ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3910/2012

Asupra conflictului

negativ de competență de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 72 din 9 ianuarie

2012, Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a

admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare

a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța a reținut că prin cererea de chemare în judecată

reclamantul M.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Universitatea T.M.,

suspendarea Hotărârii nr. 29 din 12 septembrie 2011 emisă de Senatul

Universității, prin care s-a dispus anularea diplomei seria A1 nr. X/2007.

Tribunalul a reținut

că, deoarece obiectul cauzei de față este contestarea unor acte emise de către

o instituție de învățământ superior, căreia - prin lege - i-a fost acordată

personalitate juridică de drept privat și i-a fost recunoscută utilitatea

publică la nivel național, aceasta fiind asimilată, deci, potrivit

dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, unei „autorități

publice” centrale, în speță sunt aplicabile prevederile art. 10 alin. (1) teza

a II-a din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, raportat la art. 3

pct. 1 C. proc. civ., potrivit cărora litigiile privind actele administrative

emise sau încheiate de autoritățile publice centrale se soluționează în fond de

secțiile de contencios administrativ ale curților de apel.

Prin Sentința civilă

nr. 2862 din 2 mai 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat

competența de soluționare a acțiunii formulată de reclamantul M.G., în

contradictoriu cu pârâta Universitatea T.M., în favoarea Tribunalului

București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, și, constatând

ivit conflictul negativ de competență, a sesizat Înalta Curte de Casație și

Justiție în vederea soluționării acestuia.

Pentru a hotărî

astfel, Curtea a reținut că obiectul cererii cu care reclamantul a sesizat

instanța de contencios administrativ privește suspendarea executării unui act

emis de pârâtă, instituție de învățământ superior, încadrată în noțiunea de

autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza a doua din Legea

nr. 554/2004, care include în această definiție persoanele juridice de drept

privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt

autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.

Curtea de apel a

apreciat însă că Universitatea „T.M.” nu îndeplinește cerințele impuse de

legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorității publice centrale,

din punct de vedere structural ori funcțional, neputând fi încadrată, prin

asimilare, decât în categoria autorităților publice locale.

Curtea a reținut că,

pentru stabilirea competenței materiale, art. 10 alin. (1) din Legea nr.

554/2004 instituie două criterii: cel al rangului autorității care emite sau,

după caz, încheie actul administrativ dedus judecății, în sistemul organelor

administrației publice, respectiv criteriul valoric, iar în speță este

aplicabil primul criteriu enunțat anterior, astfel că tribunalul este competent

să soluționeze cauza, față de împrejurarea că Universitatea „T.M.” București

face parte din categoria autorităților publice locale.

Constatându-se ivit

conflictul negativ de competență reglementat de art. 20 pct. 2 C. proc. civ.,

văzând și dispozițiile art. 22 C. proc. civ., Curtea a sesizat Înalta Curte de

Casație și Justiție pentru pronunțarea unui regulator de competență.

Înalta Curte de Casație

și Justiție, ca instanță competentă să soluționeze conflictul, conform art. 22

alin. (3) și (5) C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei

în favoarea Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și

fiscal.

Pentru a adopta

această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare

arătate:

Prin cererea de

chemare în judecată, reclamantul a solicitat suspendarea executării Hotărârii

nr. 29 din 12 septembrie 2011, emisă de Senatul Universității T.M., prin care

s-a dispus anularea diplomei Seria A1 nr. X/2007 emisă de pârâtă.

Înalta Curte reține

că nu se poate ignora faptul că pârâta este încadrată în noțiunea de autoritate

publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004,

care include în această definiție persoanele juridice de drept privat care,

potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să

presteze un serviciu public, în regim de putere publică.

Or, în speța de față,

prin Legea nr. 239/2002, a fost înființată Universitatea „T.M.” din București,

ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de

utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ.

Pe de altă parte,

potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educației, Cercetării,

Tineretului și Sportului este organ de specialitate al administrației publice

centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului și are rol de

sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și Programului de guvernare în

domeniul educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării

tehnologice, tineretului și sportului.

Faptul că

instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au

autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995, ce era

în vigoare la data finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă, nu le

plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de

învățământ. Această reglementare prevedea că, la nivel național, autonomia

universitară se manifestă prin relație directă a rectorului instituției de

învățământ superior cu Ministerul Educației, care, printre altele, avea

competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l

suspenda din funcție.

În cauza de față,

Universitatea „T.M.” nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât

actele administrative pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de

competențe, iar nu a învestirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere

publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ.

În mod evident,

Universitatea „T.M.” din București este o persoană juridică de drept privat, de

utilitate publică, ce funcționează doar ca parte a unui sistem național de

învățământ, care nu poate fi asimilată unei autorități administrative autonome

sau unui organ central al administrației publice.

Prin urmare, pârâta

aflată în discuție este o autoritate publică descentralizată din punct de

vedere teritorial.

În alți termeni,

Universitatea „T.M.” nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi

calificată drept organ al autorității publice centrale. De altfel, niciun act

normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.

În cauza de față, o

asemenea universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități

publice locale.

În prezentul conflict

negativ de competență sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004, care menționează următoarele: „Litigiile privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene,

precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale,

precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se soluționează în fond

de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și

cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și

accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON, se soluționează în fond de

secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin

lege organică specială nu se prevede altfel”.

Prin urmare,

specificul litigiilor care se desfășoară între persoanele fizice sau juridice

și administrația publică determină, în mod necesar, existența unor reguli

imperative în privința competenței instanțelor de contencios administrativ.

Pentru stabilirea

competenței materiale, articolul aflat în discuție instituie două criterii: cel

al rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ

dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice, respectiv

criteriul valoric.

În cauza de față este

aplicabil primul criteriu enunțat anterior. În plus, trebuie subliniat faptul

că tribunalul este competent să soluționeze acest litigiu de contencios

administrativ, față de împrejurarea că Universitatea „T.M.” din București este

o autoritate publică locală. De asemenea, mai trebuie să fie relevat art. 2

pct. 1 lit. d) C. proc. civ.

În cauză fiind vorba

de un litigiu având ca obiect suspendarea executării unui act emis de pârâtă,

autoritate publică locală, competența materială a instanței de contencios

administrativ revine, potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

secției de contencios administrativ a Tribunalului București.

Față de cele ce

preced, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei privind pe reclamantul M.G. și pe pârâta Universitatea

T.M. în favoarea Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ

și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 3 octombrie 2012.

Procesat

de GGC - AZ