ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4854/2012

Asupra conflictului negativ

de competență de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Obiectul acțiunii judiciare

Prin cererea de chemare

în judecată înregistrată la data de 24 noiembrie 2011 pe rolul Tribunalului București,

secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul G.N.M. a solicitat,

în contradictoriu cu pârâta Universitatea T.M., anularea parțială a hotărârii Senatului

pârâtei din 12 septembrie 2011.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat, în esență, că hotărârea contestată, prin care pârâta i-a anulat

diploma de licență, a fost emisă cu încălcarea prevederilor art. 1 alin. (6) din

Legea nr. 554/2004, deoarece această diplomă și-a produs efectele, stând la baza

unor raporturi juridice expres recunoscute în baza documentelor anexate, astfel

că autoritatea emitentă nu putea să dispună unilateral anularea actului administrativ.

Hotărârea primei instanței

aflate în conflict

Prin sentința civilă

nr. 811 din 28 februarie 2012, Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ

și fiscal, a a

dmis

excepția necompetenței materiale, a declinat competența de soluționare a cauzei

privind pe reclamantul

G.N.M. în contradictoriu cu pârâta Universitatea T.M., î

n favoarea Curții de Apel

București.

Pentru a pronunța această

soluție, Tribunalul a reținut că autoritatea pârâtă este

asimilată autorităților

publice centrale, având în vedere că prin Legea de înființare nr. 239/2002 i-a fost

acordată personalitate juridică de drept privat și i-a fost recunoscută utilitatea

publică la nivel național, își exercită atribuțiile circumscrise competenței teritoriale

și materiale la nivelul întregului teritoriu național și nu numai la nivel local

și promovează un interes general.

Astfel, f

ață de prevederile

art. 1 din Legea nr. 239/2002, dar și ale art. 114, art. 116 alin. (1) teza I din

Legea nr. 1/2011 a educației naționale, în vigoare la data introducerii acțiunii,

Tribunalul a reținut că pârâta este parte componentă a sistemului național de învățământ

superior și funcționează fără vreo limitare de ordin teritorial în realizarea scopului

său și exercitarea competențelor prevăzute de lege, care să justifice calificarea

sa drept autoritate publică locală asimilată. Autonomia universitară nu se confundă

cu principiile care guvernează organizarea și funcționarea autorităților locale,

conform art. 2 din Legea nr. 215/2001.

Reglementările legale

aplicabile activității pârâtei conferă acesteia calitatea de autoritate centrală

asimilată [art. 2 lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004], deci acțiunile prin

care se solicită anularea actelor sale sunt de competența Curții de Apel, în temeiul

art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Hotărârea celei de-a doua

instanțe aflate în conflict

Prin sentința civilă

nr. 4002 din 14 iunie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, a a

dmis excepția de necompetență materială a instanței, invocată

de reclamant, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a constatat existența

conflictului negativ de competență și a înaintat cauza la Înalta Curte în vederea

pronunțării regulatorului de competență.

Pentru a pronunța această

hotărâre, Curtea de apel a reținut că, în cauză, competența materială de soluționare

se determină potrivit criteriului poziționării autorității emitente a actului administrativ

principal în sistemul autorităților publice, criteriu care constituie regula în

materia contenciosului administrativ, regăsindu-se în prevederile art. 10 alin.

(1) din Legea contenciosului administrativ, art. 2 pct. 1 lit. d) și art. 3

pct. 1 C. proc. civ.

Cum universitățile sunt

asimilate unor autorități publice locale, litigiile privind actele administrative

emise sau încheiate de acestea se soluționează, în fond, de secțiile de contencios

administrativ ale tribunalelor, potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004

și art. 2 pct. 1 lit. d) C. proc. civ.

În acest sens, a reținut

Curtea, este soluția de unificare a practicii judiciare adoptată la data de 20 februarie

2012, în ședința plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în raport cu dispozițiile art. 126

alin. (3) din Constituție și ale art. 18 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind

organizarea judiciară, republicată.

Regulatorul de competență

Înalta Curte, constatând

îndeplinite condițiile prevăzute de art. 20 alin. (1), art. 21 și art. 22 alin.

(3) C. proc. civ., va pronunța, în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile

legale incidente pricinii, regulatorul de competență și va stabili competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a IX-a de contencios

administrativ și fiscal, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Prin cererea de chemare

în judecată, reclamantul G.N.M. a solicitat anularea parțială a hotărârii din

12 septembrie 2011 emisă de Senatul Universității T.M., prin care s-a dispus anularea

diplomei de licență din 2008.

Potrivit art. 1 alin.

(1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, orice persoană

care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de

către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea

în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ

competente pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului

legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată, iar interesul legitim poate fi

atât privat, cât și public.

Nu se poate ignora faptul

că pârâta este încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2

alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, care include în această definiție

persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate

publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.

Universitatea T.M. a fost

înființată prin Legea nr. 239/2002 ca instituție de învățământ superior, fiind persoană

juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de

învățământ.

Pe de altă parte, potrivit

art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului

este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate

juridică, în subordinea Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea

strategiei și Programului de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării

științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului.

Faptul că instituțiile

de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară,

în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995, ce era în vigoare la data finalizării

ciclului de pregătire urmat de reclamant, nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice

a sistemului național de învățământ. Această reglementare prevedea că, la nivel

național, autonomia universitară se manifestă prin relație directă a rectorului

instituției de învățământ superior cu Ministerul Educației, care, printre altele,

avea competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l

suspenda din funcție.

În cauza de față, Universitatea

T.M. nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative

pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de competențe, iar nu a învestirii

sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem

național de învățământ.

În mod evident, Universitatea

T.M. este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial.

În alți termeni, autoritatea

pârâtă nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept

organ al autorității publice centrale. De altfel, niciun act normativ nu conține

o asemenea reglementare pentru universitatea pârâtă, care nu poate fi încadrată

decât în ipoteza unei autorități publice locale.

În prezentul conflict

negativ de competență sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004, modificată, care menționează următoarele: „Litigiile privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum

și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii

ale acestora de până la 500.000 RON se soluționează în fond de către tribunalele

administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate

de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite,

contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000

RON, se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale

curților de apel, dacă prin lege organică nu se prevede altfel.”

Prin urmare, specificul

litigiilor care se desfășoară între persoanele fizice sau juridice și administrația

publică determină, în mod necesar, existența unor reguli imperative în privința

competenței instanțelor de contencios administrativ.

Pentru stabilirea competenței

materiale, articolul aflat în discuție instituie două criterii: cel al rangului

autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecății,

în sistemul organelor administrației publice, respectiv criteriul valoric.

În cauza de față, este

aplicabil primul criteriu enunțat anterior, motiv pentru care tribunalul este competent

să soluționeze acest litigiu.

În consecință, având în

vedere considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 22 alin.

(3) și alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare

a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului București, secția a IX-a contencios

administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei privind pe reclamantul G.N.M. în contradictoriu cu pârâta

Universitatea T.M. în favoarea Tribunalului București, secția a IX-a contencios

administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 noiembrie

2012.