ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5379/2012

Asupra conflictului negativ

de competență de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă cu nr. 653 din 16

februarie 2012 Tribunalul București a admis excepția necompetenței materiale a cauzei,

având ca obiect anularea în partea a hotărârii Senatului nr. 29/2011, art. 1 poziția

17 și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Învestită prin declinare,

Curtea de Apel București prin sentința civilă nr. 3657 din 30 mai 2012 a admis excepția

necompetenței materiale și a declinat competența soluționării cauzei privind pe

reclamanta C.N.M. și pe pârâta Universitatea T.M., în favoarea Tribunalului București

și a trimis dosarul Înaltei Curți în vederea soluționării conflictului negativ de

competență.

Ivindu-se conflictul negativ

de competență a fost sesizată, în baza art. 20 alin. (2) coroborat cu art. 22

alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal pentru soluționarea acestuia.

Înalta Curte constată

că, în cauză, competența de soluționare a litigiului aparține Tribunalului București,

secția contencios administrativ și fiscal pentru considerentele ce vor fi arătate

în continuare.

Pentru a ajunge la această

soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În prezenta cauză, reclamanta

C.N.M. a criticat legalitatea și temeinicia unor acte administrative care emană

de la pârâta Universitatea T.M.

Potrivit art. 1 alin.

(1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/ 2004, modificată, orice persoană

care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de

către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea

în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ

competente pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului

legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată; interesul legitim poate fi atât

privat, cât și public.

Nu se poate ignora faptul

că pârâta este încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2

alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, care include în această definiție

persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate

publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.

Or, în speța de față,

Universitatea T.M. este instituție de învățământ superior de stat, cu personalitate

juridică, de interes public, parte a sistemului național de învățământ.

Pe de altă parte, potrivit

art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului

este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate

juridică, în subordinea Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea

strategiei și Programului de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării

științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului.

Faptul că instituțiile

de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară,

în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995, ce era în vigoare la data finalizării

ciclului de pregătire urmat de reclamantă, nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice

a sistemului național de învățământ. Această reglementare prevedea că, la nivel

național, autonomia universitară se manifestă prin relație directă a rectorului

instituției de învățământ superior cu Ministerul Educației, care, printre altele,

avea competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l

suspenda din funcție.

Aceste prerogative legale

revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea de învățământ

superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educației.

În acest context, trebuie

subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele sunt în subordinea

Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autoritățile

administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului.

În cauza de față, Universitatea

T.M. nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative

pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de competențe, iar nu a investirii

sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem

național de învățământ.

În mod evident, Universitatea

T.M. este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial.

În alți termeni, Universitatea

nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ

al autorității publice centrale. De altfel, niciun act normativ nu conține o asemenea

reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.

Ca atare, o astfel de

universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice locale.

În prezentul conflict

negativ de competență sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004, modificată, care menționează următoarele: „Litigiile privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum

și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii

ale acestora de până la 500.000 RON se soluționează în fond de către tribunalele

administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate

de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite,

contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000

RON, se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale

curților de apel, dacă prin lege organică nu se prevede altfel.”

Prin urmare, specificul

litigiilor care se desfășoară între persoanele fizice sau juridice și administrația

publică determină, în mod necesar, existența unor reguli imperative în privința

competenței instanțelor de contencios administrativ.

Pentru stabilirea competenței

materiale, articolul aflat în discuție instituie două criterii: cel al rangului

autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecății,

în sistemul organelor administrației publice, respectiv criteriul valoric.

În cauza de față, este

aplicabil primul criteriu enunțat anterior, motiv pentru care tribunalul este competent

să soluționeze acest litigiu.

În consecință, având în

vedere considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 22 alin.

(3) și (5) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei

în primă instanță în favoarea Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ

și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei privind pe reclamanta C.N.M. și pe pârâta Universitatea

T.M. în favoarea Tribunalului București, secția a IX contencios administrativ și

fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 decembrie 2012 .