoscut de acela cărui se opune, sau privit, după lege, ca recunoscut, are același efect ca actul autentic, între acei care l-au subscris (...)"

În schimb, opozabilitatea față de terți este supusă unor condiții suplimentare, între care cea mai importantă este data certă.

Sumele ce se invocă a fi primite de la soții F. și G. conform procurii și celor două procese-verbale de predare-primire au fost încheiate într-un singur exemplar, nu au fost menționate în nicio declarație de avere completată de A. și nu conțin dată certă, conform art. 1182 C. civ., astfel că nu se poate considera că fac dovadă nici cu privire la data la care au fost încheiate, nici cu privire la faptul material al remiterii banilor.

Înalta Curte, luând în considerare actele de împrumut în lumina tuturor celorlalte probe, ajunge, în esență, la aceeași concluzie, că înscrisurile respective nu dovedesc față de terți dobândirea licită de către persoanele cercetate a sumei totale de 39.500 euro de la numiții F.

Toate aceste împrejurări de detaliu converg spre concluzia că pretinsele tranzacții au fost omise din declarațiile de avere tocmai pentru că acestea nu au avut un efect real de mărire a patrimoniului persoanelor cercetate, sumele utilizate la construirea imobilului neavând de fapt origine licită.

Instanța nu a făcut o "diferență nejustificată" între semnificația probatorie a celor trei înscrisuri sub semnătură privată încheiate cu soții F. și a celui de înstrăinare a autoturismului, întrucât situațiile sunt diferite, actul de înstrăinare a vehiculului coroborându-se cu declarația cumpărătorului dată în fața Comisiei de cercetare a averilor și cu evidențele Serviciului Public Comunitar Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor Vaslui și, mai ales, a fost menționată de persoana evaluată în declarația de avere.

Înalta Curte reamintește considerentele expuse mai sus, pentru care sarcina probei dobândirii licite a părții respective din avere revenea persoanelor cercetate tocmai pentru că tranzacțiile referitoare la pretinsele împrumuturi nu au fost declarate și există dovezi că persoana cercetată A. a acționat intenționat și constant în sensul ascunderii unei părți a averii sale.

Nici invocarea de către recurenții pârâți a prezumțiilor instituite de art. 482, 492 C. civ. referitoare la accesiunea imobiliară nu este de natură să conducă la o soluție diferită în cauză, întrucât aceste prezumții joacă "dacă nu se dovedește din contra".

Or, din actele prezentate rezultă proprietatea soților A. asupra construcției din Huși (care, potrivit documentației tehnice și concluziilor expertizei imobiliare, constituie și a fost proiectată doar ca o singură unitate locativă), iar nu o eventuală coproprietate cu soții F.

Nici critica de netemeinicie referitoare la aprecierea de către instanța de fond a unei probe științifice constând în expertiza tehnică imobiliară ca fiind subiectivă nu poate fi reținută ca întemeiată.

Referitor la casa construită în municipiul Huși, pentru care a fost întocmit la 30 aprilie 2010 Procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, cu menționarea valorii totale de 487.280 lei, în raport cu care s-a făcut și regularizarea taxei pentru autorizația de construire, persoana evaluată a menționat că a fost construită în regie proprie, cu materiale cumpărate de la diverși furnizori sau din fabrică și că nu ar fi costat mai mult de 200.000 - 220.000 lei, construcția realizându-se în perioada 2003 - 2004.

Expertul tehnic judiciar I. a stabilit valoarea materialelor și a muncii necesare edificării imobilului, a estimat anii efectuării diferitelor lucrări/stadii de lucrări și - în raport cu acestea - a stabilit valoarea reactualizată a imobilului expertizat la 460.549 RON.

În acord cu instanța de rejudecare, Înalta Curte consideră că trebuie reținute concluziile acestui raport de expertiză ca fiind veridice și mai apropiate de valoarea ce rezultă din procesele verbale menționate, iar nu concluziile expertului J., care nu cuprind referiri la cheltuieli reale, concrete, efectuate de persoanele evaluate și nici nu sunt în măsură să justifice diferența față de valoarea la care acestea au înțeles să achite impozit sau față de valoarea unor construcții similare (imobil P+1+M, cu alei, trotuare, anexe, gard împrejmuitor al unei suprafețe de peste 3000 mp).

În ceea ce privește cheltuielile efectuate în perioada 2000 - 2010, în sumă totală de 563592,86 lei, s-a constat că persoana cercetată a cumpărat, potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat la nr. 3433 din 31 decembrie 2012, 3067,39 mp teren situat în intravilanul Municipiului Huși, în valoare de 10160 lei, un autoturism în valoare de 51631,24 lei - potrivit facturii din 13 decembrie 2007 și, conform notelor de concluzii, mobilier și electrocasnice în valoare de 18600 lei. Din raportul de expertiză judiciară contabilă a rezultat că persoana cercetată A. a rambursat împrumuturi în cuantum de 96458,62 lei și a avut costuri cu întreținerea de 94402 lei.

În lumina tuturor circumstanțelor cauzei, luând în considerare probele și apărările persoanelor cercetate, Înalta Curte consideră că este mai presus de orice dubiu faptul că persoana evaluată a acționat premeditat și constant în vederea ascunderii unei părți din averea dobândită în perioada de referință.

A acționat premeditat (intenționat), deoarece nu s-a pretins sau dovedit existența unor erori în completarea declarațiilor, iar obligația legală de declarare este una simplă, clară și accesibilă ca înțeles oricărei persoane cu aptitudini de înțelegere medii și trebuia executată cu bună credință, în conformitate cu scopul social în vederea căreia a fost instituită.

Recurentul A. a acționat constant în vederea ascunderii unei părți din avere, deoarece omisiunea declarării sumelor pretins primite de la soții F. s-a perpetuat în toate declarațiile de avere depuse în perioada de referință.

Invocarea pretinselor împrumuturi s-a făcut numai atunci când a devenit evidentă necesitatea echilibrării balanței între venituri și cheltuieli.

Or, în condițiile în care persoanele de la care persoana cercetată a primit sumele de bani invocate nu sunt persoane care să dispună de resurse financiare substanțiale, cu o situație materială care să permită acordarea pe termen lung a unor sume de bani considerabile, corect s-a considerat de către instanța de rejudecare că situația menționată este lipsită de veridicitate și credibilitate.

De asemenea, recurentul pârât A. nu a prezentat nicio dovadă din care să rezulte că deținea în anul 2000 suma de 20000 de dolari, iar astfel de economii nu apar menționate nici în declarațiile de avere. Nici veniturile pretins obținute din vânzarea cantității de 10000 de litri de vin nu au fost evidențiate în declarațiile de avere.

Punând în balanță declarațiile de avere amintite cu celelalte probe administrate în cauză, rezultă - dincolo de orice îndoială rezonabilă - că persoanele evaluate au urmărit ascunderea unei părți semnificative a averii dobândite în perioada de referință, respectiv, partea care a fost ilicit dobândită.

Pentru considerentele expuse anterior, având în vedere și principiul neagravării situației recurenților ca urmare a exercitării propriei căi de atac, instanța de rejudecare a constatat în mod temeinic și legal că prezumția dobândirii licite a averii instituită prin art. 44 alin. (8) din Constituție a fost răsturnată în privința sumei de 177.422,22 lei.

Față de aceste împrejurări și de dispozițiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 115/1996, potrivit cărora "Dacă se constată că dobândirea unor bunuri anume determinate sau a unei cote-părți dintr-un bun nu este justificată, curtea de apel va hotărî fie confiscarea bunurilor sau a cotei-părți nejustificate, fie plata unei sume de bani, egală cu valoarea bunului, stabilită de instanță pe bază de expertiză", Înalta Curte constată că instanța de rejudecare a făcut o corectă aplicare a normelor de drept material incidente la situația de fapt rezultată din probatoriul administrat.

IV. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 312 alin. (1) raportat și la art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de pârâții A. și B.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâții A. și B. împotriva Sentinței civile nr. 19 din 2 februarie 2015 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 octombrie 2015.

Procesat de GGC - NN