ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4854/2012

Asupra conflictului negativ de competență de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Obiectul acțiunii judiciare Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 24 noiembrie 2011 pe rolul Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul G.N.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Universitatea T.M., anularea parțială a hotărârii Senatului pârâtei din 12 septembrie 2011. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat, în esență, că hotărârea contestată, prin care pârâta i-a anulat diploma de licență, a fost emisă cu încălcarea prevederilor art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, deoarece această diplomă și-a produs efectele, stând la baza unor raporturi juridice expres recunoscute în baza documentelor anexate, astfel că autoritatea emitentă nu putea să dispună unilateral anularea actului administrativ.

Hotărârea primei instanței aflate în conflict Prin sentința civilă nr. 811 din 28 februarie 2012, Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a a dmis excepția necompetenței materiale, a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul G.N.M. în contradictoriu cu pârâta Universitatea T.M., î n favoarea Curții de Apel București. Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul a reținut că autoritatea pârâtă este asimilată autorităților publice centrale, având în vedere că prin Legea de înființare nr. 239/2002 i-a fost acordată personalitate juridică de drept privat și i-a fost recunoscută utilitatea publică la nivel național, își exercită atribuțiile circumscrise competenței teritoriale și materiale la nivelul întregului teritoriu național și nu numai la nivel local și promovează un interes general.

Astfel, f ață de prevederile art. 1 din Legea nr. 239/2002, dar și ale art. 114, art. 116 alin. (1) teza I din Legea nr. 1/2011 a educației naționale, în vigoare la data introducerii acțiunii, Tribunalul a reținut că pârâta este parte componentă a sistemului național de învățământ superior și funcționează fără vreo limitare de ordin teritorial în realizarea scopului său și exercitarea competențelor prevăzute de lege, care să justifice calificarea sa drept autoritate publică locală asimilată. Autonomia universitară nu se confundă cu principiile care guvernează organizarea și funcționarea autorităților locale, conform art. 2 din Legea nr. 215/2001. Reglementările legale aplicabile activității pârâtei conferă acesteia calitatea de autoritate centrală asimilată [art. 2 lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004], deci acțiunile prin care se solicită anularea actelor sale sunt de competența Curții de Apel, în temeiul art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Hotărârea celei de-a doua instanțe aflate în conflict Prin sentința civilă nr. 4002 din 14 iunie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a a dmis excepția de necompetență materială a instanței, invocată de reclamant, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a constatat existența conflictului negativ de competență și a înaintat cauza la Înalta Curte în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de apel a reținut că, în cauză, competența materială de soluționare se determină potrivit criteriului poziționării autorității emitente a actului administrativ principal în sistemul autorităților publice, criteriu care constituie regula în materia contenciosului administrativ, regăsindu-se în prevederile art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, art. 2 pct. 1 lit. d) și art. 3 pct. 1 C. proc. civ. Cum universitățile sunt asimilate unor autorități publice locale, litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de acestea se soluționează, în fond, de secțiile de contencios administrativ ale tribunalelor, potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 2 pct. 1 lit. d) C. proc.

civ. În acest sens, a reținut Curtea, este soluția de unificare a practicii judiciare adoptată la data de 20 februarie 2012, în ședința plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în raport cu dispozițiile art. 126 alin. (3) din Constituție și ale art. 18 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată. Regulatorul de competență Înalta Curte, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 20 alin. (1), art. 21 și art. 22 alin. (3) C. proc. civ., va pronunța, în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, regulatorul de competență și va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul G.N.M. a solicitat anularea parțială a hotărârii din 12 septembrie 2011 emisă de Senatul Universității T.M., prin care s-a dispus anularea diplomei de licență din 2008. Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată, iar interesul legitim poate fi atât privat, cât și public.

Nu se poate ignora faptul că pârâta este încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, care include în această definiție persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică. Universitatea T.M. a fost înființată prin Legea nr. 239/2002 ca instituție de învățământ superior, fiind persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ. Pe de altă parte, potrivit art. 1 din H.G.

nr. 81/2010, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și Programului de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului. Faptul că instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995, ce era în vigoare la data finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamant, nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de învățământ.

Această reglementare prevedea că, la nivel național, autonomia universitară se manifestă prin relație directă a rectorului instituției de învățământ superior cu Ministerul Educației, care, printre altele, avea competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l suspenda din funcție. În cauza de față, Universitatea T.M. nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de competențe, iar nu a învestirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ. În mod evident, Universitatea T.M. este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial.

În alți termeni, autoritatea pârâtă nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorității publice centrale. De altfel, niciun act normativ nu conține o asemenea reglementare pentru universitatea pârâtă, care nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice locale.

În prezentul conflict negativ de competență sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, care menționează următoarele: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON, se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică nu se prevede altfel.” Prin urmare, specificul litigiilor care se desfășoară între persoanele fizice sau juridice și administrația publică determină, în mod necesar, existența unor reguli imperative în privința competenței instanțelor de contencios administrativ.

Pentru stabilirea competenței materiale, articolul aflat în discuție instituie două criterii: cel al rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice, respectiv criteriul valoric. În cauza de față, este aplicabil primul criteriu enunțat anterior, motiv pentru care tribunalul este competent să soluționeze acest litigiu. În consecință, având în vedere considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (3) și alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul G.N.M. în contradictoriu cu pârâta Universitatea T.M. în favoarea Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 noiembrie 2012.